Gheorghe Lupu – Controverse eminesciene
Consecvent credinței sale întru Eminescu, criticul şi eseistul Theodor Codreanu selectează, în cartea sa* apărută la Editura „Viitorul românesc”, studii şi articole răspândite în presa de specialitate într-un răstimp de peste trei decenii. Cuprinsul celor două părţi — Controverse eminesciene şi Eminescologie — se orientează după criterii întemeiate pe axiologie estetică, drept dovadă încălcarea rigorilor cronologice prin alăturarea unor lucrări din perioade diferite. Conviețuirea lor are o justificare în plus la preluarea, detalierea şi îmbogățirea nuanțată a unor idei pivotante care, de fapt, se fac vizibile peste tot, conferind întregului coeziune prin diversitate. Aceste idei se bazează pe principiul coordonator al cercetării obiective asupra fenomenului Eminescu în cultura română, dar şi cu destule accente de natură temperamentală, care dau un farmec dinamic lecturii. lau ca sprijin al acestor constatări chiar primul articol, pe care autorul îl recuperează, cu un anumit orgoliu, din anii studenţiei: Portrete eminesciene. Preluarea lui este argumentată printr-un fel de prioritate personală asupra unor imagini fetişizate de istoria literară, precum cele ale lui Maiorescu, Slavici şi Caragiale despre Eminescu.
Impunerea statutului rigid al poetului abstras din contingent şi trăind exclusiv în lumea impersonală a ideilor i s-a părut falsă. Dimpotrivă, cea percepută de Caragiale şi socotită convențională i-a trezit mai mult interes: „Ceva m-a determinat atunci să răstorn perspectiva impusă de Vianu şi de alți mari eminescologi, că portretele făcute de Titu Maiorescu şi loan Slavici lui Eminescu ar fi obiective, pe cînd cel schițat de Caragiale — convențional. Mi-am zis că e tocmai invers şi timpul mi-a dat dreptate”. Acest citat limpezeşte din capul locului părerea autorului despre sine, cât şi despre personalităţile cu ale căror idei se va confrunta, în mod programatic. Avându-l ca reper pe Eminescu, confruntările se vor manifesta majoritar la nivelul unei urbanități fără fisuri. Atunci când ele există, se datorează unor atacuri incalificabile asupra lui Eminescu; altfel spus, asupra ființării noastre în ipostaza genialității. Autorul se află într-o stare de inconfort lăuntric aproape totdeauna când raportează complexitatea cosmosului eminescian atât la contemporanii poetului, cât şi în postumitate. Provoacă amărăciune receptarea limitată sau obstrucționistă, din cauze subiective şi obiective, a dimensiunii reale pe care o legitimează omul deplin al culturii române. O creativitate genezică şi ctitorială merita o înțelegere pe măsură, măcar din partea urmaşilor. Dar, se subînţelege, Eminescu n-a avut noroc nici în viață, nici după aceea; nici acasă, nici aiurea. Dimpotrivă, cu excepţia lui Maiorescu, și extrem de puţini dintre contemporanii săi vor fi avut revelația că respiră sub acelaşi cer cu un creator român de valoare universală.
Şi dacă tot veni vorba de receptarea liricii sale în alte „literaturi, situaţia se prezintă şi astăzi aproape umilitor. De pildă, în Larousse, inclusiv în ultima ediţie, se spune că Eminescu este poet român, autorul poeziei Împărat şi proletar. E limpede că informaţia provine de pe vremea proletcultismului; nimeni nu s-a oboşit s-o schimbe.
Dezinteresul sau interesul, ignoranţa şi lipsa de profesionalism aduc mari pagube răspândirii în lume a unei opere inestimabile. Dezvinovăţirea cu lipsa de circulaţie a limbii române şi cu inapetitul apusenilor față de ultimul mare romantic al Europei (şablon incomod şi restrictiv) nu se susțin. Din țările vecine, autori fără complexitatea ideatică a lui Eminescu au mai multă audienţă în alte literaturi, datorită unei politici naţionale de susținere şi răspândire a lor. La noi, Eminescu nu doar că suferă de lipsa unei astfel de atitudini, dar nu se simte în siguranţă nici aici. Mai mult, este privit cu o anume condescendență (ce-i drept, de către indivizi plătiți ori instruiți să o facă, iar uneori de către nefericiţi aflaţi în afara culturii române). Un rătăcit cu ifose elitiste, căruia-i pute spațiul mioritic (în care, de altfel, huzureşte) susţinea că este imposibil ca România să intre în Europa – care Europă? – cultivând poeme xenofobe, zice el, precum Doina. Aceeaşi cenzură democratică a înlăturat dimensiunea istorică a creației eminesciene, radiind Scrisoarea III din şcoală.
Cu aceste fenomene aberante se luptă Theodor Codreanu în cartea sa, care-i însumează preocupările de-o viață despre Eminescu. De la Ontologia arheității până la polemicile cu detractorii poetului, care atacă sistematic, sub ochii noştri, în presa literară de lângă noi sau prin alte mijloace, Theodor Codreanu duce un război pe cont propriu, dar în armonie cu veritabilii eminescologi,
pentru mai dreapta aşezare a creatorului nostru emblematic în destinul culturii române.
În Ontologia arheităţii, polemizează cu aserțiunea eronată că Eminescu ar depinde, potrivit comparatiştilor şi priorităților „izvorâte”, cum le califica disprețuitor Călinescu, de modele străine. Dar ştiut este că poetul avea o capacitate de asimilare culturală neobişnuită şi nu şi-ar fi permis să importe cultura occidentală; intruziunile, perfect decantate, aparțin unor teme cu caracter peren şi universal. Programul său de impunere a identității noastre spirituale în universalitate îşi păstrează intrinsec valabilitatea. Conturarea unui tablou al gândirii eminesciene demonstrează că el acţiona în conformitate cu imperativele sale endemice, neploconindu-se în fața ideilor de-a gata. Organicismul lui are în vedere regenerarea spirituală şi materială pornind de la temeiurile noastre ontice şi istorice. Cultivator al antitezelor, el vede în dinamica lor o rezolvare rodnică, specifică scindării omului modern. Depăşindu-şi înaintaşii, dar nefiind în dezacord substanțial cu Kant ori Schopenhauer, acceptă coordonata subiectivităţii în alchimia omului de geniu. Când spune că ştiinţa este „o vecinică corectură”, se subînțelege că ea, prin dialectica autodepăşirii, „se hrăneşte secol de secol prin paradoxii”; sugestie care-i aminteşte lui Theodor Codreanu de epistemologia deschisă din gnoseologia lui Gaston Bachelard, de la mijlocul secolului XX. Despre Archeus, se constată inechivoc originalitatea gândirii eminesciene. El „închide într-un singur focar reminiscența conştiinţei în genere kantiene şi, totodată, noumernul, calea de acces către el fiind conştiinţa individuală, lucru de neconceput în sistemul de referință kantian. La noumen, nici un fel de conştiinţă umană nu are acces. Eminescu are apetenţța uriaşă a cugetătorului care vrea să meargă până la capăt în regândirea ființei”. De asemeni, el posedă conştiinţa individual şi generic ontologică potrivit căreia fiecare om încearcă refacerea universului; cu atât mai mult geniul, care ctitoreşte „un complex de euri”. Autorul trăieşte convingerea că „poetul aduce în gândirea europeană mesajul ontic al poporului său. Intenţia lui cea mai statornică a fost să dovedească lumii că românismul poate fi roditor în sensul major al creației culturale”.
La fel de incitante şi profitabile sunt capitolele: Eminescu şi erosul divin, De ce totuşi Eminescu şi Einstein?, Armonia eminesciană, În oglinda pozitivismului. Din această perspectivă, mi se pare normală reacţia de apărare împotriva celor care îl atacă, din rea credinţă ori din interes şi prostie, pe „omul total al culturii române”. În lipsa lor de minima memoria, ei raportează structura biologică a creatorului la nimicniciile diurne şi accidentale. Degradarea şi agresivitatea gregară merg până acolo încât încearcă, dacă nu fisurarea, măcar macularea unei opere indestructibile. Referindu-se cu condescendență executorie la aceşti maidanezi în blugi sau în frac, Theodor Codreanu găseşte explicația într-o cabală bine orchestrată şi reiterată programatic, la momente aniversare, de către structuri disimulate sau fățişe, care se zbat să dovedească lipsa noastră de vocaţie creatoare şi, în concluzie, impunerea unui statut colonial la toate nivelurile. Pentru a-l înstrăina de noi înşine, Eminescu e învinovăţit că, prin cultivarea obstinantă a românităţii, ne-ar fi îndepărtat de paradisul feciorelnic al civilizaţiei apusene. Prin formulări ca „despărţirea de eminescianism” sau „Cazul Eminescu”, se urmăreşte instalarea unei diversiuni. Când cineva avansează aberaţii precum că Eminescu ar conține embrionar doctrina legionară sau că ar fi cultivat sentimente xenofobe şi antisemite, în mod special, ar trebui să stea cu textul în față. Dar tocmai asta nu fac, iar când se întâmplă, citatele sunt mutilate fără jenă, ca şi cum doar ei le-ar avea la îndemână. În privința demitizării unor simboluri naţionale, precum Eminescu sau Mihai Viteazu, apare limpede programul de transfer în deriziune a unor valori cardinale şi validate de istorie. Drept contraargument, sunt invocate idei din Mircea Eliade sau Carl Gustav Jung: distrugerea miturilor care ţin de sfera sacrului urmăreşte anihilarea memoriei colective şi invazia, fără piedici, a subculturii şi surogatelor fumigene.
Limbajul şi alura disprețuitoare a unor aşa-zişi elitişti dintr-un postmodernism artificial pentru că n-are obiect, ignorând componentele stabile ale spiritualităţii de la Carpaţi la Gurile Dunării, se transformă într-un comic provocator. Atacurile grobiene asupra lui Eminescu, şi nu numai, corespund unei demitizări prin miticizare.
În consens cu incitantul capitol De ce totuşi Eminescu şi Einstein?, aş adăuga constatarea marelui fizician că geniile nu sunt bine văzute de mediocrități. În context românesc, eludând realitatea că toate civilizațiile îşi apără cu sfințenie integritatea marilor ziditori de artă, denigratorii lui Eminescu: apatrizi, acefali, hidrocefali, onochefali parazitează zgomotos pe trunchiul unei opere inalterabile, prin care ne legitimăm universalității. Ei sunt esenţial nişte infirmi.
Şi, totuşi, o lumină străbate mânia îndreptățită a lui Theodor Codreanu. Ea se justifică faptic: dacă numai între 1995-1997 au apărut cincizeci de volume despre fenomenul Eminescu (apud Const. Cubleşan), nici astăzi pasiunea curată şi competenţa față de geniul nostru tutelar n-a scăzut. Stau mărturie cărțile scrise în ultima vreme şi manifestările, acolo unde au fost, sobre şi credibile, prilejuite de o sută cincizeci de ani de la naşterea poetului. Fie şi selectiv, în partea a doua a lucrării lui Theodor Codreanu – Eminescologie – această observație se materializează din belşug. Articolele, cronicile şi portretele spirituale despre G. Călinescu, M. Eliade, Edgar Papu, Jean-Louis Courriol, George Munteanu, D. Vatamaniuc întregesc, având acelaşi fluid ideatic, dar într-o tonalitate mai calmă, conținutul acestei cărți armonioase şi în răspăr cu adevăruri dureroase prin repetarea lor sistematică.
Limpezirea apelor lasă convingerea reconfortantă că nici în mileniul al treilea Eminescu nu va fi singur şi, prin el, nici noi.
*Theodor Codreanu, Controverse eminesciene, Ed. Viitorul românesc, Bucureşti, 2000.
Leave a Reply
Want to join the discussion?Feel free to contribute!