Alexandru Ioan Cuza, Mica Unire și Statul Modern Real

Preambul despre Mica Unire, Alexandru Ioan Cuza, înființarea Statului Modern Real

Dat fiind faptul că astăzi este 24 ianuarie, m-am gândit să scriu reflecțiile mele asupra acestui mic sau mare eveniment din viețile noastre ca români, care a avut loc în anul 1859. Se realiză Mica Unire, în ciuda faptului că mulți dintre noi o denumim Marea Unire, și astfel se înfăptui Statul Modern Român cu toate calitățile sale de care ne bucurăm și astăzi, de exemplu Constituția și Principatele Țării Muntenești (cunoscută cu numele de Țara Romănească) și Moldovei unite cu numele de România, pentru prima dată. Ca o notă subliniativă, înainte de această unire au mai fost câteva încercări, exemplu fiind și cea a Măriei sale Mihai Viteazu, la 1600.

Personajul principal al acestor realizări a fost marele domnitor Alexandru Ioan Cuza care, după părerea mea, fiind ultimul mare domnitor de o valoare reală pe care țara noastră l-a avut. După aceea, am dobândit domnii străine care s-au dovedit a fi, de-a lungul anilor, de-a lungul „evenimentelor istorice”, elemente avantajoase dar și dezavantajoase, unele chiar majore și schimbătoare de destin, însă nu fără implicarea poporului, am putea spune.

Despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în ciuda controverselor, s-au spus și scris foarte multe, atât de bine cât și de rău, atât pro cât și contra, însă mă voi limita la a reaminti avantajele acelor realizări din istoria noastră care sunt strâns legate de Măria sa. Documentele vor vorbi în cele din urmă. Pot, chiar, să afirm cu tărie că ele nu vor minți, nefiind măsluite în vreun fel. Evident, nu vom cunoaște totul despre domnitor și nici despre evenimentele în sine de atunci, dar esențialul îl putem obține și înțelege pentru a avea de unde să pornim.

Alexandru Ioan Cuza și avantajele Unirii

Înainte de toate, să cunoaștem câte ceva despre Alexandru Ioan Cuza.

Portretul lui Alexandru Ioan Cuza de Mișu Popp

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors, apoi, în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.

În timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturdza s-a aflat şi Cuza reușind, apoi, să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Astfel că, are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3 la 15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Primul lucru pe care să-l avem în vedere a fost Unirea Principatelor Române sub un singur nume, România. Până atunci, cum spuneam, au mai fost încercări însă eșuate, sau parțial, atât de către Mihai Viteazu, Petru Rareș, și alții.

Secolele XVIII și XIX au fost două secole în care s-a pus în plan distrugerea sistematică și fundamentală a Europei, secole predilecte pentru The New Establishment și arhitecții săi, începând cu baza sa care a fost Regatul Valahiei, cel care urma să devină Regatul României, începând cu 1859, care au eșuat în mare parte. Iată că Mama Europă încă mai există, în pofida tuturor loviturilor pe care copiii săi necredincioși și nerecunoscători i le-au aplicat. Secolul Revoluției Industriale a fost marcant pentru lansarea celor mai teribile și mai decepționante ideologii, doctrine socio-politico-economice, hibride între ele cu amestecuri de pozitivism și ceea ce urma să fie nihilismul, și creatoare de mare confuzie între popoare. Oamenii nu numai că nu le-au acceptat, dar le-au și adulterat în mare parte, întorcându-se, apoi, la vechile lor credințe. Să ne amintim de manifestul „Workers of the world, unite! (Muncitori ai lumii, uniți-vă!)” al lui Marx, dar și de „Sorry chaps, it was just an idea (Scuze, flăcăi, a fost doar o idee)”.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Muntenească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Domnitorul Gheorghe Bibescu, portret de Paulus Petrovitz

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate. Aici, poate a fost prima discrepanță ce urma să creeze anumite valuri de neacceptare a României Unite de către așa-zisele Mari Puteri din vremurile respective.

Acest tip de neacceptare a culminat, mai târziu, cu crezurile geopolitice între a fi cu Europa și a nu fi cu Europa, ci cu Noul Establishment ca și renunțare la orice identitate orientală, în cazul acesta europeană, și a o lua-o de la capăt către Omul Nou, ultima mare decepție a unui cetățean rușinat de condiția sa de Fiu Rătăcitor. Iată o aruncare de privide în viitor, viitorul care astăzi este trecut deja. De asemenea, îmi aduc aminte de ultimele zile ale lui Cioran și condițiile în care a murit: uitând totul în afară de limba română. Semn al Providenței că nu poți uita cine ești și de unde vii.

Dar să continuăm. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat. Iată care a fost Marea Unire. Și ne reamintim acest fapt istoric pentru că ne aflăm în anul centenar, 2018. Acest centenar este important pentru noi, deoarece ne re-responsabilizează ca și cetățeni ai familiei numită România.

Îmi amintesc cu drag și putere de afirmare motto-ul României Culturale: „România nu este un loc, România este un popor (oriunde s-ar afla)”.

În continuare să vedem câteva afirmații ale personalităților vremii despre Alexandru Ioan Cuza:

„Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice.”

Este portrerul făcut domnitorului de Dimitrie Bolintineanu în volumul „Viaţa lui Cuza”.

„Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, şi prieten adevărat; dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci el nu ştia să se prefacă. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbătoriri, pe care, cele mai de multe ori, le ştia că sunt de comandă. Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este că, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce au ieşit din domnie, fără să fi făcut avere mare.”

Relatează A.D. Xenopol în volumul XIII din „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, volum dedicat domniei lui Cuza.

Domnitorul nu iubea luxul, iar masa şi traiul său erau cumpătate. S-a spus că bărbatul Cuza a avut două mari plăceri: femeile frumoase şi caii, deşi nu era un talentat călăreţ.

Despre omul Cuza s-a spus că avea însă „o mare delicateţă de simţăminte” şi evenimentele relatate de istorici dezvăluie o latură milostivă a domnitorului.

Alexandru Ioan Cuza

Portretul făcut de istorici scoate la iveală un om foarte mândru, care nu pleca uşor capul înaintea altuia. În spatele domnitorului Cuza a stat un înfocat naţionalist şi patriot, un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi pentru răsturnarea privilegiilor.

Astfel că, prin înfăptuirea Statului Unitar Român, denumit de mulți intelectuali atât din vremea respectiva cât și din prezent ca fiind Statul Modern (impropriu spus și voi explica și de ce), Țările Române unite sub un singur stindard cu o singură capitală aveau să reprezinte replica cinstită și democratică reală, atât cât se putea, la Statul Modern ce avea să fie implementat în celelalte țări din această lume.

Această replică reprezenta, într-adevăr, o amenințare pentru Noul Establishment și planurile ce mai târziu aveau să se concretizeze în acel manifest al urii omului față de om, și față de religia, credința sa, denumi Cele 24 de Protocoale… Acest tip de amenințare reprezenta independizarea omului față de stabilirea controlului asupra omenirii de către forțe oculte ce modelează până în ziua de astăzi societatea și implicit, individul, cu scopul de a le menține în ignoranță și fără a se dezvolta nici personal, nici animic, or spiritual. Păi, vă dați seama ce ar însemna ca omul să-și procure singur resursele de energie, de apă și hrană fără să depindă de „tătuca corporație” (îmi scuzați cacofonia cvasi-intenționată)? Auto-guvernarea era scopul final al acestor uniri de neam, cuget și simțiri. Ne aducem, astfel, aminte de nume super-sonore din perioada celor două războaie mondiale, și dinainte, precum Gheorghe Brătianu, Spiru Haret, Constantin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinți-Soveja, Grigore Moisil, George (Gogu) Constantinescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, George Enescu etc., care au ridicat România la nivel de țară europeană de prim rang. Și acest lucru se poate verifica și pe documente, așa cum spuneam la începutul acestui articol.

Statul Unitar Român a fost (și încă este în mintea și inima românilor) inversul Statului Fanariot care, din păcate, astăzi este standardul Statului Român în funcțiune, și acest lucru se poate vedea, cu toate instituțiile și serviciile sale, și chiar analiza foarte lesne. Dacă ne uităm bine, toate aspectele acestui tip de sistem sunt împotriva omului în sine și este cel mai mare consumator al țării. Mă întreb, oare când se vor opri toate acestea? Când va intra în colaps un asemenea consumator? Căci resursele din care acesta se alimentează sunt finite și în curs de epuizare, în plus, având nenumărate călcâie ale lui Ahile. Să nu uităm că însuși faptul că depinde de resurse epuizabile, fosile, după cum se numesc în termeni științifici, este o mare slăbiciune care poate fi manipulată și colapsată oricând, din păcate, cauzând mari daune celorlaltor elemente din jur.

Despre Statul Fanariot

Statul Fanariot a fost înființat, între 1711-1716, de către o comunitate de evrei-greci din cartierul evreiesc Fanar din Constantinopol, dintr-o uriașă gafă a Imperiului Otoman ce, mai târziu, urma să se piardă într-u totul. Acest Imperiul, de foarte mult timp inamic și prieten, în același timp și în diferite ocazii, cu valahii, cu noi românii, a instaurat acest tip de organism politic, să-i spunem, în Țările Române, datorită unei presupuse neîncrederi în moștenitorii noștri la tron. Să amintim, pe scurt, câteva din dezavantajele acestui tip de stat:

• Abolirea lui Ius Valachorum (Jus Valachum) care, după părerea mea, avea să fie o idee și acțiune precursoare pentru dezvoltarea revoluțiilor proletare și pentru imperiile socialiste de mai târziu, în care colectivizarea pământului și a resurselor avea să se facă prin centralizarea lor la vârf, mai întâi prin Gospordăria de Partid, iar mai apoi prin transnaționalele care au rolul de a exceda P.I.B.-urile multor state din această lume, în prezent. Acest lucru îl putem numi comunistizarea și tabula rasa-izarea oamenilor și a societăților în mod forțat. Ca și lege a pământului, dreptul de moștenire prin intermediul lui Ius Valachorum aducea stabilitate, unitate și prosperitate într-un termen pe care azi îl numim sustenabilitate pentru oamenii din țară, datorită faptului că cunoașterea pământului și a cultivării sale se transmitea pe cale de moștenitor, familială. Este un corpus legal atât de vechi, ce ținea de oamenii țării, adică țărani, încât este singurul funcțional în această lume, iar nivelul următor în dezvoltarea acestuia urma să fie nivelul reciclării resurselor pentru a da înapoi Mamei Naturi și pentru a reface rezervele naturale.
• Aplicarea unor reforme interne privind sistemul fiscal, administraţia, învăţământul etc. ce au avut un mare impact asupra taxelor și impozitelor aplicate asupra oamenilor. Iată că aici putem vorbi liber despre considerația față de popor și populație, față de oameni și față de contribuabili, așa cum se poate vedea și în prezent. În masura în care se consideră că cetațenii unei comunități, țări, sunt tratați ca și produsele acelui sistem de valori, de data aceasta politice, economice ș.a.m.d., și nu ca oameni, ca ființe cu integritate sufletească și cu identitate în lume dar și spirituală, atunci se vorbește despre cifre și nimic mai mult. Ce poate fi, astfel, mai înjositor decât acest lucru, a-i considera pe oameni niște produse sau creaturi ale unui organism cu rol de sistem. Totuși, suntem ființe vii, nu-i așa? Nu totul se reduce la cifre și nu totul poate fi augmentat, crescut în cifre precum taxele statului ca să umflăm bugetul. Altele sunt dezvoltările noastre si punctele forte.
• Desființarea instituțiilor statului, printre care si armata (în 1741 – anul anexării primei părți din Țara Moldovei, de la Bug la Nipru de către Imperiul Țarist). Acest lucru slăbea considerabil forța de apărare a țării, căzută doar în mâinile ocupanților, căci aceasta este ceea ce se căuta pentru a controla o astfel de țară cu asemenea resurse naturale râvnite de către multe imperii, multe popoare de-a lungul timpului. O țară fără armată cum mai poate fi o țară? Iar lipsa unei armate într-o țară înseamnă porți deschise pentru toate pericolele care se pot abătea. Înseamnă manipulare externă totală.
• Grecizarea tuturor aspectelor populare și culturale pentru a impune o altă formă de cultură, chipurile, asupra Țărilor Române. Acest lucru amintește de ceea ce spunea, la un moment dat, prin secolul XIX, Napoleon al III-lea despre poporul român, că „nu poate fi guvernat”. Ceea ce îndeamnă la a ne gândi că aveam nevoie de un alt tip de infuzie socio-culturală ca să putem funcționa, arătându-ne că parcă nu ne-am fi putut guverna până atunci. Această impunere, am observat, a fost pentru a ne deznaționaliza pe latură orientală pe fond de limbă, obiceiuri și neam. Numai, numai eram altceva decât români, chiar daca acest lucru nu ni se afișa pe față. Ideea era de a deveni altceva decât România, chiar dacă cu acest nume am ajuns mai târziu.
• Creșterea continuă a birurilor și a aprovizionărilor constante a Constantinopolului cu grâne și multe altele. Aceasta fiind suzeranitatea Imperiului Otoman, în principală măsură, față de noi, prin tributarea continuă a Principatelor de către Poartă, bănuind foarte simplu și ușor, pentru a-i hrăni pe cei lacomi și nu flămânzi, cu bogățiile de cea mai mare calitate. Și așa devin stăpâni precum în colonii asupra unora ca noi. Dacă, în acele timpuri, Occidentul își ținea coloniile în Orient, iată că Orientul își ținea coloniile la noi și, în acest fel, putem să vedem că, atât Estul cât și Vestul, au aceeași mentalitate de expansiune, control asupra celorlalți și acapararea de resurse naturale. Toate acestea duc către un soi de parazitism în masă socială a celor „bogați” asupra celor „săraci”.

Pentru a continua, un pic, despre chestiunea fanariotă, vom extrage câteva aspecte din documente foarte vechi.

Dumitraşcu Cantacuzino

„După retragerea lui Dimitrie Cantemir şi a curţii sale în Rusia, Poarta numeşte, fără a mai consulta părerea sfatului domnesc, domni în scaunul Moldovei. Mai mult: Poarta nu mai permite la tronul Moldovei domni pământeni, adică localnici. Noii domnitori erau recrutaţi din cartierul Fanar al Istanbulului, de aici şi caracterizarea fanariotă a noului regim instaurat de otomani în Moldova.

Turcii şi mai înainte impuseseră domni străini Moldovei, greci sau de altă provenire. S-a menţionat că, de pildă, în 1673 otomanii au pus în scaunul Moldovei pe ‘grecul din Ţarigrad’ Dumitraşcu Cantacuzino, un străin ce s-a proslăvit prin ‘straşnicul iernat al tătarilor’, chemaţi în Moldova (1674) de acest bicisnic venetic. S-au perindat la tronul Moldovei şi alţi indivizi de aceeaşi teapă: Gh. Duca, A. Ruset, M. Racoviţă ş.a., însă din 1711 otomanii numesc domnitori în Moldova numai proveniţi din Fanar. Aceasta devenind normă.

Treptat aceştia au fanarizat structurile de guvernare: divanul (fostul sfat domnesc), au pus mâna pe cele mai înalte dregătorii, în primul rând vistieria, oploşind mii de ortaci aduşi din Istanbul. Satisfăcuţi că haraciul (mereu în creştere) li se aducea regulat (nu importă cum era perceput), că mukarerul mare (plata pentru caftanul de domn) precum şi mukarerul mic, care era tot mare (plata pentru reconfimarea anuală a domniei), că primesc necontenit peşkeşuri (daruri), ruşfeturi (mită), otomanii au lăsat pe fanarioţi să facă ce vor în Moldova, să propună pe cine doreau domnitori la tronul Moldovei. Din 1711 pînă în 1812, după calculele unor istorici, la tronul Moldovei s-au perindat 30 de fanarioţi, 4 caimacami (locţiitori de domni, domni provizori). Cu învoirea otomanilor, îşi dau ghes la scaunul Moldovei ‘dinastiile’ fanariote Ghica, Ipsilanti, Mavrocordat, Moruzi, Hangherli, Şuţu ş.a.

Sfatul domnesc a fost prefăcut în divan, devenind, în mânile fanarioţilor, o unealtă docilă de executare a dispoziţiilor Porţii, care interzicea orice relaţii cu alte state; forţele armate ale Moldovei erau reduse încă din 1538, pînă la un detaşament al gărzii (pazei domnitorului). Toate acestea au limitat considerabil statutul de autonomie al Moldovei.

Fanarioţii au impus în învăţământ, în administraţie structuri străine, rânduieli străine, demnitari străini ce propagau valori străine, limba şi chiar portul lor. Prin toate acestea domnitorii şi dregătorii venetici au stârnit ura nu numai a maselor largi, ci şi a boierilor, care rămăseseră fără dregătorii, ba chiar şi fără ocine, căci moşiile erau tot mai des acaparate de greci. Cu încetul grecii fanarioţi au acaparat înaltele ierarhii din Biserica Ortodoxă din Moldova, astfel că spre sfîrşitul veacului XVIII Mitropolia Moldovei devenise un fel de episcopie grecească, subordonată unor structuri ecleziastice străine. Astfel, impunerea regimului fanariot nu se reducea numai la numirea în calitate de domnitori a unor progenituri din Fanar. Aceasta într-adevăr era o radicală ‘schimbare a însuşi sistemului politic de guvernare’.

Urmarea cea mai gravă a regimului fanariot, a dominaţiei otomane în general a fost încătuşarea timp de 274 de ani (1538-1812), în Valahia şi Moldova de peste Prut pînă în 1877, potenţialului economic şi cultural al Moldovenilor, izolarea Moldovei de circuitul economic, de progresul industrial (de epocă), de atmosfera spirituală din Europa, unde curentul iluminist-umanist spulbera obscurantismul şi stagnarea moştenite din veacurile precedente. Izolarea social-economică şi spirituală, transformarea ţării în cheler (hambar, sâsâiac) turcesc, în ocină lăsată la cheremul unor parveniţi fanarioţi au avut consecinţe lamentabile, condiţionând stagnarea îndelungată a Moldovei în raport cu alte state europene.

Nicolae Mavrocordat

Realitatea era atât de crudă, că până şi fanarioţii au priceput: mai mult nu-i de unde. Forţa împrejurărilor i-a constrâns pe cei clarvăzători dintre ei să recurgă la anumite transformări. Astfel în anii domniei lui Constantin Mavrocordat (1741-1743, 1748-1749) a fost restructurată clasa stăpânitoare. Boierii au fost divizaţi în trei ranguri: boierii şi neamurile erau scutiţi de bir, mazilii plăteau dajdie redusă; feudalii, preoţii obţineau înlesniri fiscale. La 6 aprilie 1749, Marele Sobor (adunarea stărilor) al Moldovei convocat de Constantin Mavrocordat a elaborat Aşezământul lui C. Mavrocordat, care a abolit vecinia (dependenţa ţăranilor de stăpânul feudal). Tot în acelaşi an Constantin Mavrocordat promulgă un act prin care a adus în corcodanţă situaţia juridică a ţărănimii cu sistemul centralizat de exploatare feudală. Grigore Ghica al II-lea, în acelaşi an a emis o lege cu caracter general pentru reglementarea boierescului în Moldova – Aşezămîntul lui Gr. Ghica. Fiecare ţăran era obligat să lucreze pe moşia boierului 12 zile pe an; boierescul putea fi achitat şi în bani. Sobornicescul hrisov al lui Alexandru Mavrocordat din 1785 a interzis sistemul de „dăruire” a pămînturilor răzeşeşti unor persoane mai bogate, aceasta fiind o vânzare camuflată, ceea ce ducea la concentrarea mai multor moşii în mânile unor persoane străine. În 1803 în Moldova erau 540 de sate răzeşeşti (ţărani liberi).”

Vă sună cunoscute toate aceste chestiuni fanariote din Moldova? Astăzi, Moldova, atât cea de dincoace de Prut, cât și cea de peste, a suferit o externalizare destul de masivă de forțe de muncă, în termeni știițifici vorbind, adică au plecat foarte mulți oameni să lucreze în alte țări lăsând Moldova slab dezvoltată mai ales industrial și turistic. Istoria se repetă, nu?

Anul 2018 marchează o revenire a acestor forțe mai ales pe meleaguri moldovenești pentru regenerarea și redezvoltarea țării cu noi capacități. Așa că, suntem martori la o reîntinerire a noastră. Rolul nostru acum este să îi sprijinim să se întoarcă și să construim împreună pentru a ne pune, măcar, la adăpost de un viitor năpraznic.

În încheiere vom lăsa pana poetică a lui Lucian Blaga să ne invite la meditație:

La obârșie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârșie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum și ape, nor și dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârșie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?

Lucian Blaga – Cântecul obârșiei.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!