Proiectul de Țară – România Distributistă, România Profundă, stat agroalimentar, agroturistic – Hrană, Apă, Energie.

Mihai Rapcea – A fi simultan Aici și Dincolo (îndemn la echilibru)

Mihai Rapcea - A fi simultan Aici și Dincolo (îndemn la echilibru)

În condițiile unei vieți trepidante pe care o trăiesc, nu doar eu, ci și majoritatea dintre noi, apare în permanență un dezechilibru între modul în care reușim să ne îndeplinim îndatoririle, să ne facem activitățile acestea zilnice, mai bine sau mai puțin bine, în funcție de cât de exigenți suntem cu noi înșine, dar și partea cealaltă de echilibru și anume echilibrul interior, care ar trebui să rezidă într-o stare de absorbție, de extragere din lumea materială și de menținere la un nivel imuabil al existenței.

Ce înseamnă asta? Avem două realități în lumea noastră. Este realitatea aceasta absolută, eternă, pură, a Naturii Conștiinței Ultime, care ne spune că tot ce este existență relativă, temporală și temporară, este deșertăciune, este un vis, este o proiecție, o iluzie. Însă, pe de altă parte suntem prinși și în această iluzie și suntem nevoiți să o trăim, și să-i facem față cu toate provocările pe care le oferă dar nici să nu ne pierdem priza de conștiință pe această natură imuabilă. Este un proces gen, față-spate. Adică, observatorul atunci când se implică în acțiune și uită de natura sa reală lăsându-se agățat de obiecte, de lumea externă, în acel moment nu mai reușește să păstreze acest echilibru. Când ne aruncăm cu capul înainte în activități, în pasiuni, în dorințe, în gânduri, în planuri, pierdem acest echilibru. Așa că tema asupra căreia meditez în seara asta este aceasta a menținerii acelui just (drept) echilibru. Dar de ce echilibru? Pentru că, atâta timp cât ești în lume, nu ești călugăr, nu ești pustnic, nu ești retras din viața de zi cu zi, ai familie, ai legături sociale, ai obligații față de oameni, trebuie să fi implicat, trebuie să-ți faci datoria. Însă, pe de altă parte, nu poți nici să pierzi din vedere celălalt aspect, cel al vieții spirituale, al Adevărului Ultim, care spune că, totuși, aceste lucruri nu contează atât de mult, totuși aceste lucruri sunt doar temporare, trecătoare, și nu trebuie să ne lipim cu toată inima de ele.

Majoritatea oamenilor merg în două extreme. Fie aleargă către vise, dorințe, planuri, amăgiri, speranțe și tot ce înseamnă nebunia asta a agățării de simțuri și de lumea asta, în care efectiv uităm că suntem vremelnici, uităm că toate astea, la modul esențial, nu contează, iar pe de altă parte sunt cei care se află în extrema opusă, care întorc spatele lumii, și chiar și așa, întorși cu spatele la lume mai trag cu ochiul din când în când pentru că nu se pot desprinde complet atâta timp cât au un corp, au necesități. Având necesități, au și dorințe. Având dorințe, apar speranțele, apar visele, apar așteptările și multe alte lucruri. Apar regretele… Și de aceea e dificil de gestionat această dualitate, bine, când suntem conștienți de ea, dacă nu ne hotărâm să păstrăm acest echilibru.

Majoritatea oamenilor sar într-o direcție sau în alta, se avântă nesăbuiți fie înspre lume, înspre materie, fie înspre spiritual, ignorând lumea.

Eu am trecut de vârsta exceselor, oarecum… nu sunt nici tânăr, dar nici bătrân, adică sunt la zona aceea de echilibru, în care înțeleg necesitatea ambelor abordări, însă, în egală măsură.

Eu însumi nu respect acest echilibru fragil, eu însumi fac excese, mă las prins în vâltoarea vieții, în provocările pe care mi le aduce, și tot eu din când în când fac puseuri și excese, și întorc spatele lumii și o refuz, și-mi refuz îndatoririle din această dorință de a realiza mai mult pe plan spiritual.

N-am ajuns încă la acea stare de echilibru în care efectiv să fiu calm și să manifest acea stare de martor care privește totul și cu seriozitate dar și cu larghețe de inimă, să zic așa. Încă mai am de lucrat la această atitudine și probabil că ea va veni cu timpul atunci când voi aprofunda această practică spirituală.

Cred că disperarea noastră de a ne arunca într-o direcție sau alta vine dintr-o realitate simplă și anume faptul că, la modul fundamental, noi nu realizăm cine suntem. Dacă am realiza că natura noastră profundă, obișnuită, banală, dacă vreți să-i spunem, este această Conștiință Supremă, și că noi n-am pierdut-o, în realitate, niciodată, pentru că este dreptul nostru divin din naștere, din existență, în acel moment poate că am fi mai liniștiți însă, n-am mai fi atât de implicați în toate nebuniile cu care ne confruntăm. Este un antidot și pentru foarte multă suferință în lumea în care trăim.

Să știți că suferința nu este doar suferință fizică, sau suferință.. din aceasta, intensă. Există și un gen de suferință perpetuă, dacă vreți, care provine din toate micile frecușuri când uităm de cine suntem, când nu ne iese ceva, când cineva.. uite, mergi cu mașina și-ți taie calea, te superi.. sunt supărări inerente, te doare o măsea, adică faptului că ai un corp, ți-e foame, ești nervos că n-ai apucat să te miști suficient.. diverse, diverse, diverse..

Noi nu le conștientizăm. Ele fac deja parte dintr-un dat al vieții, însă dacă le-am realiza din perspectiva aceasta a naturii noastre profunde, a cine suntem noi cu adevărat, pentru că nu suntem nici corpul, nu suntem mintea, nu suntem emoțiile noastre, nu suntem gândurile noastre, nu suntem personalitatea noastre, toate astea se schimbă și sunt pieritoare.

A pătra acest echilibru e extrem de greu atunci când nu știi cine ești, atunci când percepția ta de sine nu pornește de pe baza ei ultimă, baza ei reală, acel Eu Sunt, știți?.. Eu sunt dincolo de nume, dincolo de formă, dincolo de vârstă, de sex, de rasă, de tot.. de profesie. Acel Eu Sunt etern, imbuabil care ar trebui să ne definească. Și de asta e necesară o reactualizare permanentă, dacă se poate, o priză, o percepție de sine permanentă cu privire la această natură a noastră ultimă, să ne înțelegem iluzia, modul în care trăim pe pilot automat și ne aruncăm asupra vieții, asupra obiectelor, cu simțurile agățându-se de ele, și dându-ne iluzia că ele există cu adevărat, că noi existăm cu adevărat și că ceea ce trăim este o experiență reală. Dintr-un punct de vedere foarte profund, toate aceste lucruri sunt precum un vis, precum o fantezie care, la sosirea zorilor, se risipește, dispare. Însă, fiind un vis foarte lung, pentru că viața în sine este un vis foarte lung, are aparența unei realități. Ne fixăm atât de tare în ea încât uităm de existența noastră reală. Este similar stării de vis în care facem activități, muncim.. De câte ori n-ați visat un vis din acela lung care de fapt a durat cinci minute, sau în timpul unei nopți, și aveai senzația că ai trăit o viață? Este exact aceeași realitate și cu viața.

Lucrul ăsta n-ar trebui să ne deconcerteze, să ne facă să ne speriem, nu, dimpotrivă. Ar trebui să ne îndemne să ne descoperim adevărata noastră natură care este mult mai profundă și mai solidă ca realitate, mai autentică.

Uitați, una dintre caracteristicile stării de vis, atunci când avem vise din acestea vii, aprinse, cu povești, este că noi luăm doar trăsătura unui personaj limitat. De exemplu, azi noapte am visat că eram grădinar și am făcut nu știu ce. Ei bine, în visul ăla eu nu eram decât un singur aspect limitat, grădinarul, și trăiam o singură poveste. Imaginați-vă cum ar fi să vă treziți și sunteți altcineva. Și spuneți: „vai, ce vis frumos!”, sau „ce vis urât!”, în funcție de cum a fost. Însă, imaginați-vă că, atunci când vă treziți sunteți ceva mai mult decât suma viselor voastre și chiar mai mult decât atât. E ca și cum o ființă a visat că era doar degetul ei. Și când se trezește știe că ea este tot corpul. Cam așa este această stare de trezire.

Încerc să explic rațional pentru că știu că foarte mulți au o respingere acută față de ideea că viața lor nu este reală, că viața lor este o iluzie extrem de credibilă, dar totuși o iluzie. Și cred că genul acesta de comparații cu starea de vis ar putea pe mulți să-i convingă să se trezească, inclusiv povestea cu Matrix-ul. Ea, bine, are niște limitări pentru că în Matrix, dacă mai țineți minte, omul, personajul Neo, se trezea la o realitate mult mai urâtă. Însă, în realitatea aceasta frumoasă pe care noi o trăim, în realitatea divină autentică pe care o avem cu toții la-ndemână, este dreptul nostru, ne aparține, noi, de fapt, dacă ne trezim, ne trezim la o stare de libertate absolută, la o stare de existență dincolo de orice limitare.

Există o prăpastie conceptuală atât de mare între starea actuală de lucruri și ceea ce suntem noi cu adevărat încât până și imaginația are limitele ei. De ce? Pentru că tot ceea ce ne putem noi imagina cu mintea noastră limitată este la rândul ei limitată. Tot ce provine din limitare are o limitare. Ne spune o regulă a matematicii. Însă, în aceste lucruri limitate se ascunde, totuși, infinitul. Nu știu dacă cunoașteți parabola arcașului de Zenon. Era acea idee că un arcaș are distanța dintre el și țintă finită, să zicem treizeci de metri, și el când trage cu arcul străpunge ținta într-o fracțiune de secundă. Dar, dacă analizăm traiectoria săgeții și de fiecare dată când săgeata străbate o distanță, înjumătățim acea distanță cu jumătatea care mai rămâne de parcurs o să observăm că tot înjumătățind, iar săgeata având ocazia să mai străbată încă o jumătate și încă una săgeata nu va atinge niciodată ținta. Ce spune asta? Asta spune că în interiorul finitului se ascunde infinitul mic. Există aceste două noțiuni în matematică, infinitul mare și infinitul mic. Și tocmai acest concept matematic îi poate ajuta pe cei care au o minte mai rațională să înțeleagă că dincolo de aparența finită a lucrurilor există un infinit. Un infinit mic și un infinit mare. Și că realitatea noastră finită plutește între două forme de infinit. Am încercat să pun ideea sub forma unui koan matematic.

Știți, în zen buddhism, realizarea se obține contemplând existența, fără nici un gând non-conceptual, dincolo de orice fabricație mentală, în acea faimoasă postură Zazen în care mintea este lasată să se odihnească în starea ei naturală. Însă, ca să pui mintea în pragul realizării stării sale naturale trebuie să ai un imbold să o duci până în pragul acestei realizări. Și genul acesta de povești, de koan-uri, erau faimoase în epoca târzie a zenului pentru că îi dădeau discipolului exact acel Evrika, acel imbold către Satori, către iluminare. În acest gen de parabolă apare un paradox. O săgeată pornește dintr-un punct și ajunge în celălalt într-o clipită, iar dacă înjumătățim mereu distanța pe care săgeata o mai are de parcurs, descoperim că săgeata respectivă nu va atinge niciodată ținta. Un paradox matematic al înjumătățirii, dacă vreți. Același lucru fiind și cu cifrele divizibile.

Natura noastră ultimă, natura noastră de ființe libere de orice conceptualizări și limitări este dincolo de orice expresie. Cum se spune în Dao De Jing, de Lao Tse, că dacă Dao este descris, nu mai este Dao. De ce? Pentru că a descrie înseamnă a limita (a eticheta, a nega ― n. red.). De aceasta foarte mulți au înțeles greșit și buddhismul, pentru că Buddha nevorbind despre Dumnezeu, despre Realitatea Ultimă, foarte mulți au tras concluzia greșită că, de fapt, el fie nu o cunoaște, fie nu crede în existența ei, adică este ateu. Însă Buddha nu a vrut ca explicând realitatea să o limiteze, să-i creeze o imagine parțială. A vrut să-i păstreze întreagă acea splendoare și perfecțiune pe care discipolii o pot atinge, pentru că există riscul ca în momentul în care tu arăți realitatea și o definești, cei care ajung doar la conceptul acelei realități pur și simplu să trăiască cu falsa idee că ei au atins acea realizare. De fapt, ei au atins doar imaginea parțială pe care și-au creat-o. Este similar ideii de a arăta luna cu degetul, asta era parabola pe care o folosesc. În momentul în care arată luna cu degetul, confundă degetul cu luna, fiind o enormă eroare. Asta se spune în tradiția respectivă. Ori foarte mulți exact asta fac. Arată luna cu degetul și au impresia că dacă degetul este lângă lună înseamnă că degetul este realizarea. 

La fel și în lumea noastră cu scandalurile acestea politice. Ele nu au consistență, cum spunea un ziarist: „un ziar trăiește o zi”. La fel și știrile, la fel și toate care la modul fundamental nu ne impactează.

Foarte mulți oameni se lasă distrași. Mie îmi pare rău că fac parte din această categorie a persoanelor care furnizează o serie de informații, însă nu toate sunt utile. Și chiar am o strângere de inimă atunci când particip la talk-show-uri și la tot felul de emisiuni sau fac înregistrări live pe teme de actualitate pentru că realizez că multor oameni nu le este de folos, cu adevărat, din punct de vedere spiritual. Adică, ei se lasă furați de verb, de fapt, de mânie, de supărare, de revoltă, pentru că asta creează subiectele.

Lumea noastră nu este o lume dreaptă, este o lume a inechităților, ca să spun așa, elegant. Așa este natura. Cel mai puternic triumfă, cel mai abil, iar natura nu are morală. Puterea nu are morală. Dacă veți citi în Principele lui Niccolo Machiavelli, el enunță: pornește de la dreptul natural, dreptul celui mai puternic este un drept al celui care nu se împiedică de moralite. Moralitatea este făcută de cel puternic pentru a-i da o șansă celui slab, însă o dă din bună-voința pe care el o manipulează. Spuneam că legea aceasta a junglei, legea forței, celui mai puternic, creează inevitabile inechități. Întotdeauna cel mai amărât își va înghiții obidit necazul și și-l va înneca în lacrimi, pentru că nu-și va găsi dreptatea în această lume. De aceea noi venim în această lume cu dorința de dreptate, cu dorința de a ne păstra inima până la sfârșit, dacă se poate, de a nu face compromisuri, de a nu reuși prin forță și prin manipulare.. dacă se poate.

Din păcate sunt și unii care nici măcar prin forță și prin manipulare nu reușesc, conform principiului „lac să fie, că broaște sunt destule”, datorită lipsei calităților, unii nu au suficientă abilitate, nu au suficientă măiestrie în a inșela și păcăli. Sau au multă frică, deoarece și pentru a face nelegiuiri îți trebuie totuși curaj. Și atunci lumea se împarte în cei care uzează de toate mijloacele dincolo de orice formă de moralitate pentru a-și atinge scopurile și cei care se țin aproape de ideea de moralitate în speranța că vor moșteni Împărăția Cerurilor sau nu știu ce altceva.

Până la urmă cred că și această chestiune nu este o alegere. Cred că ne naștem cu ea, venim cu un gen de atitudine în viață. Bine, și între aceste două genuri de atitudini mai există și o a treia în care, pur și simplu, nu avem nici un fel de repere. Sunt oameni care nici măcar nu se gândesc la lucrurile acestea, funcționează pe pilot automat, exact ca în stilul câinelui lui Pavlov, știți, niște ființe pavloviene. Adică, reacționează din reflex la stimuli și viața lor este o înșiruire de stimuli la care ei reacționează.. și dacă le e bine, reacționează ca la bine, și dacă le e rău, reacționează ca la rău. Și pentru aceștia Natura are un plan. Universul are un plan. Îi coace, îi maturează prin această experiență repetitivă și îi învață să înțeleagă că atunci când produc suferință din egoism, primesc suferință. Asta este legea acțiunii și a reacțiunii. Bine faci, bine găsești. Rău faci, rău găsești.

Mă întreba un prieten de ce simt nevoie să vorbesc despre aceste lucruri. Simt nevoia să vorbesc despre ele pentru că în general nu le găsești foarte des. Sunt rare ocaziile în care un om poate să întâlnească gânduri mai profunde decât „hi, hi, hi… ha, ha, ha” și „vai, ce nenorociți sunt ăia din politică!”.

La modul fundamental, dacă stai să analizezi din interior orice ființă, indiferent, chiar dacă e politicianul cel mai de vârf sau ființa cea mai mizeră, cea mai amărâtă. Toți au durată de valabilitate. Toți trăiesc la fel ca durată de viață. Cu toții trec prin aceleași neplăceri. Poate se constipă. Poate le e rău de la ce-au mâncat. Poate se îmbolnăvesc. Poate sunt triști. Poate se enervează. Adică nimeni nu este scutit în această lume de condiția umană, de aspectele inerente condiției umane. Și pornind din această perspectivă nu poți să nu ai compasiune față de această condiție umană indiferent la ce nivel este ea, că este Cutărică pe care îl urăsc cel mai mult pentru că uite cât rău face țării, sau Cutărică care a furat nu știu cât și ia uite, ce nenorocit e, cum a făcut el și… chiar nu contează. Nu contează pentru că… într-adevăr, ne impactează, ne impactăm între noi, suntem legați prin fire invizibile în această lume. Tot ceea ce facem are efect asupra celorlalți, tot ce gândim, tot ce spunem.

Realitatea, așa cum este ea, visul acesta este creat din suma visurilor noastre, ale tuturor. Însă, la modul fundamental realizezi că toți suntem doar niște blambuzi care visăm diverse, mai frumos sau mai urât, suntem demni de compasiune că nu suntem treji, nici unul dintre noi. Iar acele rare ființe care s-au trezit cât de cât, singurul lor efort notabil este acela de a-i trezi și pe alții. Dar, nu prin politică, nu prin polemici, nu prin alte distrageri de la natura noastră ultimă. De aceea, este singurul subiect care ar merita abordat și discutat, și anume despre noi, despre natura noastră profundă pe care o pierdem în momentul în care am schimbat canalul. Pierdem priza de conștiință pe ea, pierdem gândul la ea, nici măcar nu o realizăm. Și culmea este că, spun textele din toate tradițiile, ea este la o distanță de o microsecundă atenție înspre interior, pe firul întrebării: „Cine sunt eu? Cine sunt eu cu adevărat? Care este natura mea reală?”.

Sunt visul cuiva care visează că face un live. Și că se pregătește să meargă la o emisiune…

A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Rapcea via facebook.com.

Călin Georgescu – „UE a fost și este un proiect eșuat, o cacealma întinsă societăților captive.” (interviu)

Călin Georgescu - „UE a fost și este un proiect eșuat, o cacealma întinsă societăților captive.” (interviu)

Reporter: Care este soluția pe care o vedeți dv. în actuala criză a minelor din Valea Jiului? Pot fi menținute locurile de muncă și exploatările de acolo?

Călin Georgescu: Tot ce se întâmplă în jurul nostru își are rădăcinile în mintea noastră. Aceasta reprezintă întotdeauna cauza realității, proiectorul acesteia. Prin urmare, nu este o criză a minelor, ci o criză a țării întregi, datorate minții strâmbe a celor care o conduc de peste 30 de ani, dar și a majorității celor care acceptă sclavia. Mineritul este o activitate economică de prim-rang, mai ales focalizată pe resurse strategice, care poate contribui decisiv la dezvoltarea țării. Iar minerii reprezintă o clasă socială în fața cărora trebuie să te pleci, pentru că datorită lor, întregului popor îi este bine. Îmi pare rău de ce se întâmplă acolo și îi înțeleg pe cei care suferă în mod real. Evident că soluțiile pentru minerit există, dar ele se regăsesc într-o gândire de ansamblu și de iubire de țară.

UE a fost și este un proiect eșuat, o cacealma întinsă societăților captive”

Reporter: Există o distanță între ce credeau românii că înseamnă UE la aderare și ce au aflat că înseamnă „elitele” UE în prezent?

Călin Georgescu: UE a fost privită, voit manipulat, ca un obiectiv de mare însemnătate în sine, pentru români. Fals! Era doar un mijloc de dezvoltare pentru țara ta, în interesul național care trebuia să rămână pe primul loc. UE a fost și este un proiect eșuat, o cacealma întinsă societăților captive. Vrei să înțelegi UE? Te uiți la ce a făcut Marea Britanie și înțelegi tot. În rest, China a cucerit tot și a cumpărat aproape tot ce este mai important în UE. Europa a capitulat!

Nu contează ce spune Frans Timmermans, contează cine îl ascultă”

Reporter: Comisarul olandez Frans Timmermans acționează ca un alt Ceaușescu. A atacat Legile Justiției în trecut, acum presează pe închiderea minelor de cărbune din România. Să îl numim prim- ministru deja?

Călin Georgescu: Nu contează ce spune Frans Timmermans, contează cine îl ascultă și, mai ales, cine acceptă așa ceva. România fiind condusă doar de lachei, nu poate să înțeleagă ce înseamnă onoare sau demnitate, pentru că un lacheu nu are așa ceva în vocabularul lui și, în plus… este și analfabet funcțional.

Niciodată nu voi fi membrul unui partid politic sau în Parlament”

Reporter: Aveți în calcul o implicare mai profundă în politica din România?

Călin Georgescu: Fac deja politică de mulți ani pentru că mă interesează binele țării mele și atunci mă implic, îmi pasă. Am propus un Proiect de țară pentru România„Hrană, Apă, Energie”, singurul de altfel care poate relansa economic țara și poate aduce bunăstare și demnitate poporului român. Dar niciodată nu voi fi membrul unui partid politic sau în Parlament pentru că nu pot merge pe patru picioare, ca dihorul: prefer poziția mea bipedă, verticală.

„Pseudoculții apăruți în politica românească sunt precum muștele la grajd. Care au și ele rolul lor…”

Reporter: Avem azi în România grupuri politice, precum USRPLUS, care atacă permanent Religia. Am fost învățați că UE înseamnă toleranță, libertăți și democrație, și atunci cum explicați apariția acestor formațiuni extremiste în Europa?

Călin GeorgescuUE nu putea să învețe ceva pe nimeni. Singurul de la care învățăm este Dumnezeu. Toate constrângerile, toate restricțiile conduc la violență și extremism. Societatea românească și-a pierdut de mult direcția nobilă și starea princiară. Pe cale de consecință, nu mai există nimic sfânt și legat de tradiția istorică a Bisericii strămoșești în viața neamului. Pseudoculții apăruți în politica românească sunt precum muștele la grajd, care au și ele rolul lor…

„Toate sunt la timpul lor!”

Reporter: De pe fluxul de știri rezultă că această cangrenă neomarxistă este dezvoltată și exportată din SUA. Credeți că există o posibilitate de restabilire a unui echilibru la Washington în acest domeniu, sau acest echilibru există deja dar este latent?

Călin Georgescu: Ce se întâmplă astăzi în America va fi oarecum decisiv pentru viitorul omenirii. Cărțile nu sunt jucate, așa cum cred unii. Puterea unui om constă în răbdare. Comunismul nu s-a născut la Leningrad, ci pe Wall Street și acolo se va reîntoarce, și își va găsi obștescul sfârșit. Cere timp această reîntoarcere, dar și multe victime colaterale, ca si mulți care vor înfunda pușcăriile pe viață. Toate sunt la timpul lor!

A consemnat pentru dumneavoastră Traian Horia via traianhoria.wordpress.com.

Gheorghe Piperea – Despre neoliberalism și capitalism

Gheorghe Piperea - Despre neoliberalism și capitalism

Neoliberalismul nu are nicio tangență cu capitalismul meritoriu – îi este, de fapt, chiar opusul, pentru că, pur și simplu, contrazice ideea de industrie, în sensul său originar, de activitate umană cu sens şi rezultat palpabil, benefic atât pentru industriaş, cât şi pentru comunitatea în care activează.

Lumea generată de acest curent neoliberal este o lume medievală, în care cei foarte mulţi trebuie să fie robii celor extrem de puţini care deţin resursele şi controlul.

Capitalismul clasic înseamnă competiţie, renumeraţia meritului, a muncii şi a inovaţiei, precum și protecţia micilor proprietăţi şi a valorilor familiale. Capitalismul industrial nu înseamnă monopoluri, rente și privilegii feudale.

Atributele capitalismului rentier și monopolisit sunt ușor vizibile în cazul marilor grupuri din IT, al Big Pharma și al instituțiilor de credit, precum și al marilor afaceri ereditare și oligarhice europene. Entitățile enumerate obișnuiesc să facă ușor bani din nimic și, în orice caz, nu se pot „lăuda” cu ceva substanțial, benefic planetei și mediului, ci doar cu titularitatea drepturilor exclusive de proprietate industrială și a dreptului de a face profit, la adăpost de orice risc și concurență. Este vorba de domeniile în care nu există industrie (în sensul de activitate cu un produs util pentru comunitate), ci numai drepturi și privilegii. Nimic nu îi oprește pe acești rentieri (nici chiar amenzile de miliarde de euro) de la a impune orice prețuri ale serviciilor lor, orice contracte legate, orice costuri (inclusiv cele cu amenzile contravenționale sau penale), comisioane și speze împrăștiate în toate contractele celor care „cumpără” servicii de la ei, fie că ar fi buni platnici și credincioși în seriozitatea pe termen lung a rentierilor sau debitori „neperformanți”.

Nimeni nu îi împiedică pe capitaliștii rentieri să achiziționeze, beneficiind de levierul (multiplicatorul) enorm al profiturilor estimate sau prezumate (EBITDA), orice concurent inovativ, orice invenție revoluționară și orice produs sau tehnologie care ar îmbunătăți, simplifica sau vindeca viața omului simplu și viața planetei. E bine de reținut că, în privința invențiilor și a tehnologiilor revoluționare, după ce sunt cumpărate de la autori cu prețuri care, la propriu, nu se pot refuza (nu numai pentru că sunt ridicol de mari, ci și, mai ales, pentru că refuzul de a vinde transformă viața autorilor într-o dramă sau chiar tragedie), sunt ascunse, pur și simplu, în SPV-uri dedicate păstrării confidențiale, neatinse și, ulterior expirării protecției legale, neutralizării invenției sau tehnologiei revoluționare, pentru a nu afecta profitul enorm estimat din comercializarea produselor sau serviciilor proprii, deseori intrate în desuetudine, dar încă beneficiare ale drepturilor de proprietate „intelectuală” asupra brandurilor care, în sine, sunt evaluate la miliarde de euro, evaluatorii bine plătiți de rentieri având grijă din timp să lanseze aceste cifre pe piață, generatoare instantanee de creșteri ale capitalizării bursiere, de analize docte și interminabile ale revistelor economice și de construcții bugetare făcute în așa fel încât, dacă s-ar pune problema renunțării la produsele desuete, dăunătoare mediului sau pur și simplu nocive pentru om, automat s-ar ridica problema „pierderilor” cauzate brandului și „pieței libere”. Este o complexitate auto-generată și este și un cerc vicios perpetuu, din care numai inteligența emoțională și intuiția ne vor putea extrage.

Industria medicamentelor şi a îngrijirilor medicale are nevoie de o lume bolnavă pentru a face profit. Iar pentru a şi-l consolida, trebuie nu doar să controleze populaţia cu tot felul de temeri şi acţiuni preventive (vaccinurile şi avertismentele de epidemie sunt cele mai vizibile), ci şi să controleze inovaţia şi cercetarea ştiinţifică în domeniu, prin achiziţia (sau chiar furtul) de pe piaţă a noilor formule chimice, mai eficiente şi mai ieftine, precum şi prin combaterea industriei medicamentelor generice, ieşite de sub patent. Este conceptul de dominare a lumii „inventat” de I. G. Farben* (concernul farmaceutic şi chimic care a finanţat şi susţinut regimul nazist al lui Hitler). Din acest punct de vedere, de la invenţia întâmplătoare a penicilinei, nu s-a mai întâmplat nimic semnificativ în domeniu. Dimpotrivă, suntem sistematic umpluţi cu medicamente alopate, paliative şi surogate, care au ridicat la procente uriaşe incidenţa cazurilor noi de cancer și au deschis larg porțile sistemului imunitar către noi și noi viruși, din ce în ce mai morbizi și din ce în ce mai rapizi în răspândirea exponențială. În luna iulie 2016, concernul german Bayer (medicamente) a cumpărat concernul american Monsanto (agricultură bazată în special pe seminţe de plante modificate genetic, ierbicide, fungicide etc.). Toate temerile din ultimii 100 de ani s-au transformat acum în fapt împlinit – agricultura industrială este farmacie**. Mâncăm din ce în ce mai mult plastic, hibrizi şi monstruleţi rezultaţi din rearanjarea chimică a moleculelor în interiorul seminţelor. Şi, totuşi, încă ne mai mirăm de creşterea numărului de cazuri de cancer și de rezistenţa microbilor la mai toate antibioticele şi vaccinurile rămase pe piaţă…
Monopolurile bancare sau cele din domeniul energetic, oligopolurile din domeniul industriei IT şi de divertisment, comerţul în lanţuri de hiper-market-uri completează tabloul supra-realist al capitalismului rentier și monopolist.

Legile şi politicile economice „moderne” sunt făcute special pentru a ţine în viaţă aceste rente, monopoluri și privilegii. Pentru asta există lobby şi există experţi, precum și principiul rotației comuniste a cadrelor (revolving door). Nu mai avem o republică a cetăţenilor, ci o republică a experţilor și a birocraților de stat interșanjabili cu executivii din corporații, „elite” care scriu legi, politici, caiete de sarcini etc. Imperativele de geo-politica obligă executivul şi legislativul să semneze pe nemestecate aceste producţii ale „elitelor” plătite de corporaţii să scrie proiecte de legi, directive și regulamente. Decidenţii politici, captivi ai miliardarilor deţinători de corporaţii multinaţionale, ne impun să salvăm de la pieire, cu banii, proprietăţile şi joburile noastre, aceste sepii malefice, oricât de nebuneşti ar fi riscurile pe care şi le asumă, oricât de grave ar fi furturile, escrocheriile şi crimele săvârşite, doar pentru că sunt prea mari ca să fie lăsate să falimenteze. Acesta este singura regulă după care se derulează politicile şi strategiile globale, fie ele americane sau europene ori asiatice. Iar noi, evlavioşi, trebuie să ne supunem.

Întreaga filosofie motivațională a liberalismului capitalist şi industrial, așa cum a fost el edificat la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost eliberarea de sistemul feudal al castelor, corporațiilor și rentelor. Cu exemplele de mai sus, multiplicate la infinit în lumea de azi, ne-am întors în timp, în perioada de dinainte de revoluția franceză. Totul în prezent este capitalism rentier, parazitar, corporațiile multi-naționale au propriile legi a-naționale și sisteme de apărare, concentrând peste 99% din resursele planetei, restul având „libertatea” de a munci (arbeit macht frei), ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat cu lumea noastră în toți cei 200 de ani care au trecut de la revoluția industrială.

*Istoria reală, dar ocultată de mainstream-ul jurnalistic şi de ştiinţă canonică, de premiu Nobel, ne arată că I.G. Farben a fost chiar instigatorul şi beneficiarul acestui război. Principala sa fabrică germană era la doi paşi de Auschwitz, iar în fabrică era utilizată munca forţată a 30 de mii de „duşmani ai rasei ariene”.

** Foarte interesant este că cele două concernuri, reunite acum într-un singur mega-concern, sunt deja în top 10 al celor mai diabolice corporaţii ale lumii. A se vedea (http://www.thetoptens.com/most-evil-companies/). Monsanto este considerată, în mod unanim pe internet, cea mai diabolică dintre toate corporaţiile care au existat (http://www.ibtimes.com/monsanto-named-2013s-most-evil…). Din analiza acestui top rezultă că până şi Federal Reserve (banca centrală a SUA) este considerată „mai puţin diabolică”, fiind poziţionată pe locul 2, la o distanţă de 31 de puncte procentuale faţă de Monsanto. Cu toate acestea, lumea investeşte în acţiunile Monsanto, care este listată la Bursa din New York (NYSE) fiind, desigur, o corporaţie mult prea mare pentru a fi lăsată să falimenteze, chiar dacă este campioana la acţiuni în justiţie ale consumatorilor, concurenţilor, agricultorilor şi autorităţilor federale. Pentru o ilustrare a acestei „calităţi”, a se vedea (http://www.activistpost.com/…/monsanto-the-most-evil…, Monsanto, cea mai diabolică companie din lume, tocmai ce a mai primit un cui în coşciug).

A consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe Piperea.

Din Sibiu, două mii de grădinari colindă țara și oferă gratuit semințe ca să salveze legumele și fructele românești

Din Sibiu, două mii de grădinari colindă țara și oferă gratuit semințe ca să salveze legumele și fructele românești

Două mii de grădinari, membri ai asociaţiei „Seminţe cu suflet” vor străbate şi în acest an toată ţara, începând din 19 ianuarie, organizând pieţe libere, unde vor oferi, gratis, seminţe tuturor celor care doresc să cultive şi să mănânce legume şi fructe româneşti, gustoase ca cele din copilărie, a declarat pentru AGERPRES preşedintele asociaţiei, Rodica Meiroşu.

„Noi, începând de sâmbătă, vom organiza pieţe de seminţe gratuite în toată ţara, din săptămână în săptămână. Deci, avem de organizat 11 pieţe, printre care şi Sibiul. Şi vor fi distribuite seminţe gratuite şi, dacă este posibil, venim şi cu plante, cu lăstari. Prin aceasta căutăm să promovăm şi să păstrăm seminţele vechi româneşti, cât încă le mai avem, soiuri cu gustul nostru vechi”, a explicat Rodica Meiroşu.

Prima piaţă de „seminţe cu suflet” din acest an a avut loc sâmbătă, 19 ianuarie, de la ora 10:00, la Facultatea de Horticultură din Bucureşti.

În pieţele organizate de aceşti grădinari se pot primi şi dărui seminţe de la legume, fructe, flori, plante medicinale autentice, româneşti.

„Eu vin la pieţe cu seminţe de la o sută de soiuri de plante, legume, fructe, plante medicinale, flori. Tot felul de seminţe pe care le cultiv în grădină”, a arătat Rodica Meiroşu.

O parte dintre seminţele care se vor găsi în aceste pieţe altfel provin şi de la preotul-cercetător Costel Vânătoru, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

Papa Francisc a primit, în timpul vizitei efectuate de fostul premier Viorica Dăncilă, la Vatican, seminţe de la 10 soiuri de top, realizate de cercetătorii Staţiunii de cercetare legumicolă Buzău şi selectate de Costel Vânătoru.

În 9 februarie, pentru prima dată, o parte dintre aceşti legumicultori vor organiza un târg de seminţe şi la Sibiu, oraş care, în acest an, are statutul de Regiune Gastronomică Europeană. Târgul de seminţe va fi găzduit de Biblioteca Judeţeană ASTRA din Sibiu.

„Primul târg de seminţe se va numi ‘Seminţe de primăvară’ şi va fi în 9 februarie, între orele 10:00 şi 18:00, în foaierul Bibliotecii Judeţene ASTRA, sediul nou. S-au anunţat până în acest moment, 25 de producători de legume, fructe şi flori din toată ţara, care vor oferi în regim gratuit, seminţe reproductibile din cele mai bune soiuri tradiţionale româneşti. Este ca o piaţă de seminţe şi informaţii despre grădinărit. Este pentru prima dată la Sibiu. Grupul acesta se numeşte ‘Seminţe cu suflet’. (…) Este important că acest grup generează un spaţiu colegial, este ca un fel de breaslă, care asigură existenţa şi distribuirea gratuită a seminţelor reproductibile şi a plantelor curate şi sănătoase, pentru perpetuarea soiurilor de calitate şi apărarea biodiversităţii. Acest grup s-a cristalizat şi susţine dreptul oricărui cultivator, amator sau cu experienţă, de a avea acces la seminţe reproductibile, fără monopol”, a declarat purtătorul de cuvânt al Bibliotecii Judeţene ASTRA din Sibiu, Anca Vasilescu.

În mod inedit, cei din Asociaţia „Seminţe cu suflet” oferă celor pasionaţi de grădinărit seminţe gratis.

„Mulţi se miră, pentru că, încă, în România mai sunt oameni care ştiu să dăruiască fără să ceară nimic în schimb. Dar scopul şi mesajul acestui grup este să înmulţească seminţele şi să le răspândească mai departe. (…) Aceste seminţe sunt pe cale de dispariţie şi noi căutăm să le răspândim şi să le înmulţim. Noi vrem oameni buni, pasionaţi de grădinărit. Avem 2.000 de membri cu care colindăm toată ţara. Avem 24 de pieţe organizate în ţară cu seminţe şi avem şi două festivaluri făcute anul trecut”, a spus Rodica Meiroşu.

Potrivit acesteia, cei care doresc să salveze seminţele soiurilor româneşti fac totul voluntar.

„Puteam şi noi să vindem, dar noi am început pe un grup de prieteni, cu schimb de seminţe, să ne întâlnim. Avem patru ani de când e acest grup format. A devenit cunoscut. Mă bucur că foarte multe familii vin cu copiii în braţe, vin să ia aceste seminţe pentru sănătatea lor şi a copiilor lor. Undeva, vreau să se ducă ştafeta mai departe, mai ales în rândul tinerilor, pentru că văd că foarte mulţi merg de la oraş la ţară să aibă o grădină. (…) Am ajuns în situaţia în care seminţele reproductibile o să dispară şi o să fim manevraţi şi manipulaţi să semănăm ce vrea piaţa. Noi dorim ca seminţele noastre româneşti să fie păstrate ca un tezaur”, a arătat preşedintele Asociaţiei „Seminţe cu suflet”, Rodica Meiroşu.

A consemnat AGERPRES.

Foto: Rodica C. Meiroșu.

Miron Manega – Adio CEC, Hidroelectrica, Romgaz, Transgaz, Portul Constanța, Aeroportul Henri Coandă și Tarom! Florin Cîțu le scoate la vânzare activele

Miron Manega - Adio CEC, Hidroelectrica, Romgaz, Transgaz, Portul Constanța, Aeroportul Henri Coandă și Tarom! Florin Cîțu le scoate la vânzare activele

Încă de la începutul lunii septembrie a anului trecut, analistul economic Adrian Câciu trăgea un semnal de alarmă în legătură cu proiectul unei ordonanțe de urgență privind modificarea Legii 173/2020. Această lege, așa cum era ea formulată la acel moment, interzicea, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea participațiilor statului la companiile la care mai este acționar, participații care includ nu numai ACȚIUNILE, ci și ACTIVELE acestor companii. Erau vizate de ordonanță companii precum CEC, Hidroelectrica, Romgaz, Transgaz, Portul Constanta, Aeroportul Henri Coanda și Tarom. În ciuda avertismentului, preluat de mai multe publicații, la începutul lunii octombrie 2020, Guvernul Orban a adoptat această Ordonanță de Urgență care dă, practic, startul pentru privatizarea mascată a ultimelor companii în care statul român mai este acționar.

Iată care era vechea formă a Art.2 (1) din Legea 173/2020: „Se suspendă, pentru o perioadă de 2 ani, orice operațiuni privind înstrăinarea PARTICIPAȚIILOR (s.n.) statului la companiile și societățile naționale, precum și la societățile la care statul are calitatea de acționar, începute anterior intrării în vigoare a prezentei legi”.

Și iată noua formă: „Se suspendă, pentru o perioadă de 2 ani, orice operațiuni privind înstrăinarea ACȚIUNILOR (s.n.) deținute de stat la companiile și societățile naționale, precum și la alte societăți la care statul are calitatea de acționar, aflate în curs de realizare”.

Prin această modificare „subtilă” a legii s-a urmărit scoaterea activelor companiilor din rândul interdicțiilor, pentru a le putea înstrăina prin vânzare, companiile de stat rămân astfel doar entități juridice pe hârtie.

Am semnalat cele de mai sus, încă din numărul 76 al revistei CERTITUDINEA (10 noiembrie 2020). Revenim la subiect, întrucât Florin Cîțu îl readuce în actualitate cu asupra de măsură. El nu vrea doar să preia spre instrumentare prevederile ordonanței, vrea să abroge în întregime Legea 173/2020, în scopul „atragerii de noi investiții străine în România”. Iată ce declara premierul, la jumătatea lunii ianuarie, într-un interviu la Radio Guerila: „Vom abroga acea lege, cu totul […]. Aici nu este vorba de înstrăinare a acţiunilor, e vorba de a atrage capital în România. Asta facem, capitalizăm aceste companii. Nu avem resursele la buget să capitalizăm toate aceste companii, la nevoile pe care le au aceste companii pentru investiţii şi pentru a se dezvolta. Şi atunci, bineînţeles, că o parte din acţiuni sau din proprietatea acestor companii este transferată, în schimbul acestui capital, altor acţionari. Se întâmplă peste tot în lume. Şi, mai mult de atât, ceea ce am observat şi în România, dar şi în alte ţări, acolo unde am avut astfel de injecţii de capital şi au venit după aceea cu un management performant, cu o guvernanţă corporativă […], acele companii au fost salvate, au mers mai departe, au angajat oameni, au fost profitabile, au plătit taxe la buget. Asta este reţeta pe care vrem să mergem […]. Ceea ce facem noi prin abrogarea legii nu înseamnă neapărat că mâine vom începe să vindem. Nu, este un semnal pe care-l dăm pieţei de capital, investitorilor străini că în România proprietatea privată este sfântă, în primul rând, şi, în al doilea rând, că nu suntem o ţară care nu doreşte să vină investitori. Deci, suntem o economie deschisă, o economie modernă, care ştie să lucreze cu instrumentele pieţei de capital”.

Este o întoarcere la metoda privatizării prin vânzarea de active, care a dus la punerea pe butuci a industriei și economiei românești în anii ’90. Reamintim companiile de stat vizate de „transferul” activelor în proprietatea unor companii străine: CEC, Hidroelectrica, Romgaz, Transgaz, Portul Constanța, Aeroportul Henri Coanda și Tarom. Din cele declarate de Florin Cîțu, rezultă una din două: ori că premierul nu știe ce vorbește, ori că ne crede mai proști decât domnia sa, ceea ce ar fi destul de greu. Reușește totuși să ne lase fără replică atunci când afirmă că „aici nu este vorba de înstrăinare a acţiunilor, e vorba de a atrage capital în România” (sic!)… Sau când spune că vrea, de fapt, să salveze companiile, nu să le vândă. Să le salveze, poate, dar pentru cine?… Și mai zice una, monumentală: „prin abrogarea legii nu înseamnă neapărat că mâine vom începe să vindem”. Dar când, domnule Cîțu? Poimâine?

A consemnat Miron Manega via certitudinea.com.

Aurel C. Popovici – Superioritatea civilizației unui sat față de primitivismul de lux al statului modern

Aurel C. Popovici - Superioritatea civilizației unui sat față de primitivismul de lux al statului modern

Civilizația e o noțiune generală care, dacă vrem s-o adâncim, trebuie privită mai ales din două puncte de vedere: al civilizației propriu-zise și al culturei.

Cultura vine, după cum știm, în prima linie de la cultul pe care îl are un popor pentru ordinea morală a lumii, a sa proprie.

Civilizația, în sens restrâns, e dezvoltarea de ordin tehnic. Ea ne face cu putință viețuirea fizică, procurându-ne condițiunile și înlesnirile de trai material, de îmbrăcăminte, de comunicație. Ea este pânea vieței.

Dar numai oamenii primitivi se mulțumesc cu viața materială. Sufletul lor e încă rudimentar, abia diferențiat de al animalelor.

Oamenii însă cari au ajuns la conștiința adevăratei demnități omenești, orișicât de mult ar prețui și ei trebuințele și plăcerile materiale ale vieței, simt numaidecât că nu pot să trăească o viață vrednică de a fi trăită, fără cuvântul lui Dumnezeu.

Cu pânea începe traiul animal. Viața omenească nu începe decât cu începuturi de cultură: de cult religios, de cult pentru străbuni, pentru părinții culturei naționale, pentru neam, de cult pentru istoria dezvoltării de până atunci, de cult pentru tot ce constituie notele distinctive ale poporului respectiv, de cult, mai ales, pentru viața sufletească și intelectuală.

Cultura unui popor e deci cultul său pentru idealurile sale naționale.

Și cu cât un popor are o înțelegere mai adâncă și mai luminată pentru religiunea sa și moravurile sale, pentru filosofia și arta sa, pentru tot ce dă vieței omenești un cuprins filosofic și de farmec estetic, cu atât poporul e mai cult.

O viață petrecută în cele mai moderne și elegante, în cele mai civilizate spelunci, nu constituie o viață omenească, sănătoasă, normală, cultă, ci pur și simplu o sălbăticie rafinată: covârșirea animalității, adesea chiar a bestialității asupra moralității și intelectualității omenești.

Față de asemenea «civilizație», orișicât ar fi ea de lustruită, cea mai simplă viață rurală a unui sat cu un cult religios, plin de învățături filosofice-morale, de aspirații ideale, este un mic centru de adevărată cultură, un rai sufletesc.

Istoria universală întreagă ne arată că după cum o cultură începe și înaintează cu cultul religios, cu cultul unei filosofii practice și fecunde pentru armonizarea morală a unui popor, tot așa, prin slăbirea acestui cult și cu dispariția lui, slăbește și dispare și cultura acelui popor, poporul el însuși.

Fenomen ușor de înțeles: covârșirea concepțiilor bunului trai material slăbește străduințele spre idealuri: omul cade iarăși în animalitatea din care se ridicase. Într-o animalitate, firește, «înaintată», «civilizată», «luminoasă»

Lucian Blaga – Elogiu satului românesc

Lucian Blaga - Elogiu satului românesc

Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stânjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date până acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrând sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat niciun scaun în această nobila incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvneşte la nicio laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc.

N-aş putea rosti cuvântul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douăzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz, în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala românească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt. Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar disţanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei.

Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcând oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie!).

Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul, la rândul, lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, şi există, de altă parte, aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decât în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e, de altfel, vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească, în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era, fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din când în când, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african?

– Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.

Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunând că la oraş copilăria n-are apogeu; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor de grabă o îndrumare bătrânicioasă. La oraş copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru vârstele seci! La sat copilăria e o vârsta autonomă, care înfloreşte pentru sine. Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întâmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi când eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat: „Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi, bunăoară, stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu niciun detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârşit de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai târziu, când calci prin preajma ultimului hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Când muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Când nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun.

Iată concepţii, viziuni, presimţiri, cari cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum ieşeam câteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborâte până aproape de acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare; sub impresia ei trăiam în credinţa că întradevăr noaptea stelele coboară până aproape în sat, participând într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultându-le răsuflarea în somn. Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de niciun act al raţiunii şi de nicio cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pământ, care fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decât în mediul înţeles şi trăit ca o „lume”, a satului. Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine, de asemeni, în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită.

Omul satului, întrucât izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta.

Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăieşte în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului de la oraş puse pe cântar de precizie, înghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobândesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.

Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii copilăriei mele la sat. Mânat de fobiile şi nostalgiile boalei, un câine turbat venit de aiurea intrase în sat, mușcând pe uliţi şi prin ogrăzi copiii întâlniţi. Faptul a luat numai decât, nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stârnind o panică de sfârşit de veac. Nişte babe spălau rana unui copil muşcat, la o fântână, şi parcă mai aud şi astăzi pe o babă zicând: „Vezi căţeii în rană?” – Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi în rana copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei în rana copilului, căţei cari aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai târziu. Nu este această imagine a câinelui, care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atât de impresionantă ca a fiarei apocaliptice?

Experienţa inevitabilului şi toată panica primară a omului, care se vede pierdut, şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în această viziune. Faptele şi întâmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decât reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii limiare şi, prin aceasta, o raportare la întregul unei lumi. Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că, până mai acum vreo sută şi ceva de ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele, ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că pe urma contactului diformant direct şi indirect cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, câteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti mai poţi să găseşti şi astăzi sate cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”.

„Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee”, cred că s-ar putea cita de exemplu aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cât un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numai decât şi întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e integrată ca un şurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca atare.

Să mi se îngăduie mândria de a afirma că din punct de vedere uman săteanul nostru reprezintă un tip mult superior, mult mai nobil, mult mai complex, în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă. Fermierul american, simţinduse alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gândul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa când fragmentul nu mai rentează. Am încercat în studiile mele de filosofia culturii să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu câteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atâtea şi atâtea aşezări cari realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate. Fiecare sat îşi are sub acest unghi mândria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate, sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rânduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu depăşeşte decât foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat. Să se compare odată această neostentativ mândră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie. Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de conştiinţa şi teama periferialităţii. Între marile oraşe e o adevărată întrecere de a preface şi de a proclama pe toate celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi grav complex de inferioritate. Să se observe însă că problemele de psihologie legate de polaritatea „metropolă-provincie” nu se pun de loc pentru sufletul satului. Fiecare sat care se respectă ca atare există pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce cu sine şi stârneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspândit pe câte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”. Din modul cum satul îşi înţelege existenţa mai rezultă însă şi un al doilea aspect şi alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pământul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”. Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de la se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti.

Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică. Să nu se creadă însă că dând grai unei încântări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor săteşti, îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri.

De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii, pe o linie mereu înălţată, să creem, într-o epocă de tragice răspântii, o cultura românească majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului şi al întregirii neamului. Cari sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii şi talente. Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai mare nevoie şi de temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare. Să ne întoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintâi culturi majore cari au apărut pe globul terestru este cea egipteană. Până la un moment dat, urmând aparenţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a ţâşnit dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu lance, ca ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu. Pentru a-şi lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda şi un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor.

Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârşit destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a încoronat uriaşa operă de cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi făcut până acum vreo menţiune în publicistica noastră . Frobenius a făcut cercetări în deşerturi africane, la o depărtare e aproximativ o sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi bătută de vânturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele multor aşezări umane de altă dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nicio pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de înfăţişare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice.

S-ar putea afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră şi date ca un miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita, de altfel, încă multe exemple de preformaţiuni stilistice. Mult timp s-a crezut bunăoară că arta, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat, monumentală, spre cer, ca un havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme şi motive similare, răspândite la seminţii germanice sau celte. Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit până azi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură majoră, oricâte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire.

Geniul creator rămâne geniu pustiu, dacă nu e integrat în câmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât toate popoarele europene. Geniul lor rămâne însă fără întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfâşiată şi împărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil întru câtva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul: se ştie că cele mai importante şi cele mai înalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice din Europa apuseană nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez, cu al său singular Shakespeare, e sigur că nu pot fi puse, ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian. O comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate în perspectivă stilistică. În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile stilistice proprii sufletului german şi englez sunt superioare acelora ale altor popoare, la rândul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atârnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decât credinţa în destinul nostru spiritual.

În studiile mele de filosofia culturii, intitulate: «Orizont şi stil» şi «Spaţiul mioritic» am ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cântecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm față de rânduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei întrucât apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat. Putem privi ca niciunul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mândrie de binecuvântaţi stăpâni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare: „Foaie verde grâu mărunt/ Câte flori sunt pe pământ/ Toate merg la jurământ./ Numai spicul grîului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/ Zboară-n ‘naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele”.

Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi, de exemplu, legenda poetizată «Soarele şi luna» din colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic interioare celor măi admirate din marile poeme ale omenirei, de la „Divina Comedie” până la Faust.

Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gând restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează, potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice. O cultură majoră nu se stârneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decât de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul mumelor.

Lucian Blaga

5 iunie 1937

Discurs de recepţie în Academia Română

„Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

Deci, se poate? Ștefan Stănuș, are două facultăți, este cioban și vrea să revoluționeze fermele tradiționale

Deci, se poate? Ștefan Stănuș, are două facultăți, este cioban și vrea să revoluționeze fermele tradiționale

Ștefan Stănuș are puțin peste 20 de ani și pentru că de mic copil a fost cioban, a decis că e momentul să-și facă meseria într-un mod mai apropiat de vremurile moderne.

Avea doar cinci, șase ani când a fost lăsat pentru prima dată să aibă grijă de animale, motiv pentru care spune că nu prea a ajuns pe la grădiniță, iar, cel puțin în clasele primare, anul lui școlar era mult mai scurt deoarece trebuia să meargă cu animalele de primăvara până toamna târziu. Abia pe la 19 ani a realizat că el poate să învețe, s-a ambiționat, iar azi este student la două facultăți, la una dintre ele cu bursă de merit, bani pe care îi folosește pentru a-și plăti studiile la cea de-a doua.

Familia lui Ștefan Stănuș are sute de oi și zeci de vaci, animale ce asigură traiul de zi cu zi tuturor membrilor, dar care cer și un efort fizic deosebit. Tatăl se ocupă de animale, iar mama de brânzărie, Ștefan și fratele său ajutând cât e ziua de lungă acolo unde e mai multă nevoie.

Am vorbit cu Ștefan Stănuș înainte de Crăciun, o perioadă în care nu e foarte mult de muncă la fermă pentru că oile nu dau lapte și nici nu trebuie duse la păscut, o perioadă mai liniștită pentru familie. Ștefan însă își pregătea licența și examenele finale, așa că nu era nici pe departe odihnit. Am povestit mult, am râs și mai mult și la final am tras o concluzie: dacă iubești natura, animalele și viața liniștită de la țară, poți face lucruri minunate în România. Trebuie doar să-ți dorești și să muncești, restul se întâmplă de la sine.

stefan stanus, cioban, fermele traditionale

Cei de la revista Life i-au luat un interviu în exclusivitate lui Ștefan. Să vedem:

Ștefan, cum arată o zi din viața ta? Ce faci de când te trezești, până seara?

Anul acesta nu fac prea multe pentru că sunt anul IV la facultate și mă ocup mai mult de școală. Intru la cursuri dimineața, între timp lucrez pentru licență, iar după-amiaza intru iarăși online, la cursuri.

Ești student la două facultăți, nu?

Da, la Facultatea de Silvicultură și Exploatări forestiere la Brașov și la Facultatea de management, la Cluj.

Dar tu din ce zonă a țării ești?

Sunt din județul Alba, din satul Cheia de Sus.

E un sat dintr-acela pitoresc, pe vârf de deal?

Nu e pe vârf de deal, e între dealuri, însă chiar la baza dealului. E un sat destul de mare și populat și tranzitat datorită industriei din Sebeș. Partea frumoasă e că tineretul din sat nu prea pleacă la oraș sau în alte țări, sunt foarte mulți care rămân.

Ștefan, tu ești singur la părinți?

Mai am un frate și o soră, amândoi mai mari decât mine.

stefan stanus, cioban, fermele traditionale

Ștefan Stănuș alături de familia lui

Ei sunt acasă, sau sunt plecați prin lume?

Sora mea s-a măritat și s-a mutat lângă Orăștie, iar fratele meu e acasă și îi ajută pe părinții mei. Cât timp eu sunt plecat la școală, el e baza.

Părinții tăi cu ce se ocupă?

Sunt fermieri dintotdeauna. De când erau copii, au avut grijă de animale și asta a fost ocupația lor toată viața. Tata administrează ferma de oi, iar mama se ocupă de brânzărie. Ferma de animale este separată de casă, e undeva la vreo 50 de kilometri, așa că taică-meu e mai mult în fermă, iar mama e acasă cu brânzăria.

Aveți și vaci?

Da, sunt tot la fermă.

Câte animale aveți?

Avem câteva… Vreo 700 de oi și vreo 40 de vaci.

stefan stanus, cioban, fermele traditionale

Ștefan Stănuș

Și doar familia voastră se ocupă de atâtea animale?

Da, doar familia noastră. Uneori mai angajăm și oameni, dar asta e o mare problemă pentru că nu se găsește forță de muncă. Însă cu vacile avem noroc pentru că sunt de carne și nu le mulgem. Sunt vaci din rasa Angus, rasă de carne pe care nu le mulgem niciodată, lăsăm vițeii să sugă laptele până aproape de înțărcat ca apoi să fete iarăși. Iar vițeii îi vindem.

Și oile le mulgeți, nu, că doar de aceea aveți brânzărie?

Da, oile le mulgem și facem doar brânză de oaie. Dar și acestea le mulgem doar pe timp de vară pentru că iarna fată ca să avem miei de Paște.

Chiar aseară am vorbit cu tata și mi-a spus că au fătat cinci.

Tu asta știi de când te-ai născut? Ai crescut printre animale?

Da. Când eram mic stăteam la bunici, ei fiind la rândul lor fermieri. De foarte mic mergeam cu vacile la pășune. Asta făceam doar primăvara și toamna pentru că toată vara urcau la munte vacile și eu nu puteam merge cu ele. Pe la 5-6 ani eu alergam după vaci.

stefan stanus, cioban, fermele traditionale

Ștefan Stănuș la vârsta grădiniței

La școală aveai timp să te duci?

La grădiniță nu am prea fost și nici la școală, mai ales în clasele mici. Primăvara și toamna vorbeau părinții cu profesorii să-mi dea note mai repede ca apoi să pot pleca cu vacile, iar ei înțelegeau și mă lăsau. Eu terminam anul școlar primăvara și îl începeam toamna târziu, când se termina sezonul de mers cu vacile.

Ce norocos! Mergeai mai puțin la școală…

Da, anul meu școlar era mai scurt cu vreo lună și jumătate, maxim două luni.

Păi și îți plăcea cu vacile sau ți-ar fi plăcut să mergi și tu la școală ca toți ceilalți copii?

Nu-mi plăcea la școală, eram foarte fericit cu animalele. Și când mergeam cu vacile bunicilor, și când mergeam cu ai mei la oi, tot timpul eram singur cu animalele, dar nu mă plictiseam. Frații mei fiind mai mari ca mine, nu se jucau cu mine, motiv pentru care îmi inventam tot felul de jocuri de unul singur.

stefan stanus, cioban, fermele traditionale

Ștefan Stănuș în fragedă pruncie, pe câmpul pe care pasc animalele familiei

În ce moment ai realizat tu importanța învățăturii?

Pe la 19 ani. Până atunci nu m-a interesat școala, motiv pentru care am rămas și corigent și am avut foarte multe note mici.

Și ce s-a întâmplat la 19 ani, ce te-a luminat de ai ajuns student la două facultăți?

Nici nu știu exact, nu am un motiv anume. Îmi amintesc însă că am fost în Germania să cumpăr o mașină, iar la întoarcere m-am oprit să mă odihnesc la verișoara mea de la Timișoara. Ea învăța pentru BAC și se văita că e greu, deși avea doar o jumătate de caiet studențesc. Atunci m-am ambiționat și am zis: „dar ce, nu pot eu să învăț caietul acesta, ce e așa de greu?”. Așa că m-am ambiționat și pentru că urma să dau și eu BAC-ul m-am pus pe învățat. Dimineața la 4 mă trezeam și mergeam la muls, de la 7 la 10 dimineața dormeam și apoi învățam până la 4 după-amiaza când mă duceam iarăși la muls. O lună și jumătate am avut programul acesta și după ce am văzut că am luat BAC-ul, am prins curaj și am prins gustul învățăturii.

stefan stanus, cioban, fermele traditionale

Ștefan Stănuș în vremea adolescenței, când a descoperit importanța învățăturii

Și când ai ales să mergi la două facultăți, ce au spus părinții tăi?

Mama a zis că o să-mi fie greu, mai ales că vedea că mă stresam foarte tare. Eu când m-am apucat serios de învățătură eram paralel cu totul, nici nu știam să învăț.

Nu te-au întrebat la ce-ți trebuie atâta școală?

Nu. Ei sunt genul de părinți care mă susțin în tot ceea ce vreau să fac.

Mai sunt ciobani cu atâta școală ca tine?

Sincer, nu am văzut. Mai demult am întâlnit în vârf de munte un cioban care avea două facultăți, dar părea că picase într-o altă extremă. Sper să nu ajung și eu așa. Stătea singur în vârf de munte și se ocupa de oi și făcea și brânză.

Din ce-mi povestești, ferma familiei ar putea să vă asigure un trai bun tuturor dacă munciți. Ce vrei tu să faci cu școala? Nu vrei să rămâi acasă?

Nu știu. La un moment dat mă gândeam să mă angajez, dar după cum stă treaba, stau să analizez dacă nu ar fi mai bine să duc mai departe afacerea familiei. Și dacă m-aș angaja, aș face-o doar în apropierea casei ca să pot veni să-i ajut pe părinți.

Să vii în continuare la muls?

La muls nu mai vreau, m-am săturat. Aș vrea să mă ocup să modernizez ferma, să accesez fonduri europene, să investim în mulgătoare și să găsim o soluție să mulgem oile și pe timp de iarnă. Aș vrea să avem tot timpul lapte ca să facem brânză tot timpul, nu doar pe timp de vară.

Și mama face singură brânză?

Toată vara trecută eu am ajutat-o că am fost acasă.

Și ce faceți cu brânza?

O vindem la piață la Aiud, facem parte din Asociația de produse tradiționale din județul Alba, mergem la diferite târguri – acum nu, din cauza pandemiei – și o vindem și en gros, către mai multe magazine.

stefan stanus, cioban, fermele traditionale

Ștefan Stănuș în clasele primare

La noi la București ajunge brânza voastră?

S-ar putea să ajungă, noi nu știm pentru că nu știm către ce magazine pleacă. Am mai fost și la București la diferite târguri de produse tradiționale, dar, repet, acum nu se poate.

În afară de brânză și viței de carne, mai aveți și alte bunătăți?

Am mai făcut virsli, sloi de oaie și mai multe sortimente de brânză.

Ștefan, ce vrei să te faci când o să fii mare?

Și acum mai râd cu frate-meu când vedem ceva frumos și îi spun: „Când o să fiu mare o să fac aia, sau o să-mi cumpăr aia”. Nu știu, încă mă gândesc la viitor, nu am niște planuri clare pentru că vremurile pe care le trăim nu sunt foarte stabile. În 2021 am de gând să accesez fonduri europene și cred că prima investiție va fi o plantație de zmeură pentru că-mi place foarte mult zmeura. În același timp vreau să modernizez și ferma de oi. Am multe idei, sănătoși să fim.

Bănuiesc de asta ai ales facultatea de Management?

Da, acesta a fost motivul. De mic îmi plăcea să fac afaceri și aș vrea să ajung să le fac la un nivel profesionist. Ținând cont că iau bursă la Brașov, mi-am făcut calculele și am realizat că bursa de pe un an de zile îmi ajunge să plătesc trei ani la Cluj. Așa mi-am permis a doua facultate.

Ce înseamnă că ți-au plăcut afacerile de mic? Ce afaceri făceai?

Diferite schimburi și negocieri cu copiii din sat. Când am intrat la facultate mergeam la București, cumpăram tricouri din Dragonul Roșu și le vindeam apoi în cămin sau la prieteni.

Dar când erai mic, ce spuneai că vrei să te faci?

Spuneam că vreau să mă fac bucătar sau tâmplar. Unchiul meu era tâmplar și îmi plăcea la nebunie să stau pe lângă el. În plus, mi-a plăcut tot timpul să fac mâncare, iar meseria de bucătar părea un drum firesc.

Te-ai gândit vreodată să te muți în București sau să pleci din țară?

Nu. Am fost doar în vizită, însă nu mi-a plăcut, e prea mult haos, mie îmi place liniștea și îmi place să trăiesc la țară.

Sursă: life.ro.

Mihai Eminescu – Progresul real şi progresul fictiv

Mihai Eminescu - Progresul real şi progresul fictiv

România e ţara poreclelor. Rolul confraţilor e comod, al nostru cam ingrat: ei se adresează suficienţei oamenilor, căci aceştia sunt pururea predispuşi a crede tot ce li se spune de bine de ei, pe când noi nu măgulim pe nimeni, ci facem apel la spiritul lor de adevăr.

Dacă se găsesc instrumente pentru a măsura fenomene atât de simple cum e urcarea şi scăderea căldurii, să nu se fi aflând nici un chip pentru a măsura gradul de cultură a unui popor?

Am dori în simplitatea noastră să ni se enumere marii oameni cari ar fi făcut la noi descoperiri în mecanică ori în chimie, ori în genere pe terenul ştiinţelor naturale, pe care descoperirile sunt lesne de făcut din cauza vastităţii domeniului lor.

Am dori să ni se enumere operele de fond apărute în ţară de 30 de ani încoace, ca să vedem gradul de cultură. Nimic din toate acestea. Buni bucuroşi dacă apare câte-o carte elementară, în care autorul a ştiut cel puţin să traducă bine, să-şi aproprieze într-un mod cuviincios ştiinţa altora.

Chiar cazul acesta e estrem de rar şi constituie aproape un merit. Cele mai multe cărţi, chiar elementare, dovedesc din contra că autorii lor nu sunt în stare nici să înţeleagă texte străine, necum să producă ceva de la dânşii.

O a doua măsurătoare a gradului de cultură este dibăcia unui popor de-a substitui forţei musculare agenţi naturali, de-a crea şi întrebuinţa maşini. Şi aci vom constata că maşinele introduse sunt în genere puse în mişcare de mecaniciani străini şi că românul e întrebuinţat ca lucrător cu braţul.

Acest nivel de cultură scăzut şi sus, şi jos, n-ar fi o nenorocire absolută. Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se deprinde el însuşi, zi cu zi, a-şi apropria îndemnările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi.

Dar la aceasta nu gândeşte nimenea. Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de sine.

Natura omenească şi natura organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii. Când o societate contractează necesităţi nouă, ca a noastră, ea trebuie să contracteze totodată şi aptitudini nouă.

Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile cari i-au fost favorabile în lupta pentru existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător.

Dar pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze condiţiunilor nouă.

Daca reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricării tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi. Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine exigenţele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururea pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie.

A sconta viitorul e lesne, şi cămătarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea plăcerile bărbatului, o naţie incultă rezultatele civilizaţiei, dar cu ce preţ?

Cu acela al degenerării şi al stingerii timpurie, căci scontul pe care-l face timpul e mai scump decât oricare altul. Din cauza acestui punct de vedere, adevărat pentru totalitatea fiinţelor organice, suntem numiţi reacţionari.

E matematic sigur, cu toate astea, că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face, că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi că, cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul real cată să fie şi el mai simţitor.

Şi acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trai, bunele moravuri, c-un cuvânt întreaga constituţiune fizică şi morală a populaţiunilor noastre […].

Pentru a putea exagera ceea ce se’ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să’mprumute colorile negre din Infernul lui Dante.

Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră.

Un corespondent al „Românului” compara, pe la Slănic, pe grănicerii noştri cu cei austriaci, români şi unii, români şi alţii; cei din urmă însă rumeni şi sănătoşi, cei dentăi tipuri clasice de morbiditate şi mizerie. Astfel stă cu toată populaţia.

E lesne a înfrumuseţa lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii şi tirade e realitatea. Se vede că redactorii „Românului” n-au ochi de văzut, n-au oglindă în care să se uite.

În unele judeţe populaţia scade, în cele mai multe stagnează şi s-apropie de scăderea absolută, numai în câteva, de-a lungul Dunării, prin locuri mai puţin populate, sporeşte.

E verisimil că nici şcoala nu ajută în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sărac, dar sărăcia dispune de condiţii de existenţă; unde e mizerie acolo condiţiile de existenţă sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfârşeşte prin a se istovi, prin a-şi slei viaţa în silinţe zădarnice.

Şi de ce aceste condiţii de existenţă lipsesc? Pentru că poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultură […]; pentru că în locul vechei organizări, care nu costa aproape nimic, avem azi o nouă aristocraţie, cu totul improductivă, de sute de mii de oameni cu aspiraţiuni imense, cu capacităţi nule.

E acum vina noastră dacă această pseudocivilizaţie, această înmulţire a trebuinţelor făr-o sporire paralelă a aptitudinelor economice şi intelectuale, s-a îmbrăcat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul din România?

Arătăm atât rezultatele cât şi cauza; o facem după îndreptarul unui adevăr valabil pentru lumea organică. Daca rezultatele sunt de netăgăduit, daca cauza e asemenea stabilită, de puţin interes e de-a ne da porecla de reacţionari sau legitimişti.

Lucrurile rămân din nefericire aşa cum sunt, chiar daca cerul ar fi o hârtie şi marea o cerneală, pentru a dovedi contrariul în contra evidenţei probe nu există. 

Articol apărut în TIMPUL, la 12 octombrie 1882.

Mihai Eminescu – Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor

Mihai Eminescu - Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor

Biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult.

În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare, la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei, zic, unde se pare că ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului.

Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu elipsită de espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ? Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.

Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.

Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne ‘nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune.

A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice Dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii – toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin, şi-l alege singur, dacă are şcoală jidovască, îşi caută singur de dânsa. Dar dacă îi trebuieşte românului preot, îl numeşte (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are şcoală, profesorii sunt numiţi tot de guvernul de la Viena. Şi cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială şi cu condiţia ca starea de lucruri în trebile bisericeşti şi politice să rămână intactă.

„Curierul de Iași”, noiembrie 1876.