Gheorghe Mironescu, jurist și mare om politic, o personalitate uitată

Gheorghe Mironescu

Gheorghe Gh. Mironescu, jurist şi om politic, membru de onoare al Academiei Române, s-a născut la 28 ianuarie 1874, la Vaslui, ca fiu al magistratului Gheorghe M. Mironescu și al Ecaterinei.

A pătruns în tainele învățăturii în orașul natal, în cadrul Școlii primare de băieți Nr. 1 Vaslui. Și-a continuat cursurile gimnaziale și liceale la Iași, la Liceul Național, obținând diploma de bacalaureat în anul 1891, la „Institutele Unite” din același oraș.

A absolvit liceul particular „Institutele Unite” din Iaşi, luându-şi bacalaureatul în 1891, apoi în spiritul tradiției familiei, în octombrie 1891, a intrat la Facultatea de Drept, dar și la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității din București.

În anul 1894 a obținut cele două licențe: în iunie licența în drept, iar în octombrie licența în litere. Şi-a continuat specializarea la Paris, unde, în 1898, obţine doctoratul în Drept. Lucrarea sa intitulată „Traité Théorique et Pratique du Casier Judiciaire” („Tratat teoretic și practic despre cazierul judiciar” – n. tr. red.) a fost „elogiată și reținută” de Facultatea de Drept din Paris.

În anul 1899 s-a întors în țară. A devenit procuror pe lângă Tribunalul Ilfov (1900), avocat al statului (1900-1901) și s-a consacrat unei cariere didactice la Facultatea de Drept din București (1901-1939).

Începând din 1903 a fost profesor de drept civil şi apoi de procedură civilă la Facultatea de Drept din Bucureşti, iar în 1906 a devenit decan al aceleiaşi facultăţi. În 1914, odată cu înfiinţarea Catedrei de Enciclopedia Dreptului, a fost chemat la această catedră, unde a fost confirmat profesor titular în 1920, conform lucrării „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Odată cu declanșarea Primului Război Mondial s-a numărat printre cei 30 de profesori universitari și 40 de parlamentari, care, la propunerea lui Simion Mândrescu, în numele „Asociației profesorilor universitari din România”, au plecat la Paris, unde au susținut o intensă propagandă pentru Unire.

Gheorghe Gh. Mironescu a desfăşurat şi o intensă activitate politică, militând intens pentru afirmarea drepturilor românilor transilvăneni şi pentru unirea Transilvaniei cu România. În perioada 8-11 aprilie 1918 a fost unul dintre membrii delegației române la „Congresul naționalităților oprimate din monarhia Austro-Ungară”, care a avut loc la Roma, iar la 30 aprilie 1918, acesta a făcut parte din „Comitetul național al românilor din Transilvania și Bucovina”, creat la Paris, militând pentru unirea teritoriilor românești din Austro-Ungaria cu România.

Guverne şi guvernanţi (1916-1938)

În timpul Războiului de Întregire, Gheorghe Gh. Mironescu, încadrat politic în Partidul Conservator-Democrat, a plecat la Paris, unde a susţinut drepturile naţionale româneşti, s-a numărat printre colaboratorii cei mai activi ai ziarului „La Roumanie” şi a fost ales membru al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, constituit la 20 septembrie/3 octombrie 1918. Ulterior, a devenit fruntaş al Partidului Naţional Român şi apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc, conform lucrării „Guverne şi guvernanţi (1916-1938)”, autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (Ed. Silex, Bucureşti, 1996). Ca fruntaş al Partidului Naţional-Ţărănesc, a fost vicepreşedinte al Senatului.

A fost deputat și senator ,vicepreședinte al Senatului. A devenit ministru al Instrucțiunilor Publice , ministru al Afacerilor Străine, președinte al Consiliului de Miniștri, ministru de Finanțe, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în guvernele Iuliu Maniu, ministru subsecretar de Stat și consilier regal, din 30 martie 1938.

Cronologic, a ocupat diferite funcţii politice: ministru al Afacerilor Străine (10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930; 7-8 iunie 1930; 13 iunie – 8 octombrie 1930; 10 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931; 11 august – 11 octombrie 1932), calitate în care a prezidat delegaţia română la adunările Societăţii Naţiunilor şi la cele două conferinţe de la Haga (1929, 1930); preşedinte al Consiliului de Miniştri (7-8 iunie 1930; 10 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931); ministru de Finanţe (6 iunie – 10 august 1932), calitate în care a depus eforturi serioase în vederea redresării financiare a ţării; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (20 octombrie 1932 – 12 ianuarie 1933; 14 ianuarie – 9 noiembrie 1933); ministru de Interne (14 ianuarie – 9 noiembrie 1933).

„Congresul naționalităților oprimate de monarhia austro-ungară” cu delegații români Dumitru Drăghicescu, Nicolae Lupu, Benedetto Deluca, Gheorghe Mândrescu și Gheorghe Mironescu.

În ianuarie 1935 se retrage din viaţa politică pe motive personale, revenind în 1938, în timpul regimului de autoritate monarhică al regelui Carol al II-lea, când a fost numit Ministru Secretar de Stat (10 februarie – 30 martie 1938), precum şi consilier regal (la 30 martie 1938), luând parte totodată la elaborarea noii Constituţii a ţării.

În paralel cu activitatea politică, a desfăşurat şi o bogată muncă didactică şi de cercetare, concretizată în lucrări, studii şi articole: „Lacunele noului cod de procedură civilă” (1902), „Studii juridice” (1912), „Despre acţiunile posesorii” (1912), „Noţiunile dreptului” (1912), „România faţă de războiul european” (1915), „Enciclopedia dreptului” (1922), „La politique de la paix” (1929), „France et Roumanie” (1930), „Rezultatele Conferinţei de la Haga pentru România (Problema reparaţiunilor germane şi orientale)” (1930), „Inovaţiunile Constituţiei din 1938” (1939), „Orientări în filosofia dreptului” (1939) ş.a. Cuvântările sale au fost reunite în două volume, apărute în 1930, respectiv 1937, menţionează dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).