Constantin Noica – Ardealul în spiritualitatea românească

S-ar putea scrie o pagină neasemuit de adâncă asupra neamului nostru, pagină al cărei titlu să fie: Somnul în istoria românească. Nu sunt multe neamurile care să fi fost atât de aproape – în rău sau în bine – de odihna cea mare și de neființă. Fără să vrem, de cele mai multe ori fără să vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie națională în care am trăit veacuri de-a rândul până să căpătăm conștiința de neam și până la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mântuit, adâncindu-ne în noi înșine; dar somnul ne-a și paralizat, păstrându-ne prea mult în noi înșine. Iar în această viață națională, din fericire ca și din nefericire amorțită de somn, Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe; iată, în două cuvinte, rolul pe care i-l descifrăm în spiritualitatea românească.

Fiecare națiune își are un sâmbure de viață, un sâmbure originar de viață. La obârșia fiecărei colectivități istorice organizate se întâlnește un centru formativ, prin dezvoltarea căruia sau prin alipirea la care se realizează câte un organism național. Unitatea politică și națională a Italiei se face în jurul regatului Sardiniei, după cum – iar exemplul acesta e încă mai potrivit – ființa Germaniei se întrupează în jurul Prusiei. Ardealul nostru a putut fi considerat o Prusie a României. Știm cu toții că nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat național, ci că Ardealul e cel care s-a alipit țărilor românești. Dar, dacă așa s-a întâmplat în ordinea de fapt a istoriei, pe planul spiritualității românești centrul nostru național este în Transilvania, în acea „învățată Transilvanie – spunea cândva Bălcescu –, azil vecinic al naționalității române”.

Spiritualitate românească. Câțiva se întreabă, poate, de ce întrebuințează unii, mai ales cei tineri, termeni atât de răsunători și poate nu tocmai lămuriți cu e acesta chiar, de spiritualitate. De ce spiritualitate și nu viață națională românească, sau orice altă expresie de rând? Și cum de putem noi spune: în istorie, unirea României s-a făcut prin alipirea Ardealului la patria-mumă, dar în câmpul spiritualității românești unirea se face prin alipirea la Ardeal, de parcă Ardealul ar fi patria-mumă?

Nouă așa ne pare: că, într-un anumit plan, Ardealul e patria-mumă. De la Ardeal am primit și nouă ne trimitea Ardealul tot ce a avut el mai bun; ni l-a trimis până la sărăcire de sine. Istoricul nostru Xenopol descrie undeva, în Istoria partidelor politice în România, un lucru care e simbolic pentru raporturile Ardealului cu țările noastre; felul cum a trecut elementul nobil din Ardeal în țările românești, în secolul al XIII-lea și al XIV-lea, constituind aici nuclee de state, dar văduvind de clase conducătoare locul de unde acel element nobil pleca. Iar, în timp ce Ardealul, lipsit de clasă conducătoare, cădea mai lesne sub stăpânire străină, țările noastre se constituiau ca unități, pe cât posibil independente, tocmai cu ajutorul grupurilor conducătoare din Ardeal. Prin urmare, Ardealul era cel care împingea neamul românesc către istorie.

Dar, când spunem spiritualitate, spunem încă mai mult decât că Ardealul ne împinge către istorie: spunem că el e sortit să țină treaz duhul românesc în istorie. De aceea arătam că Ardealul reprezintă starea de veghe a românismului: acolo, în laboratorul sufletului ardelean, ni se pare că se constituie tipul viu de om românesc. Și poate că acum suntem în stare să limpezim în ce înțeles vorbim de spiritualitate românească. Când un popor se luptă pentru buna lui stare, pentru înfrângerea tiraniei, pentru unitate sau pentru independență, el face succesiv: mișcări economice, sociale, politice și naționale. Când însă se ridică spre a da, dincolo de toate acestea, și un alt tip de om, un tip autentic de om, atunci face o reformă spirituală. Toate revoluțiile neamurilor, fie că sunt economice, sociale, politice, sau naționale, sunt făcute pentru oameni, pentru cei mulți, pentru binele tuturor. Reforma spirituală nu e pentru oameni, ci e pentru om. Ea nu se mulțumește să capete ceva pentru toți; vrea să ceară ceva de la fiecare. Pentru că tipul de om românesc se face în Ardeal îndrăzneam noi să spunem că acolo e și centrul spiritualității românești.

Dar să luăm un exemplu. Ascensiunea poporului nostru – spunea cândva Bălcescu în studiul său Mersul revoluției în istoria românilor – s-a făcut pe mai multe trepte: poporul nostru a pornit de la rob, s-a prefăcut în serv, apoi în proletar, în posesor și „acum – spune Bălcescu – zvărle cea din urmă exploatație și este a se face proprietar”.

Ce se desprinde din cuvintele acestea ale lui Bălcescu? Și un sens pentru lupta socială a românului, desigur, luptă care îi stătea atât de mult pe inimă marelui nostru vizionar. Dar se desprinde mai ales înțelesul unei ascensiuni spirituale. Poporul nostru, din ceasurile când începea să fie popor românesc, pleca de la robie și avea să poarte câtăva vreme în el stigmatele robiei; devenea apoi, adică rob cu raporturi contractuale față de națiunea dominantă; ajungea proletar, dar fără conștiința și libertățile celui ce posedă – spre a năzui, după gândul lui Bălcescu, să devină în sfârșit un proprietar. Și proprietar a ce? A unor bunuri materiale?? Nu numai atât. Ci proprietar având independența morală și încrederea în sine a stăpânului. Acesta vrea desigur să spună Bălcescu: neamul nostru se ridică de la robie la conștiința de stăpân, până la demnitatea, drepturile și răspunderile stăpânului.

A avea conștiință de stăpân – iată ce nu ne-a învățat întotdeauna istoria, în cutremurătoarea ei desfășurare. Un tip de român cu conștiință de stăpân era năzuința lui Bălcescu. De ce n-am spune? Ea este încă marea noastră năzuință. Spre a avea conștiință de stăpân, trebuie sa fii sigur pe drepturile tale și gata să lupți pentru ele: să fii permanent treaz; conștient de o misiune și nemulțumit că nu ești întotdeauna la înălțimea acelei misiuni.

Tipul de român înzestrat cu o asemenea conștiință de stăpân mai ales Ardealul îl dă, în laboratorul său național. Nu pentru că există, acolo, trufia românească; poate, dimpotrivă, pentru că întotdeauna a existat acolo nemulțumire românească. Marii învățători ai Ardealului – scrie Xenopol în istoria sa, vorbind despre Samuil Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai –, marii învățători ai Ardealului trăgeau, din adevărurile pe care le scoteau la lumină asupra originii neamului românesc, o învățătură pedagogică, bazată pe deșteptarea unui simțământ foarte puternic de moralizare, simțământul rușinii, dojenind poporul român pentru „căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o așa de mândră obârșie”.

Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțământ încearcă uneori pe cel cu adevărată conștiință de stăpân. Cum să nu-l umilească pe românul dojenit de Petru Maior ori de Gheorghe Șincai starea în care îl adusese istoria? Iar, ca și Maior sau Șincai, întreg Ardealul a dojenit și s-a dojenit pe sine, luptând, năzuind și răzbind.

Funcția spirituală a Ardealului e de a nu se împăca, de a nu consimți, de a nu se așterne somnului aceluia care acoperă atât de multe etape din istoria noastră. Nu din dragoste oarbă pentru altceva face el aceasta. Dar din conștiința că virtuțile pe care le-a desprins românul dintr-o istorie umilită nu pot fi și cele care să-l însuflețească într-o istorie triumfătoare. Funcția aceasta spirituală a Ardealului ne pare ceva limpede, și anume: omul românesc nu poate rămâne același și când e rob, cum spunea Bălcescu, și când e stăpân. Spun unii că românul e o ființă tare înzestrată – și ei cred că sunt patrioți atunci când spun așa. Dar uită că, din zestrea sa de însușiri, istoria noastră aspră nu ne-a îngăduit să desfășurăm decât pe unele: anume, pe cele care țin de pasivitate. Așa, ani de zile s-a lăudat îngăduința românului. Dar e o toleranță de stăpân toleranța față de ceilalți a insului care are tăria creștină de a-și iubi până și dușmanul? Nu întotdeauna. E și slăbiciunea de a ști că nu te poți lupta cu dușmanul, iar atunci te mulțumești să nu-i impui tu nimic, spre a nu-ți impune el încă mai mult. Dar luați cumințenia românului, luați capacitatea lui de a răbda și a nădăjdui, sau toate celelalte virtuți lăudate de cei care au interes să se laude, și vedeți câtă pasivitate, cât somn românesc zace în ele – dacă nu le prefacem în virtuți active, de stăpân.

Semnificația spirituală a Ardealului este, pentru noi, cei care nu facem parte din el, ceva determinat: de a traduce pasivitatea românească în termeni activi; de a face până și din așteptarea noastră până și din împăcarea noastră o formă de luptă. În alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc.

Despre țara noastră, un cronicar, Simion Dascălul, exclama cândva: „țara mișcătoare și neașezată”! El vroia să spună: țara pe care străinii o tot încalcă, ale cărei granițe se tot schimbă, care nu se mai așază în albia ei de viață națională. Dar, cu cât în afară țara sau țările românești erau mai mișcătoare și mai neașezate, cu atât înăuntru, în lumea spiritului, românul se înțepenea mai mult. Ca să poată rezista puhoaielor pe care întruna i le zvârlea istoria în față, românul a trebuit să se încleșteze și să-și păstreze firea. Țara era mișcătoare și neașezată pe dinafară, trebuia să fie așezată și statornică înăuntru.

Așa a trebuit să fie, și așa a fost. Dar au venit timpurile și vor mai veni timpuri când țara, așezată pe dinafară, va trebui însuflețită dinăuntru. De timpurile acelea va trebui să fim cu-adevărat vrednici. Iar învrednicirea românească nu se va întâmpla decât într-o direcție: prin alipirea noastră spirituală de Ardeal.

Conferință la radio, august 1940