In Articole

Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul, un domnitor și un ierarh providențiali

A existat un om providențial pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu și acesta a fost Antim Ivireanul, însă relația providențială a fost reciprocă, Constantin Brâncoveanu pentru Antim Ivireanul.

Perioada brâncovenească ar fi fost cu puțină strălucire fără Antim Ivireanul, ale cărui reușite în domeniul tipografiei și al literaturii ar fi fost poate imposibile, dar cu siguranță dificil de atins de către alții. Bineînțeles, mai existau și frații Greceanu, episcopii Damaschin al Râmnicului și Mitrofan de Buzău, însă rezultatele efortului continuu pe care l-a făcul Antim ar fi fost greu de atins fără el.

Episcopul Mitrofan al Buzaului

Episcopul Mitrofan al Buzăului

Realizându-și predica în românește, Antim dobândește și prestigiu literar în epoca lui Brâncoveanu în plină înflorire culturală. Tot atunci, Moldova a înflorit pe plan literar prin Dimitrie Cantemir, Nicolae Costin și Ion Neculce, iar Muntenia îl are pe Antim Ivireanul ca unic mare scriitor de talia celor mai sus menționați.

În cercetarea românească s-a statornicit ideea că domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Muntenia pe Antim Ivireanul. Această chestiune a fost acceptată ca fiind cea mai explicabilă datorită concluziei pe care N. Șerbănescu a făcut-o cum că „Antim a fost chemat în țară de vodă Brâncoveanu…”.

Aceasta concluzie a fost preluată și de alți cercetători ai vieții și operei lui Antim, cum ar fi Mihail-Gabriel Popescu, Gabriel Ștrempel, Dan Horia Mazilu. Însă, descoperim că Mihail Ștefan, spre exemplu, ne indică altceva, faptul că Antim se afla deja în Muntenia în momentul în care Brâncoveanu a fost ales domn, adică în toamna lui 1688:

Aici în ţara noastră […] Constandin B.[asarab] B.[râncoveanu] Voevod aflându-te (s. n.), şi văzându-te pre iubirea ta de Dumnezeu, şi cercetându-ţi ascuţita minte, te-au aflat vrednic şi iscusit […] întru vederoasă şi apucătoare de mână lucruri…”

În alt caz, Gabriel Ștrempel acceptă teoria venirii lui Antim după întronarea lui Brâncoveanu, dar se întreabă totuși de ce Antim i-a adresat domnitorului, într-un moment crucial, acestea: „Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”. Dacă venirea lui Antim era datorată domnitorului, nu i se adresa în acest fel, ci cu mult mai multă grijă față de ceea ce spunea. Ștrempel ne relatează: Ne este greu să admitem că în situaţia în care se afla Antim […] cu grijă pentru fiecare expresie ce-i ieşea de sub condei, să-i fi aruncat lui Brâncoveanu cuvintele: Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, dacă autorul aducerii sale în Muntenia ar fi fost Constantin Brâncoveanu.

Să fi venit înainte de înscăunarea domnului?! Să fie una şi aceeaşi persoană cu Andrei, unul dintre ucenicii pomeniţi de Mitrofan [de Dosoftei, nu de Mitrofan – n.n.] la tipărirea volumului II al Vieţii Sfinţilor, opera lui Dosoftei, imprimată la Iaşi în 1684?!”.

Brâncoveanu, în cuvintele lui Antim era „făcătoriul mieu de bine”. Dar e mult probabil să nu se fi referit la aducerea sa în Țara Muntenească. De asemenea, este posibil ca altele să fi fost motivele venirii sale și considerației față de domnitor pentru care i-a fost mulțumitor.

În ceea ce privește domnitorul Brâncoveanu, acesta a continuat politica lui Șerban Cantacuzino de sprijinire a culturii naționale, după preluarea Scaunului domniei, a traducerilor în limba română din cărțile de cult și a activității tipografice, sprijinind de asemenea și lucrările lui Antim și ascensiunea sa pe scara ierarhică. Acestea au fost motivele reale.

Există mai multe ipoteze, printre care și cea că Antim a venit mai devreme, prin 1680, întâi în Moldova unde probabil a lucrat ca ucenic tipograf cu Mitrofan, cu care mai apoi a trecut în Muntenia.

Apoi, atunci când ne referim la relația dintre Vodă Brâncoveanu și Antim Ivireanul, vorbim despre conjuncția fericită a acestor doi și remarcăm faptul că personalitatea culturală a lui Antim s-a dezvoltat în deplină libertate sub domnia lui Brâncoveanu. Mai apoi, în perioada lui Mavrocordat, Antim a fost arestat, umilit și mucenicit, ceea ce ne confirmă această constatare.

Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

Față de Mavrocordat Antim s-a comportat cu aceeași demnitate cu care a trăit toată viața. Reprimarea sa fizică ne arată imensa diferență de conștiință și caracter între Vodă Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat. Motiv pentru care, mai spunem că, în domnia de 25 de ani a lui Brâncoveanu (1688-1714), acesta i-a oferit lui Antim posibilitatea de a lucra și a se manifesta plenar, în acord cu spiritul și conștiința sa, după cum vom vedea.

Așa cum am spus, Constantin Brâncoveanu a continuat reformele culturale începute de Șerban Cantacuzino și, îndeosebi, opera de naționalizare a cultului care a început în Țara Muntenească odată cu el (din porunca și cu cheltuiala sa), prin tipărirea unei Evanghelii, a unui Apostol în română (în 1682 și 1683) și a Bibliei de la București (1688), proiect inițiat de Șerban și finalizat sub Brâncoveanu.

Mai apoi, Antim a lucrat riguros în tipografie, căruia îi datorăm un merit esențial pentru contriburea la conceperea sa.

Serban Cantacuzino

Serban Cantacuzino

Antim a fost numit la conducerea tipografiei din București prin contribuția lui Constantin Brâncoveanu, în 1691, Mitrofan fiind înscăunat episcop de Buzău, o avansare de-a dreptul providențială pentru ucenicul tipograf al lui Mitrofan, fost episcop de Huși, care în acest moment era, prin înscăunarea sa la Buzău, stabilit într-o demnitate egală cu cea pe care a avut-o în Moldova, la nivel ierarhic.

Aceste două cinste acordate celor doi, lui Antim Ivireanu și episcopului Mitrofan, l-au făcut pe Antim să iasă în evidență, impunându-se ca om de nădejde, motiv pentru care i s-a oferit conducerea tipografiei din București, crucial pentru realizarea dorințelor sale.

Mai departe, plecând la Snagov, Râmnic sau Târgoviște, Antim înființează tipografii sau duce direct cu sine utilaj tipografic, sau cel puțin o parte din el. Tipografiile funcționau, la vremea aceea, în strictă dependență de maeștrii tipografi.

Prima carte tipărită de Antim este, într-o oarecare măsură, o carte dedicată lui Constantin Brâncoveanu. Este vorba despre o pareneză grecească (tradusă în greaca populară de Hrisant Nottaras), un manual clasic de educație a moștenitorilor împărătești/princiari: „Ale lui Vasile Macedoneanul Împăratul grecilor. Şasezeci şi şase capitole îndemnătoare către fiul său Leon Înţeleptul şi Împărat tot al grecilor”.

Părintele Șerbănescu descrie: „Vodă Brâncoveanul, negăsind, poate, vreme să alcătuiască îndemnuri către fiii săi, cum făcuse mai înainte Neagoe Basarab, a cerut lui Antim să tipărească pe cele de faţă, pe care apoi le va fi folosit în educarea feciorilor săi.”

Antim a tipărit prima sa carte în semn de recunoștință față de încrederea acordată de către voievod pentru diriguirea deplină a destinelor tipografice. Iată de ce Antim Ivireanu îl considera făcătorul său de bine.

Generozitatea domnitorului a primit răspuns generozitatea lui Antim în 1709 prin redactarea unui cronograf ilustrat („Chipurile Vechiului și Noului Testament”), unic în lume, pe care i l-a dedicat și dăruit lui Brâncoveanu.

Sfântul Grigorie Decapolitul

Sfântul Grigorie Decapolitul

Alte imprimări ale lui Antim se mai număra și „Slujbele” Sfintei Paraschieva de la Iași și a Sfântului Grigorie Decapolitul, în greacă (1692), un „Evangheliar greco-român” (1693) și o „Psaltire” românească „din porunca și cu toată cheltuiala” lui Constantin Brâncoveanu. Astfel, Brâncoveanu se implică foarte mult în activitatea de tipărire și că o consideră un obiectiv esențial al reformei sale culturale.

În 1694, Antim Ivireanul devine stareț la Snagov, unde-și continuă munca tipografică începând cu 1696. Aici imprimă „Slujba” în slavonă a Sfinților Constantin și Elena. Aceasta nu este „lipsită de semnificaţie, dacă ne gândim la mereu amintitele raporturi dintre voievod şi învăţatul tipograf”, pentru că era „menită să omagieze pe domnul atât de interesat în ridicarea culturală a ţării şi atât de mândru de prestigiul câştigat de Ţara Românească în toată Ortodoxia”.

În următorul an, în 1697, se mai imprimă la Snagov nu mai puțin de cinci cărți dintre care masivul „Antologhion”, dar și un Evangheliar românesc, și anume „Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie”. Întărim în continuare că tipărirea acestui Evangheliar, de către Antim, dovedește că „firul roşu al activităţii sale tipografice îl constituia, totuşi, efortul de a imprima în limba noastră, cărţile de cult, deşi nici celelalte cărţi nu erau de o importanţă mai mică pentru necesităţile ţării şi ale credinţei”.

Antim Ivireanul

Antim Ivireanul

Acest deziderat îl cunoștea domnitorul Brâncoveanu și-l înțelegea.

Printre cărțile tipărite în acel an se mai regăsesc și un „Cuvânt panegiric despre Împăratul încununat de Dumnezeu și asemenea cu Apostolii Marele Constantin”, scris de Gheorghe Maiota și dedicat domnitorului, un omagiu și accentuarea recunoștinței lui Antim pentru voievodul ocrotitor al culturii românești și al credinței ortodoxe.

O altă carte interesantă, din perspectiva relațiilor dintre Brâncoveanu și Antim, este și lucrarea teologului grec Ioan Cariofil, „Manual despre câteva nedumeriri şi soluţiuni sau despre cercetarea şi confirmarea câtorva dogme necesare ale Bisericii, în pofida criticilor și acuzațiilor dure ale patriarhilor Dosithei și Chiril Lukaris de la Ierusalim și respectiv Constantinopol aduse la adresa lui Cariofil, cum că s-ar fi apropiat de calvinism, dovedind un aspect eretic.

Patriarhul Chiril Lukaris al Constantinopolului

Patriarhul Chiril Lukaris al Constantinopolului

Cercetătorii au studiat problema și au ajuns la următoarele concluzii:

„Singura vină a lui Ioan Cariofil era de a nu accepta termenul latin de transsubstantiatio în ceea ce priveşte prefacerea Sfintelor Daruri în Sfintele Taine ale lui Hristos, şi nici pe cel de μετουσίωσις (transsubstanțiere, traducerea greacă a celui latin – n.red.), ci numai pe cel de ὁμοούσιος (deoființă, consubstanțialitate – n.red.), tradiţional ortodox, considerând că primele două sunt catolicizante.”

Patriarhul Dosithei al Ierusalimului

Patriarhul Dosithei al Ierusalimului

Dar, Dosithei îl acuză de erezie pe Antim, Brâncoveanu luându-i apărarea și chiar mustrându-l într-o scrisoare pe Dosithei, deoarece a fost dojenit dur de către patriarh spunându-i că: Legile [creştineşti] nu s-au întocmit pe munţii Ţării Româneşti, nici de domnii Ţării Româneşti, ci în Constantinopol şi de către Împăraţi şi Sinoade.”

Cu acordul lui Brâncoveanu, Antim a tipărit, în apărarea lui Cariofil, în 1697, la Snagov, o carte lăsată de acesta în manuscris, înainte de a muri, Manual despre câteva nedumeriri, la care adaugă o prefaţă (de fapt, dedicaţia către domnitor, în greceşte) încărcată de elogii la adresa acestei lucrări şi a autorului său. Poate fi manifestarea de început mai publică a gnozelor creștine semnalate și de către Mircea Eliade în lucrarea sa magistrală, Istoria Credințelor și Ideilor religioase”, dar și de manifestarea celei mai mari mișcări creștine din secolul XX care, din pacate, a fost înnăbușită de către forțele inamice ale acestor gnoze încă de la apariția ei în anii 1920, și despre care am realizat un întreg episod în podcastul nostru RRC.

În Manual, îl numește pe Ioan Cariofil „prea înţeleptul, preaînvăţatul […], preacinstitul mare logofăt al Marii Biserici a lui Hristos”. Este vorba de o lucrare de întrebări și răspunsuri, iar cel care adresa întrebările a fost marele cărturar Constantin Cantacuzino, solidarizat și el cu poziția lui Ioan Cariofil.

Antim expune o opinie personală foarte îndrăzneaţă afirmând: „Această lucrare căzându-mi în mâini şi citind-o cu atenţie şi aprofundare şi văzând-o a fi foarte folositoare fiecărui ortodox, întru răsturnarea dogmelor opuse şi întărirea şi confirmarea hotărârilor şi citatelor adevărului însuşi, m-am oferit, foarte bucuros şi împins eu însumi de un zel dumnezeiesc, s-o tipăresc în folosul tuturor şi pentru mântuirea sufletelor şi pentru veşnica amintire a celor care s-au ostenit şi a acestor preaînvăţaţi eroi care s-au preocupat şi pentru pomenirea apărătorilor credinţei ortodoxe.”

Chiar în epocă se dovedește că „domnitorul Constantin Brâncoveanu şi Mitropolitul Antim Ivireanul, pe atunci ieromonah, n-au protejat un eretic, ci un drept credincios, întâmplător mai tradiţionalist decât marele Dosithei”.

constantin brancoveanu

Astfel că, reprezintă o dovadă a „marii erudiţii teologice pe care şi-o însuşiseră, atât voievodul muntean, cât şi egumenul de la Snagov – pe atunci – Antim, astfel încât să aibă discernământul necesar pentru a tranşa probleme dogmatice atât de subtile, riscând să ia apărarea unui prigonit pe nedrept, împotriva unui patriarh precum Dosithei, nefiind chiar unica situație în care Vodă Brâncoveanu s-a împotrivit acestuia, cât și împotriva unui sinod constantinopolitan care l-a declarat vinovat pe Cariofil.

Muntenia, deci, îi devine lui Cariofil adăpost în fața acuzatorilor săi, sub apărarea voievodului Brâncoveanu și a teologilor săi. Iată că, Antim Ivireanul, stolnicul Constantin Cantacuzino împreună cu voievodul Constantin Brâncoveanu fac front comun, atât dogmatic cât și ortodox, împotriva patriarhului Dosithei al Ierusalimului, ignorând uriașa influență și prestanță a acestuia. Să fi fost oare și aceasta de rău augur mai târziu pentru Brâncoveanu?

Stolnicul Constantin Cantacuzino

Stolnicul Constantin Cantacuzino

Chiar Brâncoveanu își atrage critici vehemente în urma gestului său de a-l susține pe Cariofil, iar întâmplarea ne dovedește că implicarea domnitorului nu era una de fațadă, ci izvora din convingerile sale intime, profunde.

În prefața-dedicație către Brâncoveanu, Antim Ivireanul mărturisea că discernământul său dogmatic, dar și faptul că înzestrarea sa intelectuală și duhovnicească constituise într-adevăr una din rațiunile pentru care voievodul investise încrederea sa în el. Intervenția lui Antim, semnând prefața de care am vorbit, nu era una protocolară, autorul mărturisind că a citit cartea lui Cariofil „cu atenție și aprofundare” și că a fost insuflat de „zel dumnezeiesc” pentru a o tipări.

Brâncoveanu și Antim au colaborat strâns din convingeri puternic întemeiate. Astfel că, această colaborare nu era una de conjunctură și că cele două personalități nu se susțineau una pe alta la voia hazardului, ci din deplină responsabilitate.

În cadrul evenimentelor din 1699-1700, rezultând formarea bisericii unite cu Roma, Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul au făcut ceea ce a depins de ei ca să împiedice acest deznodământ. Printre cei mai harnici ucenici ai lui Antim, Mihail Ștefan, a fost trimis în Transilvania fie „cu o tiparniţă foarte probabil lucrată la Snagov în decursul anului 1698”, fie cu „o parte a utilajului folosit de Antim” la Snagov, cu misiunea de a tipări cărți pentru românii ortodocși.

Chiriacodromion și Cazanie

Chiriacodromion și Cazanie

Acesta a imprimat la Bălgrad, în 1699, o Bucoavnă și un Chiriacodromion – ultima fiind, de fapt, reeditarea Cazaniei lui Varlaam, din 1643, la care s-au adăugat câteva predici din culegerea lui Ioannikie Haleatovski, Cheia înțelesului. În prefața Chiriacodromionului, Mihail Ștefan preciza că Brâncoveanu este „patronaşu adevărat al Sfintei Mitropolii de aici din Ardeal”.

Tot atunci, Antim tipărește un tom voluminos, tot „din îndemnul şi cu cheltuiala” domnitorului: Mărturisirea ortodoxă a credinţei Bisericei Soborniceşti şi Apostolică a Răsăritului…, în greacă. Dar și în românește dă la lumină următoarea lucrare: Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Besearicii Răsăritului asupra dejghinării Papistaşilor…, din nou „cu porunca şi toată cheltuiala Prea luminatului şi înălţatului Domn” Brâncoveanu.

Liturghierul greco-arab

Liturghierul greco-arab

Tot din cheltuiala sa, Constantin Brâncoveanu scoate la lumina tiparului, nerezumându-se doar să sprijine frații transilvăneni de același neam și credință, „Liturghierul greco-arab” în 1701 și un „Ceaslov greco-arab” în 1702. Brâncoveanu și Antim răspundeau acum apelului făcut de Patriarhul Atanasie al IV-lea Dabbas al Antiohiei, pentru susținerea ortodoxiei arabe.

Patriarhul Atanasie, mărturisind spune că Brâncoveanu „a ordonat tipografului abil ce se afla pe lângă înălţimea sa, preacuviosului între ieromonahi, chir Antim Ivireanul, dându-i cu abundenţă şi cele de cheltuială, ca să sape cu îngrijire litere arabice şi făcând nouă calcografie arabică (s. n.), să tipărească serviciul Sfintei Liturghii”.

Generozitatea celor doi protagoniști nu s-a oprit aici, întregul utilajul tipografic cu litere arabe construit de Antim fiind dăruit antiohienilor și astfel apărând prima tipografie siriană, la Alep.

Tot în 1701, rămânând ieromonah la Snagov, Antim se întoarce la tipografia mitropolitană din București, luând cu sine utilajul tipografic, care îi aparținea. Și primele lucrări tipărite la București, în grecește, sunt două cuvântări panegirice alcătuite de fiii mai mari ai domnitorului, în cinstea Sfântului Constantin cel Mare și, respectiv, a Sfântului Ștefan Protomartirul, patronii lor spirituali.

noul testament

Noul Testament, 1703, Antim Ivireanul

În 1703, Antim tipărește Noul Testament românesc, „cu toată cheltuiala Prea luminatului şi înălţatului […] Constantin B. Basarab Voevod”. Gabriel Ștrempel afirmă că textul este cel din Biblia de la 1688, dar și că Antim a realizat „un monument literar şi tipografic”.

În continuare „putem socoti […] şi acest Nou Testament românesc ca făcând parte din procesul de impunere a limbii române în Biserică şi în conştiinţa credincioşilor, în locul slavonei sau a limbii greceşti”.

Pe lângă acesta, sunt imprimate, în același an, și un „Ceaslov slavo-român”, precum și un „Acatist şi cu alte rugăciuni de folos” – cu rugăciunile traduse în românește –, prin care Antim prefațează traducerea și imprimarea principalelor cărți de cult.

Domnitorul cunoștea prea bine acest deziderat. În momentul în care Antim Ivireanul face gesturile fundamentale, să spunem așa, pentru instituirea limbii române ca limbă de cult, traducând și tipărind Molitfelnicul și Liturghierul în românește (1706, diortosite de Antim însuși și reeditate în 1713), Brâncoveanu oprește subvenționarea unor asemenea ediții ca să evite scandalul, iar Antim acționa întotdeauna cu știrea și acordul lui.

Pe vremea când Antim era doar episcop de Râmnic, în 1706, a avut atât acordul voievodului – profund implicat, cum am văzut, în aceste probleme – și al mitropolitului Teodosie Veștemeanu.

Se știe faptul că Dosithei al Ierusalimului și în general ierarhii greci se pronunțau cu vehemență împotriva traducerii cărților sfinte în limbile colocviale. Astfel că, traducerea Liturghierului și a Moliftelnicului s-a realizat cu dificultăți atât lingvistice și literare, cât și din perspectiva confruntării cu poziția intransigentă a ierarhilor greci, care considerau că slujba trebuie oficiată numai în limbile sacre, greacă ori slavonă. Un avantaj a constat în faptul că, Antim Ivireanul era georgian, iar georgienii, armenii și arabii traduseseră de mult cărțile sfinte în limbile lor, încă din primele secole creștine.

Așadar, Antim nu vedea un obstacol în a repeta și în Muntenia acest gest revoluționar, pe care, spre exemplu, Dosoftei îl făcuse deja în Moldova, de a traduce cărțile de cult și de a oficia slujbele în limba română.

Dar au fost și momente de tensiune în relația lui Antim Ivireanul cu voievodul Brâncoveanu. Fiind un spirit independent cu o personalitate foarte puternică și dârză, Antim, ajungând mitropolitul Ungrovlahiei (1708-1716), și-a dus existența în același spirit în care trăise și până atunci.

Bătălia de la Stănilești

Bătălia de la Stănilești

Nu s-a comportat niciodată slugarnic și era conștient de geniul său artistic, de înzestrările sale intelectuale și practice prin care a excelat. Știa că nu a primit nimic pe gratis sau pe nedrept. Din contră, considera drept că el este cel care slujea cu ardoare biserica din țara sa de adopție și, ca părinte duhovnicesc al românilor, să-și mustre păstoriții întru îndreptare fără discriminare: „am treabă cu toţ oamenii câţ[i] sunt în Ţara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă, afară de păgâni şi din ceia ce nu sunt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţ[i], iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu”.

Nu a făcut abstracție de nimeni atunci când era să dea în vileag păcatele întru vindecare, nici chiar de domnitorul țării, deși am considera altminteri. I-a adresat cuvinte care îl vizau direct și cu ajutorul cărora dușmanii săi aveau să comploteze împotriva lui: „să nu socotească împăraţii şi stăpânitorii pământului cum că i-au pus Dumnezeu să şază pre scaun frumos numai spre vedere înaintea ochilor omeneşti, împodobiţi cu veşminte scumpe, cu cununa în cap şi cu schiptrul de aur în mână, că numai singură dreptatea iaste de-i face cinstiţ la norod”.

Nu avea niciodată păr pe limbă, cum s-ar spune, și vorbea ce gândea. Iar domnitorul nu s-a supărat niciodată de cuvintele lui astfel încât să nu-i mai acorde considerația de a sluji bisericii și țării de adopție.

Chiar și în 1709 relațiile dintre cei doi erau foarte bune. Dovedește chiar cronograful conceput de Antim ca și cadou pentru domnitor pe care-l numea, cum am mai spus, „făcătoriul mieu de bine”, unic în lume. Acesta este intitulat: Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adecă obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în „Sfânta Scriptură”, în „Biblie” şi în „Evanghelie” şi adunare pre scurt istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor, adeverind a fieştecăruiia viaţa şi faptele atât a celora ce au vieţuit cu viaţă bună, cât şi a celora ce au vieţuit cu viaţă necuvioasă, începând de la Adam şi pogorând până la Hristos.

Însă, după 1711, mai precis după bătălia de la Stănilești, relația dintre domnitor și mitropolit începe să se răcească. Motivul a fost generat de faptul că Antim susținea tabăra anti-otomană – dorindu-și atât de mult eliberarea românilor de sub „jugul păgânului” – și era partizanul alăturării lui Brâncoveanu și a armatei muntene la coaliția ruso-moldoveană. Voievodul însuși semnase niște tratate secrete, prin care se angajase să ofe

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir

re ajutor acestei coaliții anti-otomane, dar în timpul luptei a avut mereu o atitudine circumspectă, așteptând să vadă desfășurarea evenimentelor și care ar putea fi deznodământul. Mai mult, o întâmplare neprevăzută a zădărnicit tot acest plan.

Înainte de momentul oportun, spătarul Toma Cantacuzino dezertă împreună cu un grup de ostași brâncovenești. Din această pricină, Brâncoveanu a fost pus într-o situație extrem de dificilă, paralizându-i efectiv orice intenție de a putea interveni în favoarea coaliției creștine. Mânia turcilor a fost împăcată cu greu atunci, dar răzbunarea lor nu va fi uitată definitiv. Mazilirea și înfiorătoarea ucidere a lui Brâncoveanu și a urmașilor săi va avea loc trei ani mai târziu, în 1714, deși acesta nu era unicul motiv pentru care turcii îl urau pe Brâncoveanu.

A fost, totuși, vina țarului Petru al Rusiei și a aliatului său Dimitrie Cantemir, așa cum depistase Ion Neculce, hatman în oștirea moldovenească de atunci, care au venit la Stănilești fără nici o strategie de luptă. Deși cronicarul nu avea interes în a-l sprijini pe Vodă Brâncoveanu, îl acuză totuși pe Toma Cantacuzino de trădare: „Toma spătariul Cantacuzino, fiind văr primare Brâncovanului, îl ținè Brâncovanul ca pre un fiiu al său. Și-l făcusă și spătar mare în Țara Muntenească, și multă milă și dragoste și cinste arăta cătră dânsul, țiindu-l mai în frunte de[cât pe] toți boierii săi. Iar el au lăsat pe Brâncovanul-vodă și au fugit aice la Ieși, la împăratul moschicesc, socotind că a hi el domnu în Țara Muntenească în locul Brâncovanului”.

Iar Antim a fost acuzat de cronicarii munteni (Radu Popescu și Radu Greceanu) că s-a implicat în politică îndemnându-l pe Toma Cantacuzino sau fiind de acord cu dezertarea lui. Cantacuzinii îl acuzau pe Brâncoveanu de joc dublu și de nerespectarea înțelegerii de a oferi ajutor armatei ruso-moldovene.

Iată ce scrie Radu Popescu: „Acolo la Urlaţi fiind vlădica Anthim şi toţii boiarii, văzându pă Constandin-vodă că iaste cu îndoială despre moscali, au făcut sfat întru ascunsu vlădica cu o seamă de boiari: Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pârască pă Constandin-vodă, socotindu-l că-i iaste gândul ca să înşele pă moscali, văzându că niciunele, dintru care sfat ce făcuse şi făgăduisă să le dea ajutori, zaharele, bani, oaste, şi nu le dă, s-au ales Toma spătarul Cantacuzino şi s-au dus la ţariul cu câţiva ai săi”.

Un an mai târziu, Brâncoveanu îi cere lui Antim să facă parethesis, cu alte cuvinte să-și dea demisia din funcția de mitropolit al Munteniei, nu numai datorită conjuncturii menționată mai sus, ci și pentru numeroasele acuzații care i se aduceau izvodite de ura și nerecunoștința unor „obraze mari bisericești și mirenești”. Antim le-a negat și s-a dezvinovățit față de domnitor, în 1712, în două scrisori adresate, în care menționează „niște lucruri ce le-au adus întâmplările vremii de s-au făcut, cum să se fie făcut cu învățătura și îndemnarea noastră”, făcând aluzie la episodul amintit. Însă nu se știe și nu se recunoaște vinovat de aceasta și nici de altele de care era acuzat.

Cu tact și diplomație îi demonstrează că i se impută calomnii și răutăți din partea acelor fețe bisericești și îi propune domnitorului să-i dea posibilitatea să-i înfrunte public spunând „aș pohti să stau de față cu dânșii, înaintea măriei-tale și înaintea a mult norod”. Nu a cutezat voievodul și i-a dat ocazia să-i înfrunte ca să-și demonstreze nevinovăția, judecând cu dreptate și nu sub imperiul ostilității.

Acuzațiile aduse lui Antim erau extrem de grave. Dacă domnitorul ar fi fost convins că ele erau întemeiate, cu siguranță că ar fi mers înainte cu decizia sa de a-l scoate din funcția de mitropolit. Noroc că Brâncoveanu a ascultat glasul rațiunii, cu toate că clevetitorii lui Antim erau în număr mare și aprigi, și i-a respectat caracterul și virtuțile, dar și puterea de discernământ. Cu alte cuvinte, a crezut în bunătatea din el și i-a dat ocazia, altfel ar fi sfârșit precum Miron Costin și fratele său în Moldova la greșeala lui Dimitrie Cantemir care a ascultat de îndemnurile „boiernașilor” plini de pizmă de a porunci decapitarea celor doi.

Cu toate acestea, Antim devine, un pic mai târziu, victima mâniei lui Nicolae Mavrocordat care nu-și potolește orgoliul și furia la adresa lui și nu ține cont de faptele sale și de cine era de fapt. Neavând astfel de valori, domnitorul străin, deși Antim l-a contestat pe drept, nu-l ascultă și purcede la a-l executa mișelește și din lașitate în exilul în care l-a condamnat, asasinându-l pe drum. Se întâmpla acest lucru în 1716.

Reflectând la aceste lucruri, dincolo de intrigile și de tulburările vremii, se vede că atât Constantin Brâncoveanul, cât și Antim Ivireanul au fost adevărate daruri ale lui Dumnezeu pentru pământul românesc. Activitățile și îndatoririle lor s-au complinit, rezultând o fericită epocă de renaștere culturală și literară, cunoscută drept „culmea cea mai înaltă a vechii culturi româneşti în Muntenia” sau ca „punctul culminant al unei evoluţii (culturale) de două veacuri”.

Recent Posts
Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
constantin oprisanrazvan constantinescu