Ernest Bernea – Întâi dragostea

Omule bun, pune în cugetul și fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție, de putere, de stapânire, ci dragostea de frumusețe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn și creație. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial. Dragostea este cheia și a veșniciei. (…)

Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeeasca față joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste stăpânesc întunericul și urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pisma, nedreptatea și toate chipurile prostiei omenești. Omul care nu iubește nu înțelege nimic din lumea lucrurilor văzute și ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârșire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoștință adâncă.

Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul Întrupat ne-a desvăluit lumea nouă, adevărul, viața și puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești pământul aspru și cerul boltit albastru, să iubești totul, chipuri și sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul și armonia cosmică, să iubești îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-L iubești pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste ființa ta legată de păcat.

Întâi dragostea. Dragostea care înflorește cireșul, care crește copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creația Sa.

Întâi dragostea.

Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, „Întâi dragostea”, Editura Predania, 2011, p. 47.