In Articole

Constantin Noica - Despre istorie

Se pare că originea geometriei e legată de unul din evenimentele pe care istoria le‑a proslăvit cel mai mult: revărsările Nilului. Egiptul, un dar al Nilului… Dar dacă şi geometria ar fi un dar al apelor sale, de cîte ori mai mult atunci n‑ar trebui să fie glorificat Nilul. Şi cum ar trebui uitat darul celălalt, primul, darul de apă săracă: Egiptul! Căci ce a mai rămas pentru noi din cultura aceea, din stilul ei, din înţelesurile ei de viaţă? Ce mai este în noi Egipt? Dar, în schimb, ce nu mai este în noi geometrie?

Geometria, un dar al Nilului… Căci Nilul — ni se spune — se revărsa peste cîmpurile vechilor egipţieni, acoperea hotarele, făcea una tot locul, iar oamenii nu mai ştiau bine, atunci cînd se retrăgeau apele, cît loc le mai aparţine lor şi cît vecinului. Şi atunci au început să măsoare şi să deseneze. Aşa s‑a născut, poate, adevărul linear, actul pur, ideea.

Dacă geometria s‑a născut într‑alt fel şi nu atît de accidental, cu atît mai bine. Dar, adevăr sau simplă legendă, versiunea aceasta asupra originii geometriei e capabilă să ofere o semnificaţie neaşteptată pentru destinul omului.

Trebuia să vină Nilul, să şteargă toate urmele, toate hotarele oamenilor; trebuia să alunge toată istoria materiei dimprejur, ca să poată apărea ideea.

E atît de greu să gîndeşti viaţa, să o ridici pînă la planul adevărului? Nu. Trebuie doar să cureţi terenul vieţii tale. Să laşi apele să se reverse peste tine, peste toate momentele neorganizate ale vieţii tale, peste toată istoria ta. Geometria — adică sistemul, adică viaţa ordonată, lucidă — vine pe urmă, ca refluxul. Geometria e răspunsul meu către ape.

Trebuie, atunci, să învăţăm uitarea. Omul care nu ştie să uite nu poate fi lucid niciodată. Drama omului contemporan ni se pare că nu e alta decît aceasta: nu ştie să uite. Nu abandonează nimic. Nu aruncă în urmă nimic. Vrea să poarte tot în braţele lui, toate păcatele lui şi ale lumii. Aşa l‑a învăţat istoria, spiritul istoric, maladia istorică. Aceasta a fost morala ei: fiecare să caute omul într‑altă parte, cînd îl avea în el.

De aceea trebuie să sfîrşim, într‑un fel, cu istoria. Nimeni nu se defineşte mai bine decît prin atitudinea pe care o ia faţă de ea. De aci încep toate: din voinţa de a te îngropa în lume sau voinţa de a‑i întoarce spatele.

Cînd încep să consider mai atent istoria, mi se pare, nu ştiu cum, că o am înăuntru, în mine, şi că ea circulă de la stînga la dreapta. Desigur pentru că o citesc, pentru că o găsesc în cărţi, şi foile citite rămîn toate la stînga. Cînd sfîrşeşti o carte, toată cartea, cu întreg conţinutul ei, a rămas la stînga. E supărător, poate, dar aşa este. Am nevoie de un sens unic, pentru că aşa cere istoria. Sensul unic trebuie să fie psihologiceşte ceva pentru mine: este, atunci, sensul de la stînga la dreapta.

Aşadar, cînd ne întoarcem ochii înăuntru şi privim secolul al XVIII‑lea, nu facem, cel puţin în primul moment, decît să‑l vedem mai la stînga secolului al XIX‑lea . Că acesta din urmă rezultă, iese, se desface din cel dintîi? Dar cum? Aşa cum se desface un adevăr din altul? Dar acestea nu au loc în spaţiu şi nici nu au „sens”. În timp ce istoria se petrece într‑un anumit spaţiu închis şi are un sens unic. Exact sensul de la stînga la dreapta. Crede cineva mai mult? Ce e mai mult, asta vine pe urmă. Şi vine după legile adevărului, acelaşi peste tot, în istorie ca şi în geometrie.

Platon vine mai la stînga lui Aristotel, niciodată mai la dreapta. Cauzele unui război vin mai la stînga lui, niciodată altfel. Aci stă toată ireversibilitatea istoriei. Faptul unic, acel „o singură dată” s‑ar putea să nu fie decît atîta tot. Sensul de la stînga la dreapta, aceasta e extraordinara lecţie pe care ne‑o dă istoria. Restul? Restul îl găseşti în orice alt cîmp de cercetări.

A, istoria! Cum să n‑o urăsc, cum să n‑o refuz cu toată simţirea regulată care mai e în mine! Istoria aceasta neregulată. Istoria asimetrică; fapta aceasta care atîrnă mai mult la stînga decît la dreapta; care o ia într‑o parte, dezechilibrată. Această non‑geometrie…

De ce atrage atît de mult pe oameni perspectiva istorică? Ce are faptul istoric încît să fie atît de convingător?

Am arătat că unicitatea lui e iluzorie. Că e viu, suplu, fluent? Să încercăm atunci să arătăm că nu e nici viu, nici suplu şi nici fluent.

Există în ştiinţă un anumit principiu, numit principiul solidificării. Dacă avem o funcţie care depinde de mai multe variabile, putem particulariza unele dintre variabile, dîndu‑le valori anumite, solidificîndu‑le adică, şi cercetînd apoi variaţia funcţiei. În urmă se liberează, rînd pe rînd, fiecare din elementele solidificate şi se obţine astfel variaţia funcţiei prin raport cu toate variabilele sale.

Confruntaţi acum faptul istoric, despre care se spune că e viu, suplu, fluent, cu principiul acesta al solidificării. Este viu faptul istoric? Este el abundent şi bogat în valori? Dimpotrivă, el reprezintă una singură dintre toate valorile posibile; e moartea egală şi omogenă a tuturor vieţilor posibile.

Este el măcar suplu? Dimpotrivă, cel mai puţin dintre toate. Cum poate fi suplu şi cît poate fi de suplu, din moment ce se mişcă într‑un spaţiu închis, din moment ce destinul lui e de a fi într‑un anumit timp şi loc?

Fluent? Într‑un anumit sens, faptul acesta e fluent, e curgător; dar curge ca un metal topit, ca o lavă care se va împietri cîndva, pentru că a fost creată sub zodia solidificării. Curgerea istoriei e curgerea grea, curgerea joasă.

M‑am întrebat întotdeauna de ce să admit, pentru explicarea istoriei, o fatalitate oarbă şi nu un Dumnezeu geometru. Căci stăruieşte, parcă, în toată istoria, un fel de calcul, o vastă aplicaţie a principiului solidificării. Istoria apare ca solidificarea pe care un spirit operator şi‑a impus‑o, pentru că nu vedea, dintr‑o dată, variaţia unei funcţii depinzînd de mai multe variabile. Istoria e, atunci, o valoare particulară, luată la întîmplare, un „de exemplu” al lui Dumnezeu. V‑aţi gîndit vreodată că noi toţi, cu istoria noastră întreagă în spate, s‑ar putea să nu fim altceva decît un „de exemplu”?

Atunci, de ce atîtea titluri de expresivitate acordate is toriei? Istor ia e un lucru întîmplat, deci un singur sens, un moment fixat. Nu găsim în istorie decît solide. Pentru a fi vie, suplă, fluentă, istoria ar trebui liberată, în înţelesul principiului solidificării, de toate valorile care i s‑au dat. Ar trebui, cu alte cuvinte, să procedăm tocmai pe dos de cum se procedează de obicei: să renunţăm la universul nostru solidificat şi să înţelegem lumile care sînt prin lumile care nu sînt; să gîndim lumile actuale prin lumile posibile. Istoria va fi atunci întîmplare a unui fapt viu şi nu faptul viu însuşi.

Iată o serie de argumente pentru care procesul istoriei nu ar trebui considerat închis. Ne‑am grăbit cu toţii să abdicăm în faţa ei. Ştiinţa s‑a umilit, declarînd că participă la relativismul istoric; filozofia culturii a declarat istoria singura competentă să dea socoteală de sistemele noastre de viaţă; iar omul contemporan pare a fi cîştigat în istorie o nouă dimensiune a existenţei sale, chiar.

S‑a ajuns atît de departe, încît omul nu numai că se simte solidar cu istoria, dar are conştiinţa clară că el face istorie, că gestul lui are perspectivă, că ceea ce face astăzi durează şi modifică realitatea. Numai că există o întrebare, un fel de întrebare de a lui Pilat — cel care nu ştia ce este adevărul —, o întrebare în faţa căreia istorismul n‑ar trebui să reziste.

Într‑adevăr, fie în înţelesul că o conştiinţă omenească se simte trăind într‑o cultură oarecare, deci într‑o perioadă de istorie oarecare, fie în înţelesul că o altă conştiinţă, mai orgolioasă, una de om politic, să‑i spunem, socoteşte că graţie sie se scrie o pagină de istorie — întreb area: care est e anume adevărul istoric? poate fi decisivă.

Care este adevărul istoric? În plină actualitate, se petrec o serie de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare istoria; pe de altă parte însă se petrec şi o serie de fapte episodice, fapte care nu vor rezista scurgerii timpului şi care nu vor avea nici un fel de filiaţie. Dar nu putem vedea ce deosebeşte astăzi un fapt care se va prelungi de un fapt care va da într‑o linie moartă; un fapt care va fi istoric, de altul care nu va fi. Căci faptul care are calitatea de a fi istoric nu e nicidecum de un rang deosebit, ierarhiceşte distinct de celelalte fapte. Viaţa este egală peste tot. Dintre două fapte vii, nu e deloc adevărat că cel mai sonor sau cel cu aparenţă mai bogată are mai multe şanse de reuşită istorică. Toate apele curg la început. Undeva, mai jos, unele din ele se vor opri într‑o cotitură a malului şi ele vor fi apele moarte. Altele vor curge neîncetat, şi ele vor fi apele vii. Apele vii şi apele moarte ale istoriei, cine le poate deosebi astăzi, cînd încă toate lucrurile curg? Care sînt faptele care se vor prelungi, care sînt faptele intrate pe filonul adevărat al curgerii? Şi care este, atunci, adevărul istoric de astăzi, din moment ce toate lucrurile sînt adevărate acum şi numai cîteva vor fi adevărate mîine?

Nu ştim ce este „adevărat” acum. Dar credeţi că ştim mai mult ce a fost adevărat altădată? Sau, şi mai bine, credeţi că ştim cele ce s‑au întîmplat altădată? Căci adevăr şi întîmplare nu înseamnă acelaşi lucru.

Sînt convins că dacă nu putem face lucid istoria, o putem măcar desface, bucată cu bucată, ca pe un ceas stricat, ale cărui piese să le punem pe urmă într‑o mai bună ordine. (Dar mi se pare că aşa se şi face, de cele mai multe ori.)

De ce n‑ar conveni oamenii, istorici sau simpli ştiutori ai unui fapt, să facă o conspiraţie a tăcerii împotrivă‑i? Nu spunem să mintă, dar spunem să tacă. Să ascundă faptul acela, să‑l elimine, ca şi cum n‑ar fi fost. Presupuneţi că ar fi un război, de pildă, ceva crucial în existenţa unor popoare. Peste cincizeci de ani nu s‑ar mai şti nimic. Şi atunci, vă întreb, credeţi că s‑ar simţi aci un gol? Credeţi că istoricii din vremurile acelea n‑ar arunca punţi sau n‑ar umple, cu ce material ar găsi ei, prăpastia? Ar face întocmai cum procedase Cellini cu statuia lui Perseu, goală pe dinăuntru, în care vîrîse tot felul de materiale, numai ca să ţină. Credeţi că viziunea istoricilor s‑ar ţine mai puţin? A, de cîte ori ar putea fi mai frumoasă decît asta, de cîte ori mai justă istoria lor făcută aşa!

Istoria aceasta, o repet, este unul singur dintre toate sistemele posibile, una singură dintre toate lumile posibile. Şi atunci de ce să refuzăm discuţia lumilor posibile şi să o discutăm mai ales pe aceasta, care nu e mai bună, care nu se ţine mai bine decît altele şi care nu e decît mai întîmplată?

Oameni buni, matematica n‑ar fi fost cu putinţă dacă ne‑am fi mulţumit să numărăm miile de pietre, sutele de mii care sînt pe pămînt, şi nu ne‑ am fi gîndit să numărăm infinit de multele care nu sînt.

De aceea istoria ni se pare nu numai neştiinţifică, d ar şi irelevantă pentru om. Căci istoria aceasta nu este istoria o mului, nu este istoria oameni lor, nu este nici „gîndul lui Dumnezeu pe pămîntul oamenilor”. Nu reprezintă pe nimeni şi nimic. E o fabulă care ar fi putut să nu fie inventată.

Iar istoria care nu este — ea e, mai ales, istoria omului.

Lepădaţi‑vă de istorie. N‑aţi învăţat nimic de la ea, nu ştiţi prin ea decît cîteva legende în plus, mai proaste decît ale poeţilor. Uitaţi. Adormiţi. Practicaţi somnul acela particular de care vorbea Leibniz, somn prin raport la cîte un lucru, uitare specială a lui. Dar practicaţi mai ales somnul general, somnul care omite tot. Toată lumea trebuie părăsită, toate actele oprite, căci fiecare act e o eroare şi drumul care te duce la adevăr este: imposibilitatea de a face ceva, imposibilitatea de a crede, voi şi opera.

Să oprim orice mişcare, să omitem tot, să ne dormim somnul general — şi pe urmă să visăm. Poate, ca egipţienii din legendă, să visăm despre formele pure.

Constantin Noica, „Mathesis sau bucuriile simple”, Editura Humanitas, București 1992.

Recent Posts

Lăsați un comentariu

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
avram iancu, tebeadan chitic, panisteria