Astăzi, 18 martie 2021, Dana Budeanu îi transmite o scrisoare premierului României, Florin Cîțu, în care îi amintește că astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea Mitropolitului Bartolomeu Anania, cel care a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică în timpul perioadei comuniste, transmițându-i prim-ministrului că „s-a descalificat ca om”, atunci când a semnat demiterea domnului Octav Bjoza din funcția de subsecretar de stat. Să vedem:
„Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea Mitropolitului Bartolomeu Anania. Cu siguranță habar nu aveți asta și cu aceeași siguranță sunt mult mai importante paturile de la ATI (care nu sunt treaba dumneavoastră) sau luptele pentru ciolanul numit astăzi PNL!
Mitropolitul Bartolomeu Anania, pentru că, făcând parte din ‘oamenii noi’, nu trebuie să știți cine a fost… Este sfântul care in 1958 a fost condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică, pentru ‘uneltire contra ordinii sociale’ (un fel de zădărnicire, adică o invenție despre nimic) și a fost închis de Securitate la Jilava, Pitești și Aiud. Un intelectual desăvârșit, poet, dramaturg, prozator, memorialist, traducător și Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Bartolomeu Anania a fost ceea ce dumneavoastră și toată clasa politică la un loc nu veți putea atinge din punct de vedere spiritual, intelectual și social nici măcar în proporție de 1% într-o viață!
Ceea ce ați semnat luni vă descalifică definitiv ca om! Pentru mine sunteți o rușine, care răspunde asemeni celor care au schingiuit toată intelectualitatea și valoarea românească în acei ani de coșmar, la ordine! Si aceia răspundeau la ordin și executau prin ordin suflete pure, minți luminate și spirite libere!
Ordinele se execută, nu se discută! În armată, domnule Prim-ministru, nu într-un guvern!
‘Suntem ceea ce iubim’, spunea Nichita Stănescu și ceea ce respectăm, prețuim și înțelegem, spun eu.
Pentru mine, de luni nu mai existați! Existați doar pentru cei fără de conștiință, fără de credință, fără de onoare, fără de Dumnezeu! Existați pentru scursurile acestei nații, care calcă în picioare tot ceea ce am avut cândva sfânt! Existați pentru cei fără de istorie, fără de bătrâni, fără de suflet! Murim atunci când ne moare ce a mai rămas divin din noi! Dumneavoastră nu v-a mai rămas nimic…
Îmi este rușine în fața memoriei bunicului meu și a tuturor celor care au murit sau supraviețuit in lagărele comuniste. Îmi este rușine de rușinea dumneavoastră în fața familiilor hăituite ale acestora, a copiilor si nepoților lor!
Vă las cu Bartolomeu Anania! Să vă fie rușine!:
‘Când mi s-au luat ochelarii, mi-am dat seama că mă aflu în camera de tortură. Încă de pe scară am auzit un vâjâit sinistru; era injectorul de păcură al sistemului calorific. Camera de tortură se afla deci la subsol, în centrala termică a clădirii.
Mi s-a poruncit să stau jos, pe podeaua de ciment. Erau acolo Enoiu, Konig, un ofițer bălan, cu pistrui, despre care auzisem că e șeful bătăilor, și un alt ofițer în care am bănuit – iarăși de prin auzite – un medic. Aceștia ședeau în dreapta mea. Din stânga am auzit o voce puternică, rânjind a batjocură:
– A-hăă, ăsta e cu barbă!
Era o namilă de om, de peste doi metri. Doar în pantaloni și maiou, își arăta pulpele brațelor, groase, cu mușchi puternici, și trăsnea demonstrativ o vergea pe nu știu ce, masă sau altceva. Cu el mai erau doi, nu tot atât de voinici. Acesta trebuie să fie faimosul Brânzaru, mi-am zis, bătăușul profesionist al Securității, care chinuise generații de osândiți. Am început să mă rog în gând și i-am cerut lui Dumnezeu ca tot ce se va întâmpla să fie întru răscumpărarea, cât de cât, a păcatelor mele celor multe.
Mi s-a ordonat să-mi dau jos pantaloni și izmenele și să-mi scot pantofi. Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s-au legat mâinile în față, apoi mi s-au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s-a vârât o rangă de fier. Doi inși au ridicat ranga de capete și m-au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simțit o arșiță grozavă, a flăcărilor ce suflau nebunește), apoi între două capre de lemn pe care se rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos, începeam să simt sângele în tâmple.
Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o întrebare, ce știu eu despre banii pe care patriarhul îi are în băncile din străinătate. Nu știam nimic, atunci auzeam întâi de așa ceva. La un semn, Brânzaru m-a trăsnit cu vâna de bou peste tălpi. Mi s-a cutremurat tot trupul de durere.
– Spune! A zis Enoiu.
– Nu știu, domnule, nimic! am răspuns.
Au început loviturile, una după alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt, din stânga. Cel de al treilea ținea de capătul funiei în așa fel încât, cumpănit pe rangă, trupul să îmi stea cu capul cât mai jos și tălpile în bătaia vergelelor. Îmi propusesem să fac toate eforturile posibile să nu plâng, să nu mă vaiet, să nu țip, să nu urlu. Gemeam numai și șopteam: Pentru păcatele mele! Pentru păcatele mele!… Câte lovituri să fi fost? Am leșinat.
M-au trezit turnându-mi peste cap o găleată de apă rece. Trupul îmi tremura tot. Enoiu s-a apropiat iarăși și m-a întrebat despre ce știu eu în legătură cu afacerile bănești ale patriarhului pe șantierele de lucru ale Patriarhiei, tranzacțiile lui cu inginerii și antreprenorii. Nu știam nimic, nici nu-l bănuisem pe patriarh. Brânzaru a prins a mă lovi cu altă vergea, peste dosul descoperit, și probabil că m-a bătut până ce a ostenit, că de la un moment dat loviturile îmi veneau de la celălalt. Am leșinat iarăși și din nou m-au trezit cu apă.
– Te-ai hotărât să spui? A strigat Enoiu.
Brânzaru a revenit cu lovituri la tălpi, un timp, apoi tovarășul lui mi-a aruncat o pânză udă peste fund și m-a bătut de-mi plesnea pielea, pe urmă n-am mai simțit usturimea, dar mă dureau grozav încheieturile mâinilor, strânse de funie, unghiile fiecărei mâini se înfipseseră în cealaltă. Li s-a poruncit călăilor să schimbe vergelele; Brânzaru mă lovea puternic peste tălpi. La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu:
– Dați-i la două ciocane!…
O ploaie de lovituri, din amândouă părțile, ritmic, ca pe nicovala potcovăriei, s-a năpustit pe tălpile mele. Atunci am început să urlu, și-mi era rușine de mine, și nu voiam să urlu, și urlam îngrozitor – îmi dădeam bine seama – și mușcam aerul și simțeam nevoia să-mi înfig dinții în ceva și am nimerit, zvârcolindu-mă, piciorul celui ce ținea de capătul funiei și l-am mușcat de pantalon și i-am auzit înjurătura, apoi am leșinat din nou.
– Spui? A zis Enoiu.
Și nu aveam ce spune.
Atunci mi-au pus pantofii în picioarele deja tumefiate, au luat răngi grele de fier și m-au lovit cu ele peste tălpile pantofilor, și durerea de acum era mult mai cumplită decât cele de dinainte: când îmi izbeau călcâiele simțeam lovitura în cap, scursă pe șira spinării, și ostenisem urlând și-mi ziceam că mor.
M-au lăsat. Din ce a urmat nu-mi aduc aminte decât că doi mă duceau, orb, de subsuori pe scară și eu încercam să merg și pantofi nu-mi mai ședeau în picioare și i-am pierdut pe trepte. M-au purtat pe sus, m-au zvârlit grămadă în mijlocul celulei și au închis ușa binișor. Lângă mine lăsaseră și pantofi, ale căror fețe erau sfâșiate de presiunea răngilor. M-am ridicat în mâini, m-am întins pe pat, am închis ochii și am început să mă rog pentru cei ce mă torturaseră și mă întrebam dacă mă rog cu sinceritate sau numai spre a-mi amăgi o conștiință ce-mi poruncea să fac așa și am fost fericit să văd în adâncul meu că îi iertasem pe călăi și mă rugam sincer. Am adormit gândindu-mă că Brânzaru va fi ajuns acasă, bucuros de ispravă, își mângâia nevasta sau poate își săruta pe frunte băiețelul sau fetița, prin somn…
A doua zi îmi erau picioarele ca butucii. O săptămână am umblat numai pe genunchi și coate, prin celulă, la closet, spre camera de anchetă, ca un animal zdrobit.
Nefiind buni de nimic, acei pantofi sfâșiați au rămas cu boarfele mele prin toate magaziile închisorilor prin care am trecut, i-am păstrat, așa cum erau atunci, iar la 15.08.2006 i-am așezat înaintea lui Dumnezeu sub poala proscomidiarului din capela pe care am ctitorit-o în reședința mea din mănăstirea Nicula.’
Dana Budeanu.”
