Ilie Badescu – Stiinta si Credinta. Rolul echivoc al stiintei

ilie badescu, centenar, elite false

[vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/01/152481.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/01/152481.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Ilie Badescu – Stiinta si Credinta. Rolul echivoc al stiintei” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1547970574816{margin-bottom: 0px !important;}”]Omul este raport si tensiune intre bine si rau, si daca sufletul viu, latentele sufletesti difuze din structura existentei umane, n-ar proteja statura lumii, biruinta raului in lume ar fi fost de mult definitiva. Latentele sufletesti ofera energie pozitiva omului in confruntarea cu raul si aceasta energie pozitiva se actualizeaza, devine eficienta, salvatoare in lume, numai prin trairile inaltatoare, adica prin actele creatoare, prin starile de credinta, prin iubire si smerenie etc.

Creatia este esentialmente conservatoare, contributie omeneasca la restaurarea si conservarea chipului din lume al lui Dumnezeu, care poate fi patat de rautatea si pacatele omenesti ori de cate ori omul, prin oboseala, abandon (delasare) sau agresare, se abate de la legea chipului divin sadit in faptura sa prin taina creaturii. Oricat ar fi oamenii de coplesiti de puhoaiele raului, acestea nu vor putea sa schimbe structura si profunzimile lumii, ci doar peisajul ei, adica vor putea, cel mult, sa provoace „schimbarea fatadei” lumii, fara ca prin aceasta sa aduca rasturnari ale statutului binelui in substratul lumii. Prezenta raului in lume este inselatoare si caile lui sunt opera vicleniei. (De aceea, elitele viclene sunt agentii raului in istorie). In aceasta a doua viziune, care este cea crestina si populara, adica arhaica, raul nici n-are o putere a lui; puterea lui este slabiciunea noastra.

Energia care da puterea raului asupra lumii este rautatea noastra, vine de la pacatele noastre, de la indeciziile noastre morale chiar, adica de la fapta cea rea a omului, care uneori este inspiratoarea istoriei, cum s-a intamplat cu orgoliul omului autonom in cultura postrenasterii. Omul acesta autonom, „omul nou” al modernitatii, a devenit invatatorul veacului si al lumii, socotindu-se indreptatit sa se puna pe sine in centrul lumii ca si cum ar fi el insusi centru unic si masura a tuturor lucrurilor. Raul cel mare al modernitatii vine de la aceasta eronata indrumare a omului spre autonomism, prin care chipul uman „s-a despartit de centrul sau spiritual real”, care este Dumnezeu si astfel s-a nascut stiinta autonoma, morala autonoma, politica autonoma, bazata adica pe puterea temporala si pe totala desconsiderare a puterii spirituale, a lui Dumnezeu.

Fizica si biologia, filosofia si istoria promoveaza un model de lume care are in centru omul singur si ratiunea umana, inchisa asupra ei insasi, subiectul unic devenit, printr-o atare viziune, ratiune dominanta, fara Dumnezeu, tot restul fiind „obiectul” acestei ratiuni singure. Apare astfel pseudoreligia ratiunii, ca in rationalismul modern, se instapaneste atotputernic materialismul. Lumea toata este indrumata si reordonata dupa aceste invataturi ciudate. Cum remarca Braileanu, acest om nou nu numai ca n-a ales credinta, dar a indraznit s-o alunge cu totul in zona „iluziilor” sterpe si sa se proclame el „Dumnezeul tuturor lucrurilor” si al „fiintelor celorlalte coborate de constiinta fizica sub aceleasi legi unice si inexorabile”. „Constrangerea de a alege credinta in temeiul constiintei morale innascute este o iluzie primejdioasa a lui Kant si a fost dezmintita de istorie, cum am vazut in Rusia” (Tr. Braileanu, Teoria comunitatii omenești, p 177). Si evident, in restul lumii comunizate dupa razboi, dar si in cea care-a cazut prada secularismului si idolatriei consumiste in lumea capitalismului postmodern.

Aceasta constatare postkantiana este si cea mai teribila provocare pentru sociologia noologica. Daca latenta morală a omului acesta nou n-are nici o putere, atunci mai exista vreun temei sa sustinem teza spiritualista, ideea autonomiei binelui si a rolului latentelor sufletesti in istorie? Are, de indata ce statuam relativitatea istorica a tot ceea ce este, inclusiv a judecatii noastre asupra omului, ceea ce ar dovedi ca si viziunea fizicienilor, dar mai ales reductionismul ei sunt relative, cu tot cu epoca in care predomneste o asemenea viziune. Numim acest relativism istoric, realism. Prin urmare, temeiul sociologiei noologice este tocmai realismul.

O lume invadata si guvernata de „stiinte ale ratiunii teoretice” este o lume fara puteri morale si deci fara credinta. Ordinea morala nu poate fi salvata, cu atat mai putin creata, de aceste stiinte si de constiinta teoretica. In masura in care omul acesta stapaneste lumea, lumea insasi devine tot mai amorala si mai inecata de ateism. Incat amoralismul si ateismul sunt fiii cei mai reprezentativi ai rationalismului (noii lumi). Prin urmare, morala nu decurge din „ordinea aceasta” de legi fizice, ci din credinta.

Stiinta solidara cu marele conglomerat pozitivist nu ne conduce, iata, la Dumnezeu, nici la constiinta morală, ci la absenta ei din structura teoretica a lumii, unica incheiere la care ajunge stiinta aceasta si cu ea omul modern.

„Ratiunea teoretica”, deci, ne ofera o lume fara Dumnezeu si o societate fara religie si fara morala, adica un univers fara spiritualitate. Relativismul istoric si cel teoretic (recunoasterea neputintei constiintei teoretice de a cladi ordinea morala) si intemeierea pe Dumnezeu sunt cei trei stalpi ai realismului noologic.

Credinta „vine din alta sfera decat stiinta”. „Dumnezeu este la inceputul tuturor lucrurilor, nu la sfarsit. Noi nu patrundem la Dumnezeu prin cercetarea lumii, ci noi putem intelege lumea, deci putem face stiinta, pornind de la Dumnezeu” (Ibidem). Prin urmare, in fata omului se deschid doua cai: 1) una merge de jos in sus, de la fenomene si stiinte spre ordinea morala si religioasa; 2) alta merge de sus in jos, de la credinta si constiinta religioasa spre realitate si cunoastere. Prima cale duce la anarhie, a doua duce la ordine morala. „Si oare nu e confirmat prin observatie ca drumul acesta in sus si metodele de cercetare intrebuintate in stiinte ucid pe-ncetul constiinta morala si dispozitiunea sufleteasca de a admite un principiu suprem al universului? Pe calea aceasta a stiintei care porneste de la datele constiintei si de la fenomene ajungem in mod cert la pierderea Eului nostru, la ratacire si la cadere sub nivelul animalitatii – sau la budhism, la negarea tuturor valorilor si la nazuinta de a intra in Nirvana” (ibidem).

„Nenorocirea este ca intelectualii europeni sunt toti atinsi de aceasta filosofie prin scolile organizate dupa conceptia rationalista. Stiinta e separata de religie si morala. Preceptele religioase si morale si-au pierdut orice legatura cu stiintele si puterea lor e stirbita si redusa neincetat prin stiinta astfel ca la parasirea scolii, intelectualul modern e sceptic si ateu” (Ibidem, p 178).

Teoria latentelor este atrasa in grea ispita de filosofia rationalista si fenomenalista care confunda ordinea universala cu ordinea fizica. In formele ei mai complicate, filosofia fenomenalista admite si alte tipuri de energie, cum ar fi cele biologice si psihice, astfel incat procedeaza la o complicare a tabloului energetic al lumii si al omului, incurcand si mai mult enunturile formulate in lumina teoriei latentelor. Iata, ni se spune, substratul existentei e dat de aceste energii diverse si ele sunt actualizate in actiunile si deci in manifestarea omului, ba chiar in manifestarile intregii existente. Diversitatea energiilor si a cadrelor de manifestare a latentelor sufletesti poate sa-l incurce si pe cel ce impartaseste teoria latentelor. Una dintre cele mai reprezentative mistificari provocate de reductionismul energetismelor este a lui Spinoza, cel ce in-sufleteste substanta. Animismul care gaseste „suflete” in lucruri este o alta fateta a reductionismului energetic al interpretarilor „fenomenului latentelor sufletesti”.

Teoria latentelor respinge toate aceste scheme si atrage atentia ca latentele sunt de esenta spirituala si, eventual, pot fi denumite, prin analogie, energii morale, dar numai atat. Teoria latentelor este, de aceea, cea mai radicalizata replica la energetismele de orice fel si la teosofii de toate soiurile, in frunte cu teosofia lui Max Stirner, ori mai incoace, cu teosofiile extinse, de felul „stiintei crestine” a lui R. Hubbard, in genere de tip new-age-ist.

Sursa: doxologia.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
Become a patron at Patreon!
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lăsați un comentariu