In Articole

Ciprian Voicilă - Scrisoare despre părintele Justin Pârvu

Dragă cititorule,

Îţi scriu cu anticipaţie pentru că marile dureri nu pot fi împărtăşite decât prin scris. Scrisul îţi oferă şansa de a‑ţi pune în ordine stările haotice pe care ţi le provoacă suferinţa, de a le organiza.

Astăzi a trecut la Domnul un om care se afla în contact permanent cu noi toţi şi cu Dumnezeu, deopotrivă. Singurul om care făcea legătura între România şi Dumnezeu. Afirmaţia poate să ţi se pară prea tare şi prea emotivistă. Dar am un argument solid: acest om avea conştiinţă creştin‑ortodoxă şi, deopotrivă, conştiinţă de român, o situaţie destul de rar întâlnită astăzi, când fie întâlnim creştini cosmopoliţi, alergici la cuvinte ca „român” sau „România”, fie găsim naţionalişti neduşi la biserică.

Părintele Justin a fost un paradox întrupat: în el s‑au întâlnit eroul, dar şi călugărul, românul autohton şi creştinul universal. A păşit în Lumina veşnică a lui Hristos o personalitate cu totul de neegalat: martir pentru Hristos şi pentru neamul românesc, pătimind 16 ani de temniţă grea. Cel mai căutat duhovnic, după moartea părintelui Cleopa. Omul care a readus la suprafaţa istoriei recente a României şi a conştiinţei creştinilor viaţa mucenicilor secolului XX, îngropaţi zeci de ani în uitarea comunist‑democratică. Omul care s‑a opus, suferind oprobriul multora, noului sistem concentraţionar – global, de această dată, care nu suportă refuzul, nici răsuflarea caldă a vieţii neîndosariată electronic. Omul care a îndrăznit – cum puţini mai au curajul să o facă – să se opună prin cuvânt încercărilor de dizolvare a identităţii Ortodoxiei.

Murind părintele Justin, nu a murit un om, ci mai mulţi deodată. A mai murit puţin din acea Românie interbelică, care a dat peste timp modele exemplare de viaţă şi gândire. A murit românul absolut şi creştinul absolut. Ne‑a părăsit modelul, pe care îl cercetam toţi – mai des, mai rar, dar ne întâlneam cu el negreşit – pentru a ne convinge încă o dată şi încă o dată că viaţa în Hristos nu este imposibilă în secolul XXI, nu este o simplă utopie, şi nici faptul de a fi român nu este un accident, ci un fapt de a fi în lume pe care l‑am primit din mâna lui Dumnezeu.

Da, părintele Justin, Cuviosul Justin a trecut la viaţa cea nestricăcioasă şi ne poate ajuta mai repede şi pe mai mulţi deodată. Dar mai aveam nevoie de el şi aici, mai exact acolo, la Petru Vodă. Am văzut odată o fotografie cu părintele Justin care privea prin lentilele unui binoclu militar. Această imagine sugerează de minune cam ce vreau eu să îţi transmit. De multe ori m‑am gândit că părintele Justin nu doar că ştie mai tot ce se petrece în ţară, dar se şi află la originea unor fapte, întreprinderi luminoase care stau ca o stavilă în faţa avalanşei de negură care ameninţă Biserica lui Hristos şi România.

Părintele Justin a ctitorit biserici şi mănăstiri, a întemeiat obşti monahale, a susţinut prin rugăciune şi prin faptă nenumărate proiecte culturale, dar, mai presus de toate, şi‑a ales mucenicia slujirii aproapelui, până la ultima suflare. Primea zilnic sute de persoane care îşi deşertau la picioarele sale noianul de probleme şi nelinişti, pe care părintele Justin le făcea una cu pământul prin rugăciunea sa. Avea puterea extraordinară de a ridica din prăpastia deznădejdii sufletele năruite. Nenumăraţi oameni au aflat răspuns la problemele lor doar vorbind câteva minute cu părintele, despre subiecte care, aparent, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu problema stringentă care îi adusese acolo. Alţii au primit dezlegarea adăstând la uşa chiliei sale.

L‑am văzut cu puţin timp înainte de a fi internat la Cluj. Am ajuns noaptea, târziu, la Petru Vodă. Se făcuse ora 22 şi părintele încă mai primea oameni. Coada de la uşa chiliei sale părea că abia se formase. Era un călugăr care aştepta de la ora 10 să intre să se spovedească la părintele. Mi s‑a părut că are o răbdare de granit, pentru că avea puterea să îi lase continuu pe ceilalţi să intre, el lăsându‑se mereu la urmă.

Aşteptam deja de o oră şi ceva şi mă încolţise oboseala drumului de la Bucureşti la Petru Vodă.

Şi, dintr‑o dată, ca într‑o piesă de Eugen Ionescu sau ca într‑o nuvelă de Samuel Beckett, uşa pe care intrau pelerinii se deschise şi intră… un afro‑american. Persoana de culoare trece pe lângă noi, care stăteam cuminţi la rând, se apropie de părintele cel cu răbdare de oţel şi îi spuse în limba română:

Doamne, ajută!

Nu mi‑am revenit bine din surpriza situaţiei că tânărul călugăr îi zise:

Măi, Ioane, măi… Am auzit că tu eşti legionar! Am început să râdem, uitând dintr‑o dată şi de oboseală şi de tensiunea aşteptării. Ioan a fost botezat ortodox de părintele Justin.

Nu mă miră faptul că, la patruzeci de zile după adormirea părintelui Justin, din fotografia care stă pe fotoliul din care părintele îi sfătuia pe oameni, a izvorât mir. Dumnezeu a adeverit astfel nevoinţa mucenicească a părintelui, care s‑a jertfit până la capăt pentru aproapele său. „Mai mare dragoste nu este, decât să îşi pună cineva viaţa pentru prietenul său”. Nu mă surprinde nici că uleiul din candela care arde permanent la mormântul părintelui s‑a transformat în mir.

Eu l‑am văzut doar de vreo cinci, şase ori, de fiecare dată întâlnirea cu părintele fiind diferită, luminând parcă alte dimensiuni ale vieţii duhovniceşti. Despre părintele ar trebui să depună mărturie ucenicii. Ei sunt îndreptăţiţi cu asupra de măsură să o facă. Dar pentru că părintele Justin este un sfânt şi în Ortodoxie sfinţii aparţin tuturor, îţi povestesc aici, pe scurt, ce am înţeles eu din întâlnirile mele sporadice şi puţine cu sfinţia sa.

Mi‑am dorit mult să îl cunosc. Uneori dorinţa asta mi s‑a părut prea arzătoare, prea iraţională şi am suspectat‑o că ar fi pătimaşă. Mai întâi l‑am cunoscut prin cărţile cu şi despre el, care apăruseră în anii din urmă. Sunt câteva episoade din biografia părintelui care depăşesc imaginaţia şi creativitatea ori-cui, fie el scriitor, regizor sau pictor. Este, înainte de toate, acea scenă cutremurătoare în care părintele Justin săvârşeşte Sfânta Liturghie pe trupul unui muribund. „N‑am săvârşit niciodată o Liturghie mai fierbinte, în toate veşmintele ei, cu toate regulile ei, cum am săvârşit‑o acolo, pe acest cadavru”, avea să mărturisească părintele.

Am ajuns într‑o iarnă la uşa chiliei sale. Părintele stătea pe atunci sus, în mănăstirea de călugări. Am aşteptat o vreme, mai întâi afară, pe un ger înţepător. Apoi am păşit pe un culoar mic, îngust, în faţa uşii chiliei sale. Simţeam o presiune sporită din plin de nerăbdare şi de efortul meu de a sintetiza totul într‑o frază, două, conştient fiind că în urma mea aşteptau să intre la părintele mulţi alţii, ştiind totodată că în faţa părintelui Justin oamenii stau ca nişte cărţi deschise şi că, de multe ori, cuvintele sunt de prisos. Am intrat împins, cumva, de valul creştinilor care se înmulţiseră la rând. M‑am aşezat în genunchi la picioarele sale şi i‑am spus pe scurt problema care mă frământa. Mi‑a dat soluţia la ea, m‑a miruit şi, înainte să ies pe uşă, i‑am cerut un cuvânt de folos pe care să îl urmez. Mi‑a spus aşa:

„Să te rogi neîncetat, să îţi creşti copiii în frica lui Dumnezeu şi să faci pace pe oriunde te vei duce.”

Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, privind retrospectiv întâlnirea, m‑a frapat chilia simplă, austeră, aproape sărăcăcioasă în care locuia părintele. Mi l‑am amintit stând uşor aplecat în faţă, gest prin care participa la suferinţele creştinului care şedea la picioarele sale şi care îşi deschidea în faţa sa sufletul. Nu mi s‑a părut întâmplător nici că primul sfat pe care mi l‑a dat se referea la Rugăciunea lui Iisus. În acel timp mă preocupa în mod deosebit tema, orice informaţie, fiecare sfat despre rugăciunea isihastă fiind binevenite. Povestindu‑i unui prieten monah întâmplarea, mi‑a spus că duhovnicii îmbunătăţiţi îţi dau primul sfat, primul cuvânt de folos în conformitate cu starea ta duhovnicească, cu ceea ce te frământă în acel moment.

Am regăsit în jurnalul meu o însemnare din 20 martie 2011. Ţi‑o citesc. „Am intrat la părintele Justin, m‑am aşezat în genunchi în faţa sa, mi‑am adâncit privirile în ochii săi senini, şi i‑am mărturisit cu o strângere de inimă că, deşi încerc să mă rog mult, citesc acatiste peste acatiste, mă rog cu necredinţă. Ca şi cum jumătate din mine crede că Dumnezeu o să mă ajute, iar cealaltă jumătate s‑ar îndoi amarnic pentru că Dumnezeu îi ascultă doar pe cei curaţi, morali, virtuoşi. Cu o seară înainte, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, dedicată sfinţilor închisorilor, dintr‑o coastă pe care părintele Justin i‑o dăduse lui Danion izvorâse mir. Părintele mi‑a spus, aplecându‑se în faţă spre mine, ca un bunic sfătos şi bun:

Măi, dacă aseară ar fi fost la conferinţă oameni necredincioşi, ar mai fi izvorât moaştele mir? Nu. Vezi? Dumnezeu ne dă după credinţa noastră. Trebuie să ne lăsăm cu nădejde sub pronia lui Dumnezeu şi să nu anticipăm noi asupra viitorului. Într‑adevăr, când omul anticipează viitorul, Îi îngrădeşte lui Dumnezeu libertatea de a interveni în viaţa lui. Tot atunci mi‑a spus:

Astăzi oamenii aleargă în Grecia, în Rusia, în Ucraina să se închine la moaştele sfinţilor, când cel mai simplu ar fi să se retragă într‑o cămară, să citească acatistul unui sfânt şi în felul acesta nu ar trebui să se mai ducă nicăieri pentru că sfântul ar veni el, negreşit, la ei”.

Cu o altă ocazie, am intrat cu Danion la el şi părintele mi‑a dat binecuvântare să strâng mărturiile despre minunile părintelui Ilie Lăcătuşu şi să facem cartea despre vieţuirea sa pentru Hristos şi ajutorul necurmat pe care îl oferă credincioşilor. I‑am spus:

– Părinte, dacă dumneavoastră îmi daţi binecuvântare, sunt sigur că o să iasă cartea. Şi părintele m‑a binecuvântat, râzând, şi mi‑a zis:

– O să iasă, o să iasă.

Altădată, înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, părintele Justin ne‑a citit tuturor o rugăciune şi, cum stăteam eu pitulat sub patrafirul lui, a început să miroasă a flori uscate şi a mir, exact ca în capela în care se află moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu. Mi s‑a părut straniu, de neînţeles, cum dintr‑odată am simţit acea mireasmă, care îmi era atât de familiară.

Ultima oară când am intrat în chilia părintelui ne‑a dat să sărutăm o părticică de sfinte moaşte de la Aiud. Le‑am sărutat, cu noi fiind şi o maică. Moaştele au izvorât mir când maica s‑a atins cu buzele de ele, mirul rămânându‑i ca o pecete sfântă pe gură.

Un amic, Ionuţ Crişan, mi‑a povestit o întâmplare din care putem înţelege de ce daruri minunate s‑a învrednicit părintele Justin încă din timpul vieţii. Prin 2007‑2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le‑a propus să intre împreună la părintele, să primească un cuvânt de folos. Aceştia nu prea ar fi vrut să stea la coadă, fiind multă lume care aştepta la uşa părintelui. Ionuţ a insistat să rămână şi ei şi au intrat, într‑un târziu. Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le‑a fost mirarea când sfinţia sa le‑a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le‑a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le‑a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându‑i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l‑a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu‑se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul.

Dragă cititorule, am luat ultima binecuvântare de la părintele, ca de altfel miile de credincioşi adunaţi atunci la Petru Vodă, când aparent el era mort, întins în coşciug, iar eu viu. Deşi în realitate era, dacă e să ne gândim mai bine, pe dos. M‑am mirat că mâna sa dreaptă era încă moale, deşi trecuseră trei zile de la moartea sfinţiei sale.

M‑a surprins mereu la părintele Justin o anumită filosofie a faptei, pe care le‑o preda tuturor celor care erau dispuşi să o înveţe. Dacă un om venea la el cu intenţia de a crea ceva ‑ o revistă, o instituţie, o mişcare socială, părintele îl binecuvânta, spunându‑i:

– Fă!, – în acest fel punând început bun lucrării în cauză şi învăţându‑i, mai bine‑zis reînvăţându‑i pe oameni importanţa faptelor. Românul zilelor noastre este apatic şi apatizat ba de calculator, ba de telefonul mobil, ba de televizor, ba de principiul de viaţă „dolce far niente”, ba de psihologia eternului asistat – „ăştia nu ne mai dau nimic!”–, ba de hipnoticul coş de cumpărături de la Carrefour sau Mega‑Image, pe care l‑a transformat într‑un obiect social total.

Ar trebui să îl rugăm pe părintele Justin să ne dea puterea de a pune în act tot ceea ce ne‑a învăţat prin cuvântul său şi mai ales prin faptele sale. A fost un om ale cărui fapte glăsuiau chiar mai mult decât cuvintele sale.

Fragmente din cartea „Sfinții de lângă noi”

Recent Posts
Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
ion ghica, vasile alecsandriromania fara rost, romania