Constantin Oprișan – Don Quijote (poem)

O, Doamne! Murmură Don Quijote
Şi mâna i se-apleacă, cu lancea, tremurând,
O, singură-mi iubire, schimbată în robot!
Şi lancea i se-nfige, cu vârful în pământ.

Misterul cast al vieții, închis în fierul mort! De-aceea te răpiră din vechiul tău castel… Fluidul inefabil să-l schimbe în resort și trupul eteric, în monstru de oțel.

Şi tristul Don Quijote coboară de pe cal. De-acu, unit cu tine, pe veci am să rămâi, Iubirea ta celestă s-o caut în metal,
Să-mi dai, pe totdeauna, sărutul cel dintâi.

Se mișcă-ncet inelul destinului, pe cer,
Şi semnul suferinței, firavii pești răsar;
Prin somn mai plânge Sancho pe platoșa de fier
Şi, copleșit de gânduri, stă stoicul măgar.

O, minte ispitită de-nțelepciunea vană! Descartes, iluminismul, cu ieftine spoieli…
Tu-o să-ncerci și astăzi, să-mi scurmi aceeași rană
Şi să-mi strecori în suflet, aceleași îndoieli.

M-a ispitit de tânăr, lumina ta deșartă,
Cu palidu-i orgoliu, să-mi stingă geniul bun;
Şi mi-am privit în suflet, sub limpezimea-ți moartă
Cum, una câte una, minunile apun.

Dar inima mea știe, că zidu-acesta ‘nalt,
Cu liniile-i drepte ‘nălțându-se spre cer,
Sub strania-i tăcere, sub blocuri de bazalt,
Sub simpla-i geometrie, ascunde un mister.

De-aceea vrea destinul, trecând aceste porți, Sub limpezimi de piatră, să-i pipăi geniul rău. Lumina lui căzută, ca s-o ridic din morți,
Cu sângele și carnea, plătind păcatul meu.