In Modelul de Tara

Constantin Cojocaru - Filozofie si tehnica fiscala

In ultimul timp, in mai multe publicatii romanesti, domnii „analisti” in ale economiei au pornit o adevarata cearta legata de contributiile sociale, adica de modul in care se constituie fondurile de asigurare de batranete (pensii), de sanatate si de somaj. La originea discordiei se pare a se afla o afirmatie a domnului Sebatian Vladescu, care, intrebat fiind daca i se pare normal ca angajatorul sa plateasca contributii sociale mai mari decat angajatul, a raspuns ca „nu-i vorba ca plateste cineva in locul cuiva, ci de o suma de bani care reprezinta costurile cu forta de munca intr-o companie”. Ca le plateste compania sau angajatul „e o chestie de tehnica de plata”, ar fi conchis domnul ministru.

Din cauza acestei afirmatii, domnul Vladescu este pus la zid, este etichetat ca fiind un birocrat, un tradator al „culturii” economice liberale, cu „o mentalitate de contabil de SRL” si nu una „de vizionar care sa faca politica fiscala sa asigure bunastarea peste generatii”.

Disputa dintre domnul Vladescu si criticii sai porneste de la faptul ca, in Romania, in prezent, ca si in ultimii 16 ani, fondurile de asigurare mentionate – pentru pensii, sanatate, somaj – ar fi alimentate mai mult de angajatori decat de catre cei asigurati, de catre beneficiarii acestor fonduri, adica de catre salariati.

In prezent, pentru asigurarile sociale (pensii), angajatorul plateste o contributie egala cu o suma reprezentand 20,50% din valoarea salariului platit angajatului, in timp ce angajatul contribuie cu 9,50% din salariul sau. La sanatate, contributia angajatorului este de 7,00%, iar a salariatului este de 6,50%, ambele procente fiind aplicate tot la valoarea salariului angajatului. La fondul de somaj, angajatorul participa cu 2,50%, iar angajatul cu 1,00%, procentele fiind aplicate tot la salariul angajatului. Adunand procentele de mai sus, ajungem la concluzia ca angajatorul plateste 30%, iar salariatul numai 17%.

„Criticii” domnului Vladescu apreciaza ca raportul dintre cele doua procente nu reprezinta „o chestie de tehnica de plata”, ci rezultatul unei „filozofii” economice, al unei anumite „culturi” economice, una care nu are nimic de-a face cu liberalismul, pe care, pasamite, l-ar reprezenta domnul Vladescu, in calitatea sa de ministru liberal al finantelor. In conceptia domnilor „critici”, procentul ridicat al participarii angajatorului la constituirea diverselor fonduri de asigurare in beneficiul salariatului ar fi rezultatul aplicarii unei politici fiscale de esenta socialista, asistentiala.

Intr-o economie liberala, ne spun domnii „analisti”, salariatul este un „jucator” economic care isi poarta singur de grija, se asigura singur, din propriul buzunar, si pentru batranete (pensie), si pentru sanatate, si pentru situatia in care si-ar pierde locul de munca (somaj).

Personal, cred ca nu are dreptate domnul Vladescu, dar nu au dreptate nici criticii sai. Modul de constituire a fondurilor de asigurare care fac obiectul discutiei nu este „o chestie de tehnica de calcul”, ci reprezinta o componenta fundamentala a politicii economice a statului, la baza careia ar trebui sa stea principiile doctrinare ale guvernantilor.

Faptul ca, in prezent, in Romania, pe hartie, angajatorul „plateste” de doua ori mai mult decat angajatul pentru asigurarea acestuia, a angajatului, pentru batranete, boala si somaj, nu este rezultatul unei politici economice bazata pe principii doctrinare socialiste.

Modul de constituire a fondurilor de asigurare pentru batranete, boala si somaj este o componenta intrinseca a „reformei” postdecembriste, adica a sistemului legislativ, administrativ si financiar prin care cetatenii Romaniei au fost si sunt jefuiti de veniturile create de ei inainte si dupa 1989.

In perioada 1948-1989, cetatenii Romaniei au platit contributii sociale, incasate de statul roman si investite in capitalul real (uzine, fabrici, constructii etc.) acumulat pana in 1989. In 1990, statul roman postdecembrist avea puterea si obligatia sa calculeze exact contributia fiecarui cetatean la fondul de asigurari sociale, sa faca acest fond actionar la societatile comerciale, astfel incat fiecare cetatean sa fi putut avea propriile polite de asigurare, si de batranete, si de boala, si de somaj, platite la zi. Statul roman a preferat, insa, sa confiste contributiile sociale platite de romani, asa cum a facut cu tot capitalul acumulat de romani pana in 1989. Tot statul roman a avut puterea si obligatia sa instituie un astfel de nivel al salariilor in care sa fi fost incluse, de la inceput, din 1990, toate contributiile la fondurile de asigurare de batranete, de boala, de somaj.

Angajatorul, de stat, sau privat, nu ar mai fi trebuit sa plateasca nici o contributie la nici unul din fondurile de asigurare despre care vorbim.

Ceea ce trebuia si putea fi facut in 1990, poate fi si trebuie facut si acum. Ce s-ar intampla daca, incepand cu ziua H, ora 0, toate cele 30 de procente platite acum de angajator ar fi incluse in salariu, ca si celelalte 17, si platite catre cele trei fonduri de asigurare de catre salariat? Ar fi mai multe consecinte, printre care si aceea ca salariatii romani s-ar intreba de ce ei platesc aproape 50% din veniturile lor pentru a se asigura impotriva batranetii, a bolii si a somajului, adica un procent de cateva ori mai mare decat cel platit de colegii lor din tarile civilizate, tari in care statul nu functioneaza ca instrument de jefuire a cetatenilor, ci ca instrument de aparare a avutiei si veniturilor acestora.

Bursa, 03.07.2006.

Recommended Posts

Leave a Comment

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
avram fitiu, proiect de taraflorian colceag, romania, criza, curatenie
%d bloggers like this: