In Articole

Corectitudinea politica - Deconstructie si literatura

Literatura constituie, daca nu cel mai important indicator cultural, cel putin un barometru semnificativ al nivelului de civilizatie al unei societati. Natura umana si mediul intra in relatie pentru a alcatui fiecare constiinta individuala care, la randul ei, se exprima prin cuvinte. Literatura – constand in acele cuvinte pe care societatea, in ansamblul ei, le considera drept exemplare – reprezinta atunci, am putea spune, un punct de pornire, o fereastra spre cultura.

Prin urmare, sfera literaturii de astazi merita sa fie examinata pentru viziunea pe care o ofera asupra climatului cultural actual. Literatura americana contemporana este impregnata de „-isme”: marxism, freudianism, feminism si asa mai departe. Cele mai multe reprezinta echivalentul academic a ceea ce in cultura comuna poarta numele de „corectitudine politica”. Teoreticienii literari preiau un anumit model teoretic si il aplica literaturii in efortul de a „descoperi” in text o noua semnificatie, corespunzatoare teoriei.

De exemplu, intr-o abordare feminista, poemul lui Andrew Marvel, Upon Appleton House, nu mai are drept tema frumusetea tinutului traditional; in schimb, vorbeste despre relele pe care le-a generat o mostenire pe linie patriarhala. Acesti „critici culturali” – denumiti astfel intrucat critica lor abordeaza literatura din perspectiva unei anumite culturi – au aparut in anii 1960, insa scolile lor de critica au inceput efectiv sa ia avant odata cu ivirea scolii deconstructiviste in 1970.

Lucrarile lui Jacques Derrida, parintele deconstructivismului, au inceput sa fie traduse din franceza de catre profesorul american Gayatri Spivak la mijlocul anilor ’70, intr-o vreme cand literatura americana atinsese un stadiu al dezvoltarii optim pentru a primi influenta teoriei derridiene. Marxistii economici activau deja in campusurile universitare, iar criticii culturali erau inca alimentati de radicalismul epocii. Sustinatorii feminismului, ai teoriilor „queer”1 si ai scriitorilor de culoare castigasera teren in primul deceniu, desi doar un vag sentiment al represiunii se inscria in arsenalul lor limitat. Ceea ce le lipsea era fundamentul filozofic, resortul pe care l-ar fi oferit existenta unui logos propriu. Sosirea curentului deconstructivist2 din Franta le-a furnizat acea filozofie.

Generatia universitarilor din acea vreme atragea atentia celor din generatia anterioara ca principiile pe care se bazasera erau total gresite. In acest caz, revolta era indreptata impotriva Noilor Critici3 – numiti astfel chiar si acum, la zeci de ani de la lansarea lor. Noii Critici erau preocupati de gasirea semnificatiei textelor fara a lua in considerare elementele extratextuale, ca, de pilda, intentia autorului; acest proces de interpretare avea drept principiu calauzitor ideea ca „textul este totul”.

Noua generatie de critici si-a propus rasturnarea acestui principiu. In locul afirmatiei „textul este totul”, ei au proclamat ca „totul este text”4 si au inceput sa analizeze orice lucru in raport cu opera literara. In cazul unei poezii care includea un personaj feminin, criticii supuneau analizei legatura poetului cu mama, sotia, sora sa si asa mai departe, straduindu-se sa ofere, in acest mod, o interpretare operei. Aceasta metoda de a folosi datele biografice pentru a capata o noua intelegere asupra operei ar putea avea (si deseori a avut) efecte pozitive. Totusi, aceste noi interpretari nu constituiau incercari de a discerne adevaratul sens al unei opere (asa cum izbutisera Noii Critici) sau de a dezvalui macar intentia autorului (ca in interpretarile traditionale). Criticii din aceasta noua generatie au devenit, in schimb, primii academicieni care au profesat ceea ce este cunoscut in sferele literare drept „criticismul cultural”. Ei s-au straduit sa inteleaga literatura din perspectiva feminista sau din perspectiva homosexualilor sau a minoritatilor radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influentati de relativisti pentru asta – ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau „homofobe” in operele autorilor de sex masculin, europeni si heterosexuali.

Teoria derridiana a deconstructiei a devenit o unealta pentru criticii culturali. Intr-o formulare simpla, deconstructia constituie o scoala de gandire potrivit careia cuvintele nu au sens. In schimb, ele sunt „urme” ale sensului. Sensul unui cuvant se dizolva continuu, iar ceea ce ne ramane e doar memoria, sau urma a ceea ce sensul era odata (Derrida foloseste frecvent cuvantul taiat „urma” – similar termenului „fiinta” intalnit la Heidegger – pentru a indica un sens care este simultan prezent si in dizolvare).

O metafora poate fi utila pentru intelegerea filozofiei de baza a deconstructivismului: daca rostesc cuvantul „stilou”, va veti gandi la acel obiect aflat in sertarul biroului. Daca arunc stiloul in cineva, cuvantul incepe insa sa-si piarda intelesul pozitiv de instrument de scris; in termeni deconstructivisti, semnificatia originala a cuvantului „stilou” se sterge astfel incat nu mai ramane din ea decat o urma. In schimb, cuvantul „stilou” incepe sa fie asociat cu o arma, un proiectil, un mijloc de expresie (poate) a furiei. Daca stiloul loveste pe cineva, atunci cuvantul va avea pentru acea persoana semnificatia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicand imboldul de a intoarce lovitura si asa mai departe. Aceste sensuri se dezvolta si se schimba permanent, intrucat mintea umana este angajata intr-un proces necontenit de interpretare si reinterpretare. Din aceasta cauza – sustin deconstructivistii – ea nu se fixeaza niciodata complet asupra sensului stabil al cuvantului „stilou”. Bazandu-se pe aceste argumente lingvistice, deconstructivistii conchid ca, intrucat orice sens este supus atat de rapid dispersiei, nu putem comunica niciodata cu adevarat. Cuvintele nu mai au sens.

Cuvantul postmodern in voga „differance”, alaturi de termenii „stergere” si „urma”5 au intrat in sfera educationala americana prin intermediul scrierilor lui Derrida. Prin imbinarea notiunilor (si a cuvintelor in limba franceza) „deferment” si „difference”, Derrida a creat acest cuvant („differance”) pentru a desemna necontenita amanare a sensului. Filozoful sustine ca „differance” este motivul pentru care cuvintele nu pot avea sens; neincetat, mintea percepe lucrurile in moduri diferite, astfel, sensul original isi pierde valoarea sa de sens propriu, devenind o simpla urma.

In ultima analiza, aceasta metoda este insuficienta pentru criticii culturali de astazi; ei au nevoie de cuvinte care sa poarte anumite semnificatii, astfel incat sa se poata referi la operele artistice pentru a deplange modul cum acestea ilustreaza si exemplifica represiunea culturilor minoritare. Dar, pe langa filozofia ei generala, deconstructia a oferit ceva si mai important. A oferit tehnicile menite sa „demonstreze” felul cum limba in intregul ei se deconstruieste pe sine.

Deconstructivistii s-au specializat in „deconstruirea” operelor literare, desi sustin cu fermitate ca operele se deconstruiesc singure, iar criticul doar ilustreaza modul cum se produce aceasta. In linii mari, aceste tehnici de deconstructie presupun inlaturarea sensului evident al operei literare – sensul „traditional” – si efortul de a demonstra modalitatea prin care opera insasi contesta acest sens traditional6. De exemplu, analizand o poezie de dragoste, ei ii vor deconstrui limbajul pana cand vor gasi aspecte care sa nege sensul de iubire care sta la baza acesteia. Sonetul poetei Elizabeth Barrett Browning, How Do I Love Thee? Let Me Count The Ways, se incheie cu versul: „Mai mult te voi iubi in moarte”. Dibacii deconstructivisti ar alatura acestui vers cuvintele din prima parte a poemului: „…cand, ascuns vederii, sufletul tinde / spre marginea fiintei si gratia divina”, pentru a deduce de aici ideea ca poeta vizeaza de fapt moartea fiintei iubite. „De ce aspira poeta spre marginea fiintei?” – se intreaba criticul – „In mod cert, ea nu-si doreste sa ramana inauntrul sau inaintea fiintei, ci mai degraba undeva la suprafata ei.” Deconstructivistii pun aceasta disparitate7 aparenta pe seama problemei limbii, a diferantei, conchizand imediat ca poemul – ca orice alt limbaj – nu are sens8.

Criticii culturali au adoptat fara intarziere aceasta scoala de gandire, imediat ce i-au inteles puterea: au descoperit astfel o metoda de atac impotriva interpretarilor traditionale ale operelor literare. S-au servit de deconstructie pentru a inlatura semnificatia traditionala si a o inlocui cu o noua semnificatie. „Corectitudinea politica” este aceasta noua semnificatie care contamineaza societatea noastra in prezent. De exemplu, dupa ce sensul traditional al poemului How Do I Love Thee? a fost subminat in maniera prezentata mai sus, un critic feminist ar putea declara – in absenta unei interpretari stabile – ca poemul vizeaza „in realitate” modul cum femeile din Anglia secolului al XIX-lea erau conditionate sa se socoteasca inferioare barbatilor.

De vreme ce, conform mantrei postmoderne, „totul este text”, criticii culturali nu au ezitat sa aplice metodele lor si altor sfere, precum muzica, filmul, televiziunea si tot ce au mai intalnit in cale. Au inteles ca pot vaduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, ca pot substitui valorile la nivelul oricarui grup doreau. De pilda, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevarul Bibliei, reinterpretand textele biblice ca fiind impregnate de ura homofoba. Adevarul lui Dumnezeu a fost desfiintat si o agenda politica apartinand omului a fost instituita9.

Scopul declarat al lui Derrida a fost sa anihileze ceea ce el a numit „semnificatul transcendental”10. Modelele lingvistice standard opereaza pornind de la perechea semnificant-semnificat. Semnificantul este cuvantul, iar semnificatul, continutul pe care il reprezinta cuvantul. Cand intervine „differance”, semnificatul este continuu amanat pana cand trece in sfera metafizicului. Sensul ultim la care ajunge orice cuvant este Dumnezeu – sensul suprem al gandirii traditionale occidentale. „Semnificatul transcendental” pe care Derrida cauta sa il suprime din sine si din lumea occidentala este, in fapt, reprezentat de Dumnezeu. Credinta in Dumnezeu este etichetata drept un produs al gandirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, in maniera veritabil nietzscheana, ca Dumnezeu este un construct al limbii si nu viceversa.

Dupa cum era de asteptat, Derrida a devenit repede favoritul institutiilor universitare americane. A tinut prelegeri la universitati de-a lungul coastei estice si a ajuns sa-i placa acea regiune a Americii. In curand America i-a intors simpatia acordandu-i un post in cadrul departamentului de engleza al Universitatii Yale. Yale a inceput apoi sa atraga alti deconstructivisti si postmodernisti, printre care J. Hillis Miller, Geoffrey Hartman si altii. Paul de Man, un alt european, a sosit in America pentru a profesa teoria deconstructiei. O alta cauza pentru care deconstructivistii s-au straduit atat de avid sa elimine sensul din limba provine din biografia lui Paul de Man. In Belgia dinaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, de Man a lucrat pentru o publicatie explicit pronazista. Detractorii sai sustin ca demersul excluderii sensului din limba a constituit pentru acesta o metoda excelenta prin care sa-si renege scrierile pronaziste.

Criticii culturali au folosit deconstructia ca un intrument de transformare a literaturii, filozofiei si culturii in nonsens. De exemplu, in propriile sale scrieri, pentru a ramane fidel filozofiei sale, Derrida eludeaza toate formele verbului „a fi”. In termeni deconstructivisti, verbul „a fi” implica un sens; asadar, el nu poate exista. In consecinta, Derrida revine asupra propriului text si, taind toate formele verbului „a fi”, il transforma intr-o scriitura complet ininteligibila. Demarand atacul asupra structurii duale semnificat-semnificant, Derrida scrie: „semnul este acel impropriu numit lucru, singurul, care se sustrage intrebarii fondatoare a filozofiei: „Ce este…?”. Atunci cand Derrida incearca sa isi comunice ideile referitoare la modelele lingvistice traditionale, este fortat de propria sa filozofie sa stearga tocmai cuvintele care ii permit sa comunice.

Daca ar fi urmat logica propriilor sale teorii, Derrida ar fi descoperit ca insusi faptul de a-si transmite propriile idei prin scris sau verbal este imposibil. Daca teoriile deconstructiviste ar avea macar o slaba acuratete, atunci orice comunicare verbala – si, prin extensie, orice alte forme de comunicare – ar fi cu neputinta.

Adoptarea teoriei deconstructiei duce nu doar la compromiterea logicii filozofice, dar face efectiv imposibila si scrierea literaturii. Din moment ce cuvintele nu inseamna nimic, ele se reduc doar la sunete. Este adevarat ca Lewis Carroll a creat un binecunoscut poem utilizand cuvinte fara sens dar avand o sonoritate placuta, totusi, cat de multe versuri de genul „jabberwocky” pot fi inventate inainte de atinge pragul saturatiei? (Unii ar sustine ca am atins deja acest prag).

Pe masura ce departamentele de literatura „progreseaza”, se adanceste si falia dintre cei care produc literatura si cei care o analizeaza si o predau in universitati. Daca Samuel Taylor Coleridge, T.S. Eliot si o intrega clasa de mari autori erau oameni de o solida cultura, se pare ca educatia literara capatata intr-o universitate americana zadarniceste, in fond, abilitatea cuiva de a scrie bine. Pe masura ce isi insusesc filozofia deconstructiei, profesorii de literatura pierd aptitudinea de a scrie frumos, sensul fiind indispensabil in realizarea unei scrieri frumoase. Ca o consecinta, s-a produs o separatie la nivelul departamentelor de engleza intre programele de Master in Arte Frumoase si cele de doctorat – astfel incat au ajuns sa se constituie in facultati distincte. Cea mai mare speranta a Americii de astazi in privinta unei literaturi de valoare nu vine de la mediile universitare, ci de la scriitorii amatori (…). Intelighentia americana a dat uitarii propria literatura in graba de a-si promova politica.

Exista deja o atitudine de contestare a deconstructivismului. Asa cum generatia de critici care in prezent este in plin avant i-a considerat perimati pe Noii Critici, la fel studentii de acum privesc deconstructia ca pe un fapt demodat. Derrida a tinut prelegeri pana la moartea sa, dar, asemeni predecesorilor lor, actualii studenti ai departamentelor de literatura incep sa se ridice impotriva vechii generatii pe motiv ca principiile promovate de ea sunt cu totul gresite. O cauza importanta a acestei atitudini de contestare o constituie dificultatea survenita in comunicarea ideilor deconstructiviste (aici a fost oferita doar o schita, nu metodele efective ale deconstructiei aplicate unei opere literare). (…) Studentilor le lipseste rabdarea de a patrunde in sintaxa aproape ininteligibila a semioticianului si a-i descifra terminologia.

Din nefericire, asta nu i-a oprit pe criticii culturali de la demersul lor de a initia noua generatie in doctrina feminismului, in cea a filozofiei marxiste si in asa-numita „teorie queer”. Necesitatea studierii unor autori precum Shakespeare, Milton, Chaucer sau a altor scriitori albi de moda veche este inlocuita cu optiunea de a urma studii in „Rolul femeilor in Epoca Renasterii” (un pretext pentru lamentatia impotriva elementelor sexiste ale trecutului) sau in „Biblia ca literatura” (curs conceput pentru a discredita Biblia ca fiind o opera fictiva ingenios elaborata, in locul adevarului lui Dumnezeu).

Deconstructivismul a avut succes in demersul sau de a desfiinta sensurile traditionale ale textelor. Ramane sa vedem ce va urma. Exista insa semne ca influenta acestui curent este in descrestere. Vedem deja piesele lui Shakespeare readuse la viata in cinema; „Mult zgomot pentru nimic”, „Hamlet”, „Romeo si Julieta” – toate adaptate pentru ecran – au fost mult timp abandonate de Academia Americana in favoarea unor opere inferioare. Romanele scriitoarei Jane Austen, elogiate odata de intelectualitate ca opere inedite ale unei scriitoare, sunt desconsiderate acum in universitati ca fiind prea conservatoare din pricina temelor despre iubire si casatorie. Cultura populara, intr-un moment de inspiratie, a inteles valoarea acestora si le-a reinsufletit in adaptari cinematografice.

Insa sfarsitul definitiv al deconstructiei va avea loc cand urmatoarea generatie de critici literari va intelege ca esenta interpretarii – a citi, a gandi, a analiza – se afla in contradictie cu scopurile filozofice ale decontructiei. Cel care poate salva, la drept vorbind, intelectualitatea este omul firesc, calauzit de al sau bun-simt. Dupa cum proclama bunul-simt, cuvintele au cu adevarat sens, iar daca deconstructia sustine contrariul, va fi exilata la marginile societatii. Din pacate, efectele ei vor persista, intrucat a conferit criticismului cultural un sens al validitatii si a stabilit o piata de desfacere pentru aceasta ideologie.

Deconstructivistii isi abandoneaza deja enclavele la Yale, intrucat scoala lor de gandire este pusa in umbra de noii ideologi, mai in voga, mai simpli si mai marginiti. Acestia sunt adeptii feminismului, ai noului marxism si ai teoriilor queer – si nici unul nu are de gand sa renunte usor la pozitiile castigate. Ei ai inceput, in schimb, sa recruteze si sa pregateasca noi absolventi care sa vina in locul lor. Inscrierile la studii pentru obtinerea de diplome si grade universitare sunt mai numeroase ca oricand, intrucat acesti „radicali” activeaza in institutiile universitare pentru a determina viitoarea generatie sa perpetueze cu sfintenie ideologia lor in sistemul universitar american.


Note:

1. Teoria queer (Queer theory) este o teorie filozofica si critica provenind din al treilea val feminist si din studiile gay si lesbiene (sursa: wikipedia.ro).

2. „Jacques Derrida, in Scriitura si diferenta (Ed. Univers, 1998), identifica trei surse ale teoriei sale: 1) inlocuirea conceptelor de metafizica, fiinta si adevar, prin filosofia lui Nietzsche, cu cele de joc, interpretare si semn; 2) sfarsitul conceptului de constiinta de sine, de prezenta la sine, de subiect constient, prin psihanaliza; 3) sfarsitul onto-teologiei, metafizicii (determinarea fiintei ca prezenta), prin gandirea lui Heidegger” (Lorena Armulescu, Specificul deconstructiei, http://www.revistanorii.com/Nr7.html).

3. Noua critica (reprezentanti: F. R. Leavis, Robert Penn Warren, T. S. Eliot, William Empson, Cleanth Brooks etc.) a predominat in literatura americana si engleza intre anii 1920-1960. Metoda de abordare are la baza conceptul de „close reading”, presupunand o analiza (estetica, stilistica) riguroasa, amanuntita aplicata textului literar, atentia acordata elementelor formale (elemente lingvistice, prozodie, figuri stilistice, intriga, simboluri, motive literare, paradox, antiteza etc.). Propunand o modalitate critica obiectiva, noii critici nu iau in considerare elementele extratextuale (biografie, intentia autorului, efectul asupra cititorului, context istoric si cultural). Ei inteleg opera ca unitate organica si autonoma, un sistem coerent, bazat pe structuri stabile, universale. Opunandu-se noilor critici, deconstructivistii resping structura (care are la baza principiul coerentei), pledeaza pentru desfiintarea logocentrismului ce presupune „determinarea sensului fiintei ca prezenta”: substanta este negata (ceea ce implica anularea traditiei, a mostenirii, a sensului originar), este inlocuita cu relatia, lumea deconstructivistilor nu constituie o lume „data”, ea nu „este”, ci „se face” continuu („lumea lui Derrida este lumea unei perpetue deveniri, a unei perpetue «puneri in relatie», fara puncte originare si fara momente finale” – Ioana Em. Petrescu, Modernism / Postmodernism, Ed. Casa Cartii de Stiinta, 2003, p. 40). Ei opun structurii „tesatura textuala continua” – textul fiind „retea”, „tesatura”, „urzeala”, „textura”, avand un caracter pur relational (Ioana Em. Petrescu, ibidem, pp. 46-47); prin accentuarea aspectelor marginale, contradictorii, ambigue, prin incercarea neincetata de a scoate in evidenta, supralicitand si adancind, incoerentele insolubile, rasturnarile, dezarticularile, fragmentarile, se neaga existenta unor structuri stabile, universale. Nu exista nimic natural, dat, este anulata valoarea de adevar, posibilitatea vreunui sens obiectiv sau a referentului extratextual. Este respinsa nu numai coerenta interna a operei, ci si autonomia ei: textul nu este autonom, ci contaminat mereu de alte texte, nu exista decat printr-o perpetua „punere in relatie” cu alte interpretari, discursuri, puncte de vedere.

4. „Totul este text” se traduce prin ideea ca „nu există fapte, doar interpretari” (Nietzsche), realitatea neexistand decat ca un „construct” cultural, ea este o „urma textualizata”; oamenii nu mai sunt „realitati incarnate”, ci „entitati indirecte” (Ovidiu Hurduzeu), textualizate; subiectul este un „efect de limbaj”, constientul, un efect al „urmei”. Prin impunerea totalitara a textului, deconstructivistii proclama abolirea definitiva a logosului (purtatorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente); astfel, formatia acestori apostoli ai non-gandirii „nu are din principiu nici o legatura cu silogismul, inteligibilul si realul, ci tocmai cu metafora si fictiunea” (Vlad Muresan, Dialog fara logos), ei gasind, prin urmare, in literatura cel mai prielnic teren pentru dezvoltarea teoriei lor. Deconstructivismul a dus la alterarea literaturii, aceasta fiind supusa relativitatii critice care a negat „esenta insasi a literaturii: un limbaj viu, «incarnat», prin care «metafizicul» tasneste din solul experientei noastre concrete de muritori cautatori ai Adevarului” (Ovidiu Hurduzeu, Inconfortul intelectualilor confortabili, in A treia forta: Romania profunda, Ed. Logos, 2008). Dar, din moment ce critica literara nu mai recunoaste ca „ordinea adevarului este cea pe care se construieste literatura insasi”, judecatile sale de valoare „se sprijina pe o coloana absenta”, raman la nivelul unor „opinii personale incoerente” sau a „schemelor abstracte” (Ovidiu Hurduzeu).

5. Derrida a preluat de la Freud conceptul de „urma” (potrivit teoriei lui Freud, trairea umana s-ar organiza pe baza unor „urme mnezice” – reprezentari ale unor traume trecute care nu sunt niciodata pe deplin constientizate si a caror reactualizare in memorie este mereu amanata, dar care conditioneaza intregul „aparat” psihic al omului – si nu a „prezentei”, a actelor de constiinta, a ratiunii; astfel, pentru Freud, constiinta este un „efect” al urmei); scrierea se compune din diferente, nu din termeni pozitivi, absenta originii, a sensului, a centrului fiind „diferanta”„spatiul gol, variabila careia i se pot acorda sensuri independent de constrangerile pe care i le-ar impune prezenta originii” (Lorena Armulescu, Specificul deconstructiei), „urma” devenind „centrul” scrierii, care, asadar, „nu poate fi gandit sub forma unei fiintari-prezente (…), ci ca o functie, un soi de ne-loc in care au loc nesfarsite inlocuiri de semne” (Derrida, Scriitura si diferenta, Ed. Univers, 1998, p. 377); prin urmare, scrierea nu mai are la baza un inteles stabil (dat de structura semnificat-semnificant), intelesul se amana la nesfarsit (determinanta fiind doar diferenta dintre semnificanti). Diferanta este „gandita” ca „non-fiinta”, ca existenta absenta (Lorena Armulescu), joc ce „produce” neincetat diferente – forme contingente, temporare, spectrale, „identitati” aflate mereu „sub stergere”. Pe urmele lui Freud, Derrida va proclama ca „trebuie gandita viata ca urma inainte de a determina fiinta ca prezenta”.

In fond, ce este diferenta lui Derrida? Este diferenta fara identitate, intre termenii care difera neexistand propriu-zis nici un fel de tensiune, nici atractie, nici respingere, atata timp cat nu au origine, referenta. Ea nu mai are nimic comun cu „diferenta ca diferenta” a lui Hegel: „Daca diferenta lui Derrida este unilaterala pura diferenta care emana (difera) diferente, diferenta ca diferenta este, la Hegel, tocmai puterea identitatii concrete” (Vlad Muresan, Schizofrenia diferentei, Verso, nr. 28-29, decembrie 2007, nr. 30, ianuarie 2008). Conform „logicii” postmoderne (suprimatoare a logosului), subiectul nu ar fi niciodata el insusi, o fiinta individuala unica, ci o alcatuire incoerenta de mai multe euri ascunse „in fictiunea unui singur Eu” (Vlad Muresan).

Deconstructivismul a constituit principiul calauzitor al adeptilor relativismului cultural (multiculturalistii). Potrivit acestora, „culturile nu pot fi superioare sau inferioare, ele sunt doar DIFERITE…” Multiculturalistii „sunt departe de o intelegere profunda a notiunii de cultura si diversitate culturala (…). Cultura este gandita in termenii rasei, orientarii sexuale si apartenentei etnice”. Ei trec sub tacere „caracterul national sau universal al culturii, diferenta de esenta intre culturi si subculturi etnice”. Individualismul occidental „nu adera organic la fiinta umana. Acest «individ liber», ca si omul de grup, omul multiculturalist postmodern, este o constructie artificiala” (Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley, Ed. Timpul, 2005, pp. 214-215).

6. Deconstructivistii sustin ideea ca scrierea, fiind „anti-logocentrica”, ar semnifica diferit de autor: „Platon, in Phoedrus, acuza scrierea ca instaureaza confuzie comunicativa, cata vreme cuvantul-fiu e separat de «tata», de locul si momentul in-fiintarii sale. Derrida vede insa un defect in contactul direct dintre cuvantul-fiu si autorul-tata, contact care ar fi impus, in conceptia sa, „primatul (poate) nemeritat al unor centre: eidos, arche, telos, materie, elan vital etc.”; ca modalitate de anulare a logocentrismului, el instituie „gramatologia, care renunta la privilegierea scrierii in dauna vorbirii si admite ca «partea vatamata» depinde de un sistem de marci diferentiale…” (Bogdan S. Parvu, Dictionar de genetica literara, Ed. Institutul European, 2005 p. 56).

7. Disparitatea rezulta, asadar, din anularea semnificatului: deconstructivistii desfiinteaza structura interna a semnului (semnificat-semnificant), pentru a acredita ideea ca sensul ar fi determinat doar de relatia si diferenta dintre semne, insa „refuzul unei «metafizici a prezentei» (baza oricarei semantici, care produce sens numai articuland semnificantul cu semnificatul) duce la imanenta discursiva pura: orice exterioritate este inghitita in pura idolatrie a limbajului (Vlad Muresan, Habermas versus Derrida,Verso, an III, nr. 32, 16-29 februarie, 2008).

8. Iata noul chip al poeziei pe care il instituie deconstructivismul, chip ce nu mai seamana cu nimic, cu atat mai putin celui uman: „Vei numi de acum incolo poem o anumita pasiune a marcii singulare, semnatura care repeta dispersarea sa, de fiecare data dincolo de logos, inumana, abia daca domestica, nici apropriabila in familia subiectului: un animal convertit, rulat in bulgare, intors spre sine si spre celalalt, un lucru de fapt, si modest, discret, aproape de pamant, umilitate pe care o supranumesti, care te poarta astfel, in nume, dincolo de nume, un arici catahretic, cu toate sagetile in afara, cand acest orb fara varsta aude dar nu vede venind moartea.” (Jacques Derrida, Points de suspension. Entretiens, Galilée, Paris, 1992, p. 307, citat preluat din articolul Note in orizontul intrebarii Ce este poezie? (II), de Marius Ghica, Revista „Ramuri”, nr. 12/2008).

9. Aceasta agenda politica are la baza legitimarea noii ideologii careia Derrida îi face apologia: „Ca vor sau nu, ca stiu sau nu, toti oamenii de pe intreg pamantul sunt astazi, intr-o anumita masura, mostenitori ai lui Marx si ai marxismului (…). Nu exista nici un precedent al unui astfel de eveniment. In intreaga istorie a omenirii (…), un astfel de eveniment (sa repetam: acela al unui discurs de forma filozofico-stiintifica ce isi propune sa se rupa de mit, de religie si de mistica nationalista), deci acest eveniment s-a legat, pentru prima oara si in mod inseparabil, de niste forme mondiale de organizare sociala (un partid cu vocatie universala, o miscare muncitoreasca, respectiv o confederatie de state). Toate acestea propunand un nou concept de om, de societate, de economie, de natiune – si mai multe concepte privitoare la stat si la disparitia acestuia.” (Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144). Astfel, noii ideologi (continuatori ai lui Marx) isi vor edifica demersurile stangiste in primul rand prin discreditarea si negarea traditiei patriarhale, a crestinismului, a traditiei logocentrice intemeiate pe metafizica prezentei, pentru a provoca dezagregarea, fragmentarea integritatii si a unicitatii fiintei si se vor sluji pentru aceasta de deconstructie ca de o unealta perfecta. Ei vor cauta cu orice pret impunerea unei ideologii (a unui alt „ism”) in dauna persoanei, a omului, a naturii sale, negand, in fapt, realitatea insasi.

10. Prin eliminarea semnificatului transcendental (afirmand textualismul si absenta in defavoarea logocentrismului si a metafizicii prezentei), Derrida va postula ca „nu exista nimic in afara textului”, semnificatul descinzand numai din interiorul textelor, prin amanare, prin „diferanta”. Astfel, referenta postmoderna este indisolubil legata de text, fiind o referenta multipla. Linda Hutcheon, in Poetica Postmodernismului, Ed. Univers, 2002, în capitolul Problema referentei, analizeaza mai mutle tipuri de referenta: intratextuala, intertextuala, extratextuala textualizata, autoreferenta, hermeneutica. Prin acest pluralism referential ca „produs” sau „construct” niciodata sigur, niciodata stabil, al textelor, este, asadar, negata existenta vreunui dat natural, a vreunui centru stabil, din afara textelor, care sa se sustraga relativitatii lor inerente.

 

Recent Posts

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
wurmbrandt, gafencu, valeriu gafencu, richard wurmbrandtrazboiul troian, traci
%d bloggers like this: