Ioan Ianolide – Scrisoare către duhovnicul meu – 1985 (partea 1)

Aseară am avut senzaţia că mă sting. Nu ştiu de unde exact provenea răul acela, căci mai toate organele îmi sunt afectate. Viaţa mi se stinge încet în viaţa veşnică.

Am avut o noapte odihnitoare şi m-am trezit oarecum refăcut, deşi se simte o undă a morţii în trupul meu. Duhul însă e viu şi treaz. Mai am încă de dat ceva lumii acesteia. Dăruirea de sine este bucuria mea.

Gândul mi-e concentrat în mine însumi. Am senzaţia că lumea e vis, descoperire şi miracol. E splendidă întruchiparea asta firavă şi trecătoare a lumii! Mi-e dragă lumea, mi-e tare dragă. Merită să te jertfeşti pentru mântuirea unei astfel de minunate alcătuiri! Spre a o înţelege pe ea şi a-mi descifra propriul meu rost, am clar în minte realitatea satanică şi păcătoasă, cu sensul apocaliptic al istoriei. Aşa se face că nu sunt tulburat de cumplita dramă a vieţii personale şi nici de adâncul abis al lumii moderne. Văd bine cum o iconomie providenţială veghează şi dă sens lumii de oameni, lumii de îngeri şi lumii de materie.

Un dat armonios şi robust se desfăşoară în univers şi se oglindeşte în conştiinţa mea. Mă simt frate cu toţi oamenii şi legat de tot ce se petrece în creaţie, căci în toate, totul este Dumnezeu. Îi simt prezenţa în adâncul nemărginit din duh, cât şi în adâncul nemărginit din materie. Prin nemărginirea duhului se deschide poarta spre Iisus Hristos, Logosul care a creat lumea şi apoi a coborât şi în sufletul omenesc, îndumnezeindu-l. La acest gând mă cutremur, căci nu sunt vrednic să-l înţeleg, dar cunosc prin credinţă taina lui. Taina mântuirii lumii mă preocupă.

După ce m-am trezit, am privit cum răsare soarele şi păsărelele încep să ciripească. Primăvara asta este secetoasă şi mă umple de griji. Apoi am cercetat, puţin melancolic, chilia camerei mele. Am pipăit masa de lucru, hârtia şi stiloul. M-am aşezat pe scaun şi am stat o vreme dus pe aripi de gând. Chemând Numele de foc mistuitor, mă aşez în Duh Sfânt, supus, cuminte şi mulţumit. Aştept veghind, gata de slujire. Aşa am început aceste pagini.

Sunt câţiva ani de când doresc să am o lămurire cu duhovnicul meu; se pare că azi s-a plinit acest soroc. Pun faţă-n faţă viaţa mea voită de Dumnezeu cu viaţa lumii voită de Dumnezeu, căci numai aşa pot să-i spun iscusitului meu duhovnic ceea ce mă frământă şi am datoria a-i mărturisi.

Citind adâncurile fiinţei mele, găsesc că trăsătura definitorie a personalităţii mele a fost comuniunea cu Dumnezeu, prin necesitatea credinţei, printr-o mare capacitate de dăruire şi prin puterea de mărturisire a Adevărului. Pe aceste trei valori s-a realizat în mine bruma de om ce sunt azi, la bătrâneţea anilor şi la maturitatea duhului. Tot în adâncurile sufletului sunt şi multe trăsături negative, cum ar fi umplerea de sine, nestăpânirea simţurilor şi puţinătatea memoriei. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cele negative le-am supus celor sfinte din mine.

Extras din Deținutul Profet – Ioan Ianolide.