In Articole

Crina Petec Călin - Mihai Eminescu şi fizica modernă

La 19 ani Eminescu pleacă să studieze la Viena, apoi la Berlin. În Viena poetul s-a regăsit intr-o metropolă imperială dar şi familiară, o chintesenţă a culturii europene, dar şi o îmbinare între Occident şi Orient. Perioada vieneză eminesciană (1869 – 1872) aparţine romantismului târziu, propovăduind libertatea de expresie, justiţia, înnoirea. Este vorba mai degraba de o revoltă la adresa neoclasicismului secolului al XVIII-lea, revoltă care influentează nu numai artele ci şi ştiinţa. În această perioadă se manifestă un mare interes pentru ştiinţă în Germania şi Austria. Eminescu se conectează intens la această efervescentă lume nouă. (1)

Teza de la care am pornit în definirea acestui eseu ar fi faptul că, în opinia mai multor specialiști din domeniul fizicii contemporane şi al criticii literare, studiile poetului din capitala austriacă par a fi propice asimilării unor cunoştinte ştiinţifice.  În însemnările poetului din acea perioadă se regăsesc multe notiţe şi raţionamente de fizică cuantică şi elemente premergatoare teoriei relativitaţii transformate de Eminescu în metafore cu conotaţii filozofice.

Antiteza la aceasta afirmaţie aparţine unor cercetatori eminescieni cunoscuti. Există literaţi, precum G. Călinescu (2) sau Petru Creţia (16) care nu au apreciat cunoştintele ştiinţifice ale poetului. În „Opera lui M. Eminescu” (vol. II) G. Călinescu vorbeşte despre „superficialitatea” cunoştintelor acestuia în fizica modernă de atunci. Referindu-se la Manuscrisul nr. 2270 Călinescu decretează: „munca aceasta relevă o fire entuziastă de poet diletant în ale ştiinţelor, o minte curioasă, cunoştinţe solide însă nu.” (2)

Ipoteza prezentului eseu pornește de la ideea că Eminescu pare a fi  meditat  intens la aceste noi concepte de fizică modernă dupa cum povesteşte chiar Slavici – bun prieten al său  la Viena – care nu pricepea mare lucru  din preocupările „poetului neînţeles” şi care îl informa astfel pe Iacob Negruzzi: „Eminescu nu lucrează nimic – e leneş. Cel puţin el zice aşa. Eu însă nu cred; el e şiret”. Tot Slavici povesteşte că uneori, poetul financiar alimentat mai mereu cu întârziere de acasă, îşi cumpăra cafea, tutun, cărţi şi „dispărea” în singurătate timp de câteva săptămâni trăind în meditaţie, lectură şi mai ales scris: „iară el cunoștea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru și Buddha” – povestea Slavici. (3)

Astfel, cercetătorii au descoperit printre manuscrisele eminesciene o traducere realizată de poet a articolului fizicianului şi filozofului Ludwig Boltzmann (17). De aici putem presupune că Eminescu a frecventat cursurile savantului german în perioada studiilor din capitala austro-ungară, timp în care celebrul Boltzmann era titularul catedrei de filosofie naturală a Universitații vieneze. (4) (5)

Pe langă Boltzmann se pare că şi alti fizicieni din acea perioadă se regăsesc traduşi printre manuscrisele poetului. Însemnări despre legea conservării energiei a lui J.R. Mayer (6) (se presupune că Eminescu ar fi primul traducător în limba română al articolului care prezenta celebra lege; poetul a tradus articolul lui Mayer cu 10 ani înainte de a-i urma cursurile de data aceasta la Berlin – manuscrisul  Ms. 2270) mecanica newtoniană,  gravitaţie, electricitate, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, calorimetrie, legile gazelor sunt analizate şi asimilate de către poet. Acesta arată un interes serios, o preocupare profundă pentru înţelegerea unor concepte fundamentale ale fizicii pe care le-a transpus într-un mod cat se poate de original în poezie şi proză. (4) (5)

Un prim argument care ilustrează opinia fizicienilor referitoare la preocupările lui M. Eminescu legate de fizica modernă ni-l oferă însăşi capodopera lirică „Luceafărul” – 1883, poem alegoric care constituie o sinteză a tezei anterior prezentate. În tabloul al III-lea, Eminescu realizează în imagini artistice concrete o adevarată cosmogonie cu prilejul zborului Luceafărului către Demiurg.

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

[Luceafărul – 1883]

„În urechi ne sună muzica Cosmosului, prin faţa ochilor defilează imagini ale Nemărginirii, iar mintea încearcă să înţeleagă acum şi lecţia de relativitate servită nouă de către poet” – spune fizicianul Petre Osiceanu. (4)

Versurile „Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe” sugerează o călătorie de mii de ani lumină, care pentru Luceafăr durează câteva secunde: dilatarea timpului în teoria relativităţii. Cu cât călătorim cu o viteză mai apropiată de viteza luminii, cu atât timpul va trece mai încet pentru noi. Astfel, vom ajunge să călătorim distanţe de mii de ani lumină, rămânând tineri.

Imaginea „Creşteau în cer a lui aripe” sugerează faptul că Luceafărul zboară cu o viteză atât de mare încât cel rămas pe pământ măsoară alte lungimi ale obiectelor aflate în mişcare rapidă în spaţiu.

Doar că Luceafărul nu a călătorit mii de ani lumină cu o viteză apropiată de viteza luminii, pentru că în acest fel călătoria ar fi durat prea mult (chiar dacă pentru el ar fi durat doar câteva clipe). La întoarcere, Luceafărul nu ar mai fi găsit-o pe Cătălina în viață, deoarece trecuse prea mult timp. (4)

Poemul ne informează, însă, că pentru Cătălina au trecut doar câteva zile sau săptămâni. De aceea se presupune că Luceafărul nu a mers cu o viteză egală cu cea a luminii, ci cu una care a depăşit viteza luminii. Asta nu este posibil în teoria relativităţii asa cum a fost enuntată de Einstein (9) (aparută în 1905, la mai mult de un deceniu după dispariția lui Eminescu) dar ideea conţine elemente premergătoare acestei teorii, care începuseră să se dezvolte în perioada în care Eminescu se afla la Viena şi mai apoi la Berlin.

Un al doilea argument care arată cunoștintele înaintate ale poetului în fizică îl regăsim în nuvela „Sărmanul Dionis” scrisă de poet în perioada vieneză. Fizicienii susţin că ideea dilatării timpului se regăseste în următorul paragraf:

Se-nţelege că atunci trebuie să ne despărţim pentru totdeauna; căci, în spaţii dorite, ziua va fi secol, şi când te vei întoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă uşor îl vei găsi” (Sarmanul Dionis).

Ce ar putea să însemne „în spaţii dorite, ziua va fi secol”? Este acesta, poate, un efect al dilatării timpului demonstrat de Einstein în teoria relativitatii şi prezis de către percursorii acestuia? La fel se întâmplă şi în spaţiile vizitate de călătorul eminescian: acolo, o zi durează cât un secol. Când se întoarce la locul de plecare, unde se află Ruben, vor fi trecut secole. Ruben este fie mult îmbătrânit, fie transformat în altceva. (7)

Tema timpului este o componentă esenţială a liricii eminesciene, aceasta constituindu-se ca una dintre „cheile de boltă” ale viziunii lui poetice. D. Caracostea, între alţii, remarca importanţa dimensiunii temporale în modelarea viziunii poetice, dar şi în configurarea sentimentului eminescian al fiinţei: „Sentimentul timpului fiind hrănit de totalitatea experienţei poetice, este cea mai caracteristică formă internă pentru întregul sentiment de viaţă” (8). În opera lui Eminescu, fie că este vorba de lirică sau de proza literară, referirile la timp, expresiile temporalităţii, de diferite nuanţe, sunt extrem de frecvente, valorizările timpului fiind efectuate în modalităţi dintre cele mai diferite. (8)

Fizicienii accentuează această opinie a lui Caracostea adăugându-i o nouă dimensiune, aceea a spaţiului. În lirica eminesciană se întrepătrund relaţiile spaţiu-timp prezentându-ne de fapt un „amestec” al spaţiului şi timpului.

„O coordonată spaţială se exprimă în esenţă ca diferenţa dintre o coordonată spaţială şi una temporală” spune fizicianul Feynman. Câstigătorul premiului Nobel continuă raţionamentul: „Vom încerca deci să ne imaginăm obiectele într-un nou fel de lume, a spaţiului şi timpului considerate laolaltă. […] Această nouă lume, această entitate geometrică se numeşte spaţiu – timp”. Evident – această nouă geometrie este diferită de cea euclidiană, care implică numai coordonate spaţiale. Una din prezicerile imediate ale acestei noi geometrii o reprezintă nesimultaneitatea evenimentelor. „Dacă Soarele explodează ‘tocmai acum’ vor trece 8 minute pînă să aflăm acest lucru şi aceasta nu ne poate influenţa în nici un fel înainte.” Într- adevăr, acesta este intervalul de timp necesar fotonilor de lumină să călătorească de la Soare la Pămînt pentru a ne aduce, primii, „vestea”. „Ce înţelegem prin ‘tocmai acum’ e ceva misterios pe care nu îl putem defini şi pe care nu îl putem influenţa, dar el ne poate afecta mai tîrziu; şi noi l-am fi putut influenţa dacă am fi făcut ceva cu destul timp în urmă. Cînd privim steaua Alpha Centauri o vedem aşa cum a fost acum 4 ani; ne-am putea întreba: cum arată ‘acum’?  ‘Acum‘ înseamnă să atribuim stelei acelaşi timp cu al nostru faţă de sistemul particular de coordonate în care ne aflăm. Putem vedea Alpha Centauri doar prin intermediul luminii, care vine din trecutul nostru, cu 4 ani în urmă, dar nu ştim ce face ea ‘acum‘; vor trece 4 ani înainte ca ceea ce face ea ‘acum‘ să ne poată influenţa cumva.  Alpha Centauri ‘acum‘ este o abstracţie a minţii noastre; nu este ceva care să poată fi determinat fizic în acest moment, fiindcă trebuie să aşteptăm pentru a o putea observa. Mai mult, ‘acum‘ depinde de sistemul de coordonate… Trebuie să subliniem faptul că simultaneitatea nu are o semnificaţie unică… Nu există nici o ghicitoare în stare să ne prezică prezentul şi cu atît mai puţin viitorul”. (11)

Putem face o analogie şi cu basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, unul dintre cele mai valoroase din folclorul romanesc, care, pe lângă un mesaj filosofic exprimând idealul existential, are şi implicaţii din domeniul fizicii, şi anume acealaşi concept de timp şi spaţiu întâlnit la Eminescu.

Teoria ne-simultaneităţii evenimentelor se regăseşte original transpusă artistic în meditaţia „La steaua”:

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atît de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit 
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum 
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum 
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit 
Încet pe cer se suie:
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem si nu e.

[LA  STEAUA… 1883]

Această problematică apare prezentată şi în „Luceafărul”:

Din sînul vecinicului ieri 
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n ceri
S-aprinde iarăşi soare

[Luceafărul – 1883]

Acestea sunt „demonstraţii eminesciene” ale teoriei prezentate mai sus. Poetul nu mai foloseşte metaforele ci îşi expune direct ideile şi implicit cunoştintele – înaintate pentru acea vreme – de astrofizică. Observăm cum adverbul „acum” folosit de către poet ca un „cuvânt-cheie”, este utilizat cu acelaşi înţeles şi de către fizicianul R. Feynman, care ne învaţă să desluşim nesimultaneitatea evenimentelor având axe geometrice spaţiul şi timpul. Doar „ieri” este „vecinic” pentru că „lumina vine din trecutul nostru”. (12)

După cum în ordinea realităţii fizice, empirice, timpul e de neconceput fără spaţiu, suferă transformări, se modifică, se dilată sau se contractă în funcţie de acesta, dar şi în funcţie de predispoziţiile subiective ale eului receptor, la fel şi în dimensiunea sa mitică, timpul, nu se poate lipsi de varianta sa spaţială. Sunt, şi spaţiul şi timpul, coordonatele esenţiale pe care se înscrie existenţa umană, în afara cărora aceasta ar rămâne o pură abstracţie fără nici un suport concret. Nici în spaţiul operei literare acest echilibru, această echivalenţă spaţiu/timp nu se desface, nu se deteriorează, aceste două componente neputând fi studiate separat, disociate, analizate una în absenţa celeilalte fără a destabiliza logica discursului. Într-un studiu intitulat „Formele timpului şi ale cronotopului în roman”, Mihail Bahtin defineşte cronotopul ca fiind „conexiunea esenţială a relaţiilor temporale şi spaţiale, valorificate artistic în literatură” (13). Cronotopul, ca expresie literară a timpului şi spaţiului real, exprimă, cu alte cuvinte, „caracterul indisolubil al spaţiului şi timpului”; dacă „indiciile” temporale se relevă numai în spaţiu, tot astfel, spaţiul este modelabil şi măsurabil prin timp.

În primele strofe ale poemului „La Steaua” Eminescu foloseşte marile concepte ale astrofizicii trecând treptat in ultima strofă la metafore poetice specifice și la aprecieri asupra condiţiei umane, conform structurii meditaţiei, ca specie a genului liric:

Tot astfel cînd al nostru dor
Pieri în noapte-adîncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

[LA  STEAUA… 1883]

Totodată, în „Luceafărul” regăsim acest amestec metaforic ce trece de data aceasta dincolo de spaţiu şi timp, în afara lor, o „supă universală” care se naşte din goluri (Big Bang Theory). În teoriile moderne ale expansiunii, din aceasta supă, denumită uneori „spumă cuantică” se poate naşte un Univers. De exemplu, undeva în depărtarea universului nostru, câmpul interstelar are fluctuaţii cuantice în interiorul „spumei”, acestea determinând la un moment dat expansiunea spaţiului. Simplu spus, unul dintre baloanele minuscule de spaţiu se umflă rapid, generând explozia, Big Bang-ul. În acest fel se naşte un nou Univers, chiar în interiorul universului nostru. Pe de altă parte, şi Universul nostru observabil ar fi apărut din spuma cuantică a unui univers precedent. (5)

Toate acestea sunt noţiuni moderne, apărute acum, la apoape 100 de ani de la dispariţia poetului. Iată cum Eminescu pare să sugereze aceeaşi spumă cuantică, în doar câteva versuri, atunci când Luceafărul merge la locul naşterii Universului să ceară renunțarea la nemurire – o nouă demonstraţie a polimorfismului operei Eminesciene care conţine atâtea dimensiuni original asamblate: filozofie, teologie, fizică, matematică, muzică (14):

Căci unde-ajunge nu-i hotar
Nici ochi spre a cunoaşte,
Si vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemenea
Uitării celei oarbe.

[Luceafărul – 1883]

În altă ordine de idei, revenind la nuvela „Sărmanul Dionis”, Eminescu a reflectat din nou, în proză, asupra acestor concepte.

Si, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricît de mare şi oricît de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este o bucată de timp, oricît de mare sau oricît de mică, numai o clipă suspendată?”

După ce îşi argumentează „reflecţiunile” logic, impecabil din punct de vedere matematic si fizic, Eminescu sintetizează:

„În aceste atome de spaţiu şi timp, cît infinit!”

Găsim aici atât imaginea cât şi cuvintele potrivite ce transcend astăzi viziunea contemporană asupra metafizicii spaţiului si timpului, adică a nemărginirii şi a eternităţii ca măsură a infinitului.  Eminescu sesizează existenţa infinitului mic şi a infinitului mare pe care, încă de la Einstein (9), ştiinţa încearcă să le cuprindă împreună într-o teorie unitară a lumii microscopice (nanoştiinţa de astăzi şi teoria particulelor elementare) şi a celei macroscopice (universul în care trăim şi Universul „cel mare” spre care ne îndreptam uneori privirea, un Univers infinit în spaţiu, fără început şi fără sfârşit în timp). (4)

Aici, cuvântul „atome” se poate referi la ceva infinitezimal, dar sugerează şi ideea de discret, numărabil, aşa cum îşi imagina Pitagora că este spaţiul: o colecţie de puncte discrete, pe care el le numea „monade”.

În această interpretare a lui Eminescu, spaţiul şi timpul ar fi discrete şi nu continui, o idee care se regăseşte în teoria modernă a gravitaţiei cuantice cu bucle. Ea uneşte teoria relativităţii cu mecanica cuantică, presupunând nu numai că spaţiul este discret, dar şi timpul.

Deci, regăsim si aici acele teorii ale gravitaţiei cuantice care ne spun că, la nivel microscopic, spaţiul -timpul ar fi o „spumă cuantică”: bulele de săpun, în mare parte goale, pentru că nu există spaţiu şi timp în interiorul acestora – „un infinit”. (5)

Deasemenea, fizicienii recunosc faptul că atunci când matematica “ne lasă” dar totuşi dorim să exprimăm măreţia Creaţiei altă solutie decât renunţarea la formule şi reîntoarcerea la poezie nu pare să existe. Geneza, Creaţia Cosmosului este liric descrisă de către Eminescu în „Scrisoarea I”:

[…] Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
[…]
Uscăţiv aşa cum este, gîrbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic
Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea -adîncă-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

După toate consideraţiile prozaice despre Spaţiu, Timp, Univers, „Scrisoarea I” oferă un adevărat regal, care le condensează pe toate într-o copleşitoare revărsare de idei ce se transformă în metafore, cunoaştere si poezie.

Iată epoca increatului:

La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viată şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împăcată stăpînea eterna pace!…

Apoi, Eminescu se referă la momentul genezei:

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întîi si singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapînul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De atunci răsare lumea, luna, soare si stihii…
De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorînd din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
[…]
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…

O intensă emoţie estetică este realizată prin descrierea apocatastazei inerente:

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rană printre norii întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîrl rebeli în spaţi
Ei, din frîiele luminii şi a soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…
[…]
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
[…]
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?…
Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc.
[…]

Nu putea lipsi nici tema „fortuna labilis”:

Si pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii

[SCRISOAREA I, 1881]

Vedem cum creaţia, în viziunea lui Eminescu, seamănă uluitor de mult cu Big Bang-ul, în forma primară a teoriei sale: „Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!”. Punctul de care vorbeşte Eminescu este Universul observabil, la începutul lui, când tot ceea ce vedem pe cer era înghesuit într-un spaţiu mai mic decât un vârf de ac.

Din nou, Eminescu a avut intuiţia teoriilor lui Einstein, a căror consecinţă este Big Bang-ul. Desigur, el nu s-a ghidat de teorii matematice, ci cel mai probabil a fost influenţat de ideile filosofice ale creaţiei din nimic, „Creatio ex nihilo”, cum i se mai spune. Eminescu a încercat să îşi imagineze cum ar fi avut loc apariţia universului, iar versurile de mai sus sunt rezultatul acestor reflecţii personale.

Dacă fizica explică doar ceea ce a fost DUPĂ Big Bang, Eminescu căuta să îşi imagineze şi ce a fost înainte. Lucrul acesta este însă de neînchipuit pentru mintea umană, iar asta se vede din formele «apofatice» pe care le construieşte poetul. Apofatismul este o modalitate de abordare a transcendenței divine constând în a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este el. Formele «apofatice» sunt folosite des în mitologie, teologie și poezie, pentru a sugera ceea ce este inefabil şi nu se poate defini.

Iată forma construită de Eminescu:

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…
Atunci nu era nici ne-existență, nici existență
Nu era nici aer, nici ceruri deasupra.
[…]
La început era doar întuneric ascuns de întuneric.

Eminescu continuă:

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!

Existenţa «întunericului ca o mare» sugerează prezenţa unui spaţiu gol, ceea ce desigur nu a fost aşa, căci, în varianta lui Einstein (10), timpul şi spaţiul au fost create in momentul apariţiei Big Bang-ului. Primele momente de DUPĂ Big Bang sunt descrise foarte bine, poate surprinzător, în poemul „Luceafărul”. Aici, Luceafărul pleacă la Creatorul Cosmosului pentru a-i cere să-l facă muritor. Călătoria către acel loc este descrisă prin comparaţie cu «ziua cea dentâi»:

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

„Ziua cea dintâi” este, desigur, Big Bang-ul, pe care Eminescu îl vede ca un haos din care răsare lumina.

Se presupune că imediat după Big Bang, Cosmosul era haotic. Particulele elementare nu apucaseră să se combine în atomi şi alergau, brawnian, dintr-o parte în alta, ciocnindu-se unele de altele:

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…

Pentru că aveau sarcini electrice şi erau accelerate în mişcare, particulele emiteau multă radiaţie electromagnetică, adică lumină, exact aşa după cum zice si Eminescu. (15)

Să continuăm „Scrisoarea I”, cu descrierea viitorului, conform teoriilor fizicii moderne:

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’

Este adevărat că, la sfârşitul vieţii sale, soarele va fi roşu. Cu toate acestea, el nu se va stinge, ci din contră, va creşte şi va „înghiţi” Pământul. De aceea, unii „planeţi”, cum este Pământul, nu vor îngheţa, ci vor arde.

Galaxiile – grupuri imense de stele ţinute împreună de forţe de atracţie – se îndepărtează de noi şi se îndepărtează unele de altele. Putem să ne imaginăm că dacă ne vom întoarce pe Pămînt peste 100 milioane de ani cerul va fi pustiu ca urmare a acestei expansiuni.  Eminescu pare a fi intuit această situaţie:

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Pînă ce pier

(Stelele-n Cer, 1880 – 1881)

Iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

(SCRISOAREA I – 1881)

În concluzie, Eminescu integrează în opera sa concepte fundamentale ale stiinţelor naturii, filosofiei şi religiilor.  (14)

„Asta-i o teorie care-i greu de priceput” răspunde Eminescu lui Pogor (18) la Junimea cînd a fost întrebat dacă Sărmanul Dionis visează sau e treaz. Fizica, matematica sunt în general mai greu de înţeles.

Viziunea lui Eminescu şi ideile exprimate de poet atât de sigur şi incisiv sunt deci consecinţa firească a cunoaşterii şi nu „pesimism maladiv” cum greşit interpretează chiar cărturari reputaţi (16). Prin urmare, argumentele fizicienilor contemporani conduc la o receptare modernă a creaţiei eminesciene relevând şi „partea ascunsă”, strict literar mai greu de interpretat, a acesteia.

REFERINTE  BIBLIOGRAFICE

1) Dan Toma Dulciu – „EMINESCU – itinerar vienez”, Napoca Star, 2017.

2) George Călinescu – „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Editura pentru Literatură, 1966.

3) Ioan Slavici – „Amintiri”, Editura pentru literatură, 1967.

4) Petru Oscianu – „Eminescu şi concepte fundamentale ale fizicii moderne: Timp, Spaţiu, Univers.”, București, noiembrie, 2010.

5) Cristian Presura – „Cine a descoperit teoria relativității, Einstein sau Eminescu?”, Hot News, ianuarie 2020.

6) J. R. Meyer – „Bemerkungen über das mechanische Aequivalent der Wärme”, Heilbronn, 1851.

7) Iulian Boldea – „Timp si temporalitate in opera lui Mihai Eminescu”, Editura Ardealul, 2000.

8) Dumitru Caracostea – „Creativitatea eminesciană”, Ed. Junimea, Iaşi, 1987.

9) Albert Einstein – „Cum văd eu lumea”, Editura Humanitas, 2000.

10) Albert Einstein – „On the electrodinamics of moving bodies”, Annalen der. Physik 17, 1905.

11) Richard Feynman – „Fizica Modernă”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970.

12) Richard Feynman – „Lectures on Physics”, Addison – Wesley, Reading, Massachusetts, 1965.

13) Mihail Bahtin – „Probleme de literatură şi estetică”, Bucureşti, Ed. Univers, 1983.

14) Cornel Munteanu – „Eminescu. Polimorfismul operei”, Editura Țara Maramureșului, Petrova, 2013.

15) Steven Weinberg – „Primele trei minute: un punct de vedere modern asupra originii Universului”, Editura Politică, Bucureşti, 1984.

16) „Eminescu – editat şi comentat de Petru Creţia”, Humanitas, Bucureşti.

17) Ludwig Boltzmann – „Populare Schriften”, Werlagsgesesellschaft MbH, Braunschweig, Wiesbaden, 1979.

18) Jakob Negruzzi – „Amintiri din Junimea”, Humanitas, 2011.

Recommended Posts

Lăsați un comentariu

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
%d bloggers like this: