In Articole, Modelul de Tara

Ion Coja - Ce inseamna comportamentul „mioritic”?

Randurile de fata sunt scrise dintr-un impuls polemic, starnit de numarul tot mai mare al referintelor stupide care apar in presa romaneasca si pe la autori mai cazniti, avand ca tinta comportamentul „mioritic” al ciobanasului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul rabdarii s-a fost umplut cand am auzit de Nicolae Manolescu, de insusi Nicolae Manolescu, ca ar fi scris undeva sau a afirmat candva, ca Miorita ar trebui inclusa in opera poetica a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, ca Alecsandri ar fi „stilizat-o” intr-atat incat nu mai apartine folclorului, sufletului etnic romanesc etc., ci a devenit o creatie – o capodopera, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!…

Manolescu imi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Caile Ferate care a iesit la pensie dupa o viata intreaga petrecuta pe langa vagoane, ale caror roti le-a ciocanit cu o constiinciozitate ireprosabila zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arsita, vreme de cateva decenii. La pensie iesind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat in par sa-l sarbatoreasca in mod exemplar pentru ceilalti salariati. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis insusi ministrul de resort, acum cand iesi la pensie dupa o cariera, repet, asa de ireprosabila si de exemplara, cu ce-ti putem fi de folos? Ai vreo dorinta mai deosebita pe care noi am putea sa ti-o implinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a indraznit sa fie ca niciodata de sincer si descatusat de prejudecati: „Da, domnule ministru, acum, ca plec din triaj pentru totdeauna, n-as vrea sa mor inainte de a afla la ce folosea ca eu sa trec pe la toate vagoanele si sa tot dau cu ciocanul in rotile alea, saracele de ele?!”

Cam asa si cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, da coltul maine-poimaine si nu a aflat, caci nu l-a cautat, raspunsul la o intrebare pe care si-o pune orice tinar cat de cat preocupat de fenomenul literar romanesc: cat din Miorita „lui Alecsandri” este text autentic si cat i se datoreaza romanticului boier? Eu unul m-am ales inca din liceu cu aceasta intrebare incomoda, dar tot in anii de liceu am aflat raspunsul, simplu, mergand la alte variante ale Mioritei si constatand, cu nesfarsita incantare, ca exista variante ale Mioritei – varianta Tocilescu, Densusianu si altele, uitate acum de mine, cel putin la fel de reusite ca text literar… Ca literatura! Ca literaritate! Se pare ca Nicolae Manolescu nu s-a ostenit sa mearga „la text”, la textul celorlalte variante, si a trait toata viata sa atat de total dedicata literelor romanesti cu convingerea ieftina ca Miorita nu exista de fapt… Nu exista ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!…

Pai handicap mai deformator de suflet de literat roman mi-e greu sa imaginez…

Asemenea concluzie, cum ca Miorita apartine literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toata lumea, nu poate sa apara decat din lipsa de aderenta organica la fenomenul numit destul de impropriu literatura populara. Adica din lipsa lecturii, in cazul unui literat din a doua jumatate a secolului al XX-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei scoliti dupa 1945, aproape exclusiv livresc. Tine insa de o eruditie minima obligatorie pentru un istoric literar sa frecventeze antologiile si studiile de folclor (literar si nu numai). Se vede clar ca Manolescu nu a trecut prin aceasta experienta, ca nu a trait socul initiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog roman il resimte la contactul consistent, adica edificator, cu folcloristica romaneasca, implicit cu folclorul romanesc. Daca in alte culturi si literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu-zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, in spatiul romanesc nu poti sa faci istorie, a culturii si literaturii nationale, fara sa pornesti de la cea populara si la ea sa te intorci mereu, ciclic, pentru a te verifica si intrema (sic!).

O evaluare a literaturii noastre culte din aceasta perspectiva ne impune o concluzie deopotriva incomoda si reconfortanta: avem mari datorii fata de folclorul romanesc, fata de imaginarul si mentalul romanesc, pe care scriitorii romani nu l-au scos la lumina cuvintului tiparit decat fragmentar, cu mari lacune si deseori in chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne asteapta pentru creatii mai inspirate, mai sincere decat cele deja existente! Mai autentice…

La fel din istorie, istoria nationala, mari capitole sau momente de maxima concentrare existentiala si emotionala lipsesc din inventarul surselor de inspiratie deja valorizate literar. In traditia imperiala a Eneidei, nu e cazul sa ne sfiim a mentine si chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literati, ca artisti, literatii si artistii il au fata de istoria nationala, fata de sufletul etnic romanesc. Marile subiecte ale literaturii si artei inspirate din istorie sunt inca nescrise, neincepute, neidentificate ca atare… Compromisa in anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut pana acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literara si culturala totusi cea mai ridicata. Fara consecintele literare si culturale pe care le-a determinat trairea acestui imbold, trei sferturi din literatura si cultura noastra ar lipsi de la apelul de seara… Aceasta idee nici pe departe nu si-a trait traiul, chiar daca unii s-au priceput sa-i manance malaiul, ca jalnici profitori ai ideii nationale… De douazeci de ani ideea nationala este pe fata atacata si discreditata, atat cat reusesc s-o faca condeiele naimite in acest jalnic scop. Nu putine! Si cu sustinere „logistica” oficiala. Basca cea externa!

…Dar, slava Domnului, nu mor caii cand vor potaile!…

Bizara teza a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorita isi are logica ei de indata ce este pozitionata in contextul largului front anti-nationalist si anti-romanesc deschis dupa 22 decembrie 1989…

Nu departe de Nicolae Manolescu „se posteaza” de la sine neispravitii care gasesc cu cale sa se pronunte superiori si lucizi asupra propriei lor conditii de roman pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic acestia, Miorita este un text fundamental pentru constiinta etnica romaneasca, numai ca rezultatul raspandirii la scara nationala a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre romani a resemnarii lase, lipsite de vlaga in fata provocarilor cu care istoria incearca fiecare popor. Romanii, mai ales cei de azi, au avut nesansa sa mosteneasca „din parinti” acest text deformator si pervertitor de suflete… Poporul roman, cu sute de ani in urma, a inventat si adoptat solutia mioritica, cea mai lipsita de barbatie, lipsita de „sira spinarii”, cum s-a pronuntat de curand un trubadur parit, devenit pedagog national. Candva, orice lautar stia sa cante Miorita si deseori li se cerea s-o faca… Azi, un lautar burduhanos si unsuros, prefera Miorita la protap… De cand n-ai mai citit-o, amaritule?!

Dar trebuie sa-i multumesc histrionului pentru nerusinare, abia asa paharul lehamitei mele, iata-l, deverseaza in sfarsit… Facandu-ma sa le propun, celor capabili sa mai priceapa ceva,..

O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORITA

Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialisti: Miorita a fost la origine un colind…

Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunostinta de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, batrinul. La vremea mea am fost colindator infocat. Ani la rand am mers in seara de 23 decembrie cu Buna, buna seara la Mos Ajun, a doua zi cu Buna, buna dimineata la Mos Ajun, in seara de Craciun cu Florile dalbe, de Craciun cu Steaua, cu Plugusorul in ultima zi a anului, iar in prima zi de An Nou, cu Aratul si semanatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari si nu vedeam nici o posibilitate ca vreun colind sa semene cu Miorita… Abia apoi am aflat si am priceput ca in satul traditional colindele erau altele, atat ca functie, cat si ca text. Mai intai ca nu se mergea pe la toate casele cu acelasi text. De cele mai multe ori colindul insemna un text pregatit ad-hoc, adica intr-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casa unde se facea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Daca gazda era patimas vanator, i se zicea colinda Cerbului, alta decat colinda pentru o gazda impatimit pescar. Si asa mai departe…

Alta informatie: colindatorii se organizau in cete cu multa vreme inaintea zilelor de colindat si pregateau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi cand pregatesc din timp o serbare scolara. Desigur, era o participare colectiva, dar cu talent literar creator nu puteau fi toti. Puteau sa aiba gust literar ca sa recunoasca valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regula, intr-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decat ceilalti, creatori propriu-zisi. Detaliu esential: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotriva, cetele de flacai erau cele mai active, mai legate de rigorile si obiceiurile colindatului.

Cu ani in urma, la o sesiune stiintifica, am ascultat o comunicare despre o colinda culeasa pe la 1900, de Constantin Brailoiu, colinda imaginata special pentru o gazda care fusese implicata intr-un accident de cale ferata ce facuse multa valva la vremea respectiva… Cred ca atunci s-a declansat in mintea mea procesul asociativ, de idei si fapte, al carui rezultat sunt insemnarile de fata. Asadar, am inteles eu, colinda putea sa fie legata si de o intamplare anumita din viata familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirata de accidentul CFR nu putea supravietui, nu se putea impune constiintei colective, caci putine sunt familiile astfel lovite, asa cum putine sunt si accidentele feroviare, din fericire. In schimb, moartea napraznica a unui pacurar, a unui oier, era in vechime un „accident” care ocolea putine comunitati rurale.

Cateva cuvinte despre ciobanie, despre oieritul traditional. Este gresita imaginea, oarecum curenta, a „ciobanasului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioara strabateau cu oile sute de kilometri, pana departe de casa, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocari”, la care nu era usor sa le faci fata. Strabunicul meu Licoi, din Rasinari, ducea turma la iernat in baltile Nistrului, alti tutuieni iernau in Crimeia, iar sate de mocani plecati cu oile si care au fost prinsi de Revolutia ruseasca departe de casa, nemaiputand sa se intoarca, se gasesc mai multe, dincolo de Bug si pana la poalele muntilor Caucaz… Oieritul era primejdios in mai multe feluri si pretindea barbati adevarati, tari de „virtute”

La romani ciobania poate fi comparata cu marinaria la englezi. Prin marinari, prin corabieri s-a latit teritoriul limbii engleze, dusa astfel pana la capatul Pamantului. Limba romana, la randul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii intemeietori de sate in proximitatea teritoriul romano-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupand si romanizand teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupandu-se, ca niste flote ale uscatului, caci o turma razleata se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizati, inarmati si pregatiti sa faca fata atacurilor unor raufacatori. De regula ciobanii se intovaraseau la drum, asociindu-se pe baza de incredere, increderea cea atat de omeneasca, de indispensabila societatii umane. In aceste conditii, satul de munte, mocanesc, de unde se pleca in transhumanta, nu era deloc ocolit de vestea neagra a omorului, a crimei nelegiuite careia sa-i fi cazut victima un fecior din sat, probabil mai nestiutor de rautatile lumii. Iar cand omorul ce producea in interiorul „asocierii”, in dispretul increderii, crima atingea culmea nelegiuirii!

Nu mi-e greu sa mi-l imaginez pe acel flacau fara de noroc care sa le fi fost prieten din copilarie celor din ceata de colindatori, camarad asadar. Cu ce colind se puteau infatisa fostii tovarasi de jocuri si ispravi tineresti la casa batranei mame, cea cu braul de lana?… Colindatorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o caina si sangera alaturi de sufletelul bietei mame pentru nenorocirea abatuta asupra ei. Facandu-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, feciorasul nu putea fi inviat si adus acasa ori pus sa se lupte, biruitor si pilduitor, cu talharii! Mortul de la groapa nu se mai intoarce… Moartea nu da nimic din ce apuca sa ia! Si atunci cum sa fie prezentate lucrurile?! In ce fel ca in felul acela sa mangaie cat de cat sufletul maicii batrane?

Imbecilii de azi se revolta: de ce mandretea aceea de voinic nu s-a aparat?! De ce s-a impacat cu soarta lui, atat de nedreapta, pe care altii i-au hotarit-o?!…

Bieti infantili, care nu pricep ca in momentul cand „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu in imaginatia autorului, ci in realitatea cea mai dureroasa, a faptelor. Venind la usa mamei, ceata de colindatori nu avea ce cauta acolo decat daca aducea o formula salvatoare, sufleteste vorbind. Salvatoare pentru mama!

De regula, la asemenea naprazna – vezi cazul recent si atat de asemanator al handbalistului Marian Cozma, cei mai multi care vin sa mangaie prin prezenta lor suferinta familiei, a parintilor, a mamei indeosebi, nu gasesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declara explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindatori trebuie sa se fi framantat tare mult atunci cand s-a decis s-o colinde si pe batrana. Banuiesc ca nici nu se putea sa nu mearga cu uratul la mama prietenului disparut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi cand toata lumea, pretutindeni si dintotdeauna, in asemenea imprejurari, nu gaseste cuvinte potrivite?!…

E foarte probabil ca multi au trait acest sentiment, al neputintei de a face ceva, ceva care sa se potriveasca pentru a micsora suferinta maxima, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Si e de banuit ca nu totdeauna si nici la fiecare caz de omor, ci numai o data, o singura data cineva a gasit formula potrivita, textul cu care sa aiba curajul sa se prezinte in seara de Ajun la usa casei indoliate. Caci aceasta a fost functia primordiala a Mioritei: sa aline suferinta mamei… Sa-i ofere bietei femei o interpretare a mortii fiului drag care sa-i modifice perceptia catastrofei. Nu relatarea faptelor este tinta textului, ci efectul mangaietor asupra batranei, asupra familiei care, din tinda casei, asculta jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gura de rai…

Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumarate ori in lumea romaneasca. Odata faptuita crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Daca totusi ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victima, ci numai pentru cei ramasi in viata ca sa sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinta lor se mai putea face sau incerca ceva. Ceva care sa-i ajute sa „vada” altfel cele petrecute. Aceasta era sansa colindatorilor si totodata datoria lor, ca artisti: sa gaseasca formula, textul mangaietor cu care sa ajunga la sufletul bietei mame, ogoindu-l…

A vedea in Miorita un text imaginat de colindatorii care merg la mama ciobanasului ca sa o „panseze”, cred ca este o perspectiva utila mai ales pentru cei care se grabesc sa proclame precaritatea unui asa-zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobanasului, despre care nici nu se stie cum a murit in fapt. Caci nu are importanta ce anume si cum s-au petrecut lucrurile in planul real, al faptelor. In acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Daca se mai poate schimba ceva e numai in planul fictiunii, al imaginarului. Tentatia de a-l salva pe ciobanas se poate implini numai in planul fictiunii, al unei fictiuni cat mai convingator prezentata, care s-o ajute pe batrana maica sa-si mai duca zilele lasate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simtea in stare sa le suporte. Ii va fi fost oare maicutei de mocanas mai usor dupa ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindatorii si vor fi desfasurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nuntii cosmice, al nuntii mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranta le-a fost mai usor dupa aceea colindatorilor insisi, participanti si ei la jalea lasata in urma de disparitia camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva sa insiste mai mult. Adica asupra autorului!…

Desigur, a fost „o clipa astrala” aceea in care a fost imaginata colinda maicutei lovite de cea mai nedrepta dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindator „de geniu”?!… Nu vom sti niciodata. O singura certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar inca mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat si a capatat alt chip, devenind astfel mai usor de indurat. Ba chiar dandu-ti sentimentul ciudat si neasteptat ca transforma crima intr-un esec al asasinilor. Caci ei au gandit sa-l dea mortii pe fecior, si iata, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizera si urita, netrebnica ca insisi faptasii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al intregii firi, care il salveaza pe fecior din mizeria asasinatului las, proiectandu-l transfigurat in peisajul cosmic, celest, si atribuindu-i o postura mantuitoare, la care ravneste orice mama: sa-si vada feciorul mire! I se ofera mamei aceasta bucurie, fictiva, dar potentata miraculos si mangaietor de viziunea binecuvintatului „autor” al colindei. Recuperandu-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasa, nobila a existentei, a fiintei umane.

Mai sunt de amintit si variantele in care „balada” apare ca bocet. Cred ca o strategie didactica corecta de aici trebuie sa pornesca. Elevilor si, in general, publicului, trebuie sa li se explice clar faptul ca in mod impropriu Miorita este categorisita ca balada, ca si cand ar putea fi comparata si inseriata cu Toma Alimos!… Miorita nu este o balada! Este altceva! Iata: este colinda in multe din variantele ei. In altele apare in ipostaza de bocet si unii specialisti cred ca asa a aparut Miorita, ca bocet. Bocetul, in satul traditional, era si el indatinat a fi „personalizat”… Mi-aduc aminte cum a fost, in temeiul noptii, in holul de la Uniunea Scriitorilor, bocit sarmanul Gheorghita Pitut. L-a bocit sora lui, despre care atunci am aflat ca este „solista de muzica populara”! Si autentica. Am ascultat-o infiorat, un text de mare „valoare artistica”! Era un bocet, se vedea bine, pastrat din vechime, cu viersuri bine slefuite de scurgerea anilor si a lacrimilor. Era un bocet specializat, prin care o sora isi boceste fratele matur, care pleaca din casa lasand-o plina de copii si nepoti!… Avea alt dramatism, ponderat, asezat, impacat, dar tot bocet ramanea! Despre acelasi mister vesnic al mortii, incercand sa-i faca fata, sa-l imblanzeasca, sa-i dea un sens! Sa-l faca suportabil!

Aidoma mortii, care nu da nimic inapoi, functioneaza cand si cand si „teroarea istoriei”. Sunt momente in istorie cand Istoria te striveste, nu-ti da nicio sansa de a-ti alege destinul, nu ai cum sa i te pui de-a curmezisul ori s-o ocolesti, sa te dai la o parte!… Seamana moartea ciobanasului, odata petrecuta, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente in care biet romanul nu avea cum sa se impotriveasca cataclismului, la fel cum nici ciobanasul nu a putut evita tradarea, sperjurul infam al tovarasilor sai. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost si instaurarea in Romania dupa 1944 a unui regim atat de ne-romanesc si anti-romanesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigura Eliade, au fost romanii nevoiti sa ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputintei de a interveni in rostogolirea grea, surda si implacabila a Istoriei asupra Neamului tau. Neputinta de a o opri sau de a devia Istoria din sleaul ce si-l facuse prin inima fiintei romanesti.

Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei il constituie vointa pastorului de a schimba sensul destinului sau, de a preface nefericirea lui intr-un moment al liturghiei cosmice, transfigurandu-si moartea in ‘nunta mistica’, chemand pe langa el soarele si luna si proiectandu-se printre stele, ape si munti. (…) El a impus deci un sens absurdului insusi, raspunzand printr-o feerie nuptiala nefericirii si mortii.”

Cu alte cuvinte, romanii din exil, incapabili sa riposteze fatis, ba chiar aflati unii, acolo, in Occidentul liber, sub interdictia de a actiona politic impotriva ocupantului bolsevic din Tara, au gasit, au stiut acei romani mioritici ce sa faca pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferintei de a trai departe de orizontul natal… Insasi opera lui Mircea Eliade, mesterita cu constiinta neta de a raspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din raspunsul mioritic dat de exilul romanesc. Dat de Enescu, Brancusi, Cioran, Ionescu, Vintila Horia, Uscatescu si atati altii, inclusiv feciorii mioritici care s-au inrolat la sacrificiu ca sa fie parasutati in Tara, pentru a-i sprijini pe si mai mioriticii partizani din munti…

Eliade ne aminteste, in celebrul sau studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul ca aceeasi transfigurare o gasim si in textul unor bocete, cand este plansa moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la inceput, colinda sau bocetul? Raspunsul este de-o importanta secundara. Succesiunea in timp nu putem fi siguri ca este cea sugerata de Eliade, caci circulatia extraordinara pe care a avut-o Miorita in toate tinuturile si mediile romanesti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei in textul altor „manifestari” folclorice. Nu cumva textul Mioritei este sursa unor viziuni prin care bocetele incearca si ele sa faca mai usor de suportat despartirea de cel drag? Oricum, ideea ca Miorita este si un soi de bocet vine sa dea o si mai mare complexitate acestui text. Rostul sau este insa oricum acelasi: absurdul, absurditatea mortii la omul tinar, poate capata un sens, iar acel sens este mangaietor pentru cei apropiati sufleteste de feciorul pierdut… Adica tinta colindei, ca si a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, in mod specific maica cea batrana, a caror inima trebuie mangaiata…

Textul eseului despre Miorita a fost publicat de Eliade in 1962. Scris cu cativa ani mai inainte de data publicarii, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade sa se fi gandit la un alt, anume, moment romanesc de sublima „prefacere a nefericirii intr-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea in Romania dupa 1944 a unui regim atat de ne-romanesc si de anti-romanesc a fost o fatalitate tragica, impusa romanilor cu o forta care depasea capacitatea lor de opozitie. Nu resemnarea „mioritica” a dus la instaurarea comunismului in Romania si in jumatate din Europa, ci cardasia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adica in adancul codrilor si pe crestele muntilor, romanii au avut reactia cea mai barbateasca din toata Europa comunista, caci numai romanii, mereu mioritici, au organizat singura rezistenta anticomunista armata, fatisa, haiduceasca. Eroica si deseori martirica! Singura din tot lagarul comunist, chiar daca perfect inutila, pragmatic vorbind…

Paranteza: unde ne sunt trubadurii care sa consemneze, cu inspiratie, chiar si in ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului romanesc?! De ce nu razbate, in mizerabile textele textierilor ce se imagineaza trubaduri moderni, de ce nu razbate fiorul eroic, elanul august al fratilor Arnautoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrila Ogoranu, al partizanilor din munti, pe care securitatea bolsevica i-a haituit si ucis, dar de ingropat in mormintul uitarii ii ingropam noi, cei de azi, noi ii ingropam!…

Tragedia produsa in anii ’50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numarul imens de vieti distruse, stalcite, calcate in picioare, batjocorite de justitia comunista, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat in Romania cel mai cumplit concept de tortura din tot lagarul comunist! Nu resemnarea mioritica a umplut temnitele comuniste din Romania, domnilor!… Ci dimpotriva, neputinta romanului, neputinta mioritica, de a se supune absurdului, de a accepta fata inumana, chipul dracesc al noului regim! Din aceasta neputinta a resemnarii s-au iscat feluritele acte de rezistenta la regimul criminal cominternist! O statistica a acelor ani pune imediat in evidenta ca romanii romani, majoritari in Tara, erau minoritari in randurile partidului comunist opresor, in schimb tare putini minoritari din Romania au participat la popularea temnitelor din RPR cu anti-comunisti! In comparatie cu romanii, putini etnici minoritari au ajuns sa se infrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din inchisori!…

Anticomunisti cu arma in mana, dispusi in orice clipa sa se sacrifice pentru libertate si demnitate, au fost numai romanii romani! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomunisti din muntii Romaniei! In Fagaras sau in padurea Babadagului, in Maramures sau in muntii Banatului, in Apuseni sau Vrancea, au suferit si au jerfit numai urmasii ciobanasului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Si atat! Altii nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de tigan! De reformat sau adventist!, care sa fi urcat pe cararile de munte ale suferintei si jertfei… Ale demnitatii eroice!… Faptul ca fiecare dintre acei partizani din munti, martiri si eroi deopotriva, stiau ca pe Tatal nostru colinda baladei Miorita nu i-a facut sa lepede arma din mana!… Ci – iar, dimpotriva!

Asadar, zeci de mii de romani au infundat Pitestiul si Gherla, Aiudul si Canalul… Sute de mii de ani de suferinta absurda, mai absurda ca moartea!… Tortionarii neamului romanesc i-au sortit exterminarii lente, prin suferinte fizice cumplite si prin degradare morala, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secatui sufleteste inainte de a-l termina fizic!… Tinta predilecta: credinta stramoseasca a romanului in Domnul nostru Iisus Hristos!

Numai ca a existat un raspuns – pe care l-as numi omenesc inainte de a-l numi romanesc, un raspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: in spatiul concentrationar romanesc, adica in temnitele comuniste, romanii siliti de teroarea istoriei sa-si petreaca cu lanturi la picioare anii cei mai frumosi ai tineretii, au gasit motive sa aduca pentru aceasta sansa si onoare multumire si cuvinte de glorie Mantuitorului Iisus Hristos, tovarasul lor de suferinta, antemergatorul lor!… Nicaieri in spatiul incaput sub cizma bolsevica, cominternista, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea si profunzimea trairii religioase din temnitele comunismului ateu, din care s-a prefirat pana la noi, cu valoare de document fara pereche, poezia detentiei, scrisa in temnitele din Republica Populara Romana…

E un fel de a spune „scrisa”, caci regimul bolsevic nu le-a admis academicienilor, savantilor si poetilor incarcerati accesul la hartie si creion. Toata poezia detentiei – capitol eminamente romanesc in rezistenta anti-comunista planetara, a trait si a supravietuit numai pe caile oralitatii, motiv in plus sa apropiem aceasta poezie, aceasta literatura fantasta, aceasta reactie eminamente romaneasca sa o legam de magnifica Miorita, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie si una de variante culese pe intreg spatiul romanesc!

Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorita, cat de bine se potrivesc pentru camarazii din Tara ai lui Mircea Eliade! Incarcerati cu maxima duritate, unii exterminati, cu totii supusi unui regim de dezumanizare, detinutii nostri politici au avut harul si vointa de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferinta lor si a Neamului intr-un act liturgic, de sfintire a omului, in felul acesta transfigurandu-si moartea si insasi starea nedemna de robie a intregului Neam intr-un moment istoric de gratie… Comportamentul in temnita al camarazilor si camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcanescu ori Petre Tutea sau Aspasia Otel-Petrescu, a dat un sens absurdului insusi. Iar acest sens a insemnat in fond dejucarea proiectului demential si diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului insusi, au conceput sistemul politic si penitenciar din Romania… Romanii, detinutii politici din Romania, au introdus un sens mantuitor, un logos in haosul si arbitrarul acelei lumi conceputa in dispret si ura fata de om, fata de Cel Ce ne-a imprumutat chipul Sau. Au stiut sa transfigureze infernul concentrationar intr-un spatiu binecuvintat de Dumnezeu! Intr-o gura de rai…

L-am intrebat pe parintele Radu Leonte din Sibiu, arestat in seara nuntii sale, in iarna lui 1941, si intors la sotia sa abia in septembrie 1964, l-am intrebat cu teama, cu sfiala, cum e, parinte Leonte, sa stai in temnita 24 de ani?…

Si mi-a raspuns cam asa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, caci abia dupa aceea pricepi care este castigul tau ca te afli acolo…”

De ce oare, cand am primit acest raspuns, mi s-a parut unul mioritic?!… Mioritic in totului tot… Resimtindu-l ca pe dovada de esec al teroarei cominterniste!

Asadar, ciobanasul mioritic cand afla ca i se doreste moartea, ca uciderea sa este deja planuita, nu pune mana pe par, nici macar nu fuge, nu dispare „englezeste” de la fata locului. Ci ramane locului, si-si accepta soarta „romaneste”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta insa s-ar putea sa aiba dreptate!

Comportamentul mioritic, al ciobanasului, este, da, tipic romanesc! Numai ca este cazul sa se stie si sa se inteleaga ca in acest mod tipic romanesc nu se comporta numai ciobanasul nostru arhetipal. Daca este sa numim mioritic sau tipic romanesc acest comportament, atunci trebuie sa se stie ca la fel de mioritic, de „romaneste”, reactioneaza Insusi Iisus Hristos cand afla ce i-a pregatit Iuda si sponsorii Iudei. Caci in loc sa se departeze de primejdie, sa paraseasca gradina pierzaniei in graba cea mai mare, El Isi aduna mai aproape invataceii si le tine predica cea mai inaltatoare, invatatura cea mai adanca, lauda cea mai aprinsa adusa Domnului, vietii adevarate! Sfidand moartea si fortele intunericului, ale raului si ale minciunii! Exact ca in Miorita, oameni buni!…

Tot dupa tipicul mioritic, romanesc – nu eu i-am zis asa!, se defasoara alt moment de rascruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al mortii lui Socrate. El, omul cel mai intelept, cel mai priceput in a descifra tainele mintii omenesti si ale lumii in care traim, a fost condamnat la moarte de concitadinii sai, prin acuzatiile aduse de niste neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat in modul cel mai democratic cu putinta: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca si Iisus, de altfel!

…A avut Socrate nenumarate ocazii sa se sustraga pedepsei capitale si n-a facut-o. In ajunul mortii, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca sa-si consoleze amicii de plecarea sa din aceasta lume, le-a tinut „predica” sa cea mai emotionanta, mai tulburatoare. El, Socrate, care peste cateva clipe urma sa bea cucuta din cupa izbavitoare, si-a incurajat prietenii vorbindu-le pana la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnata de Platon in vestitul dialog Phaidros.

E greu de precizat si de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru romanii de noi! Miorita, Evanghelia sau Phaidros? Ceea ce putem preciza, in termenii propusi de nedemnii nostri preopinenti – nedemni nedemnii, dar teribil de bagaciosi cat mai in fata!, este ca atat Iisus, cat si Socrate, adica atat omul cel mai curat din cati au existat, cat si omul cel mai intelept, pusi in fata mortii, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic romanesc (ancestral, stramosesc – n. red.) !… Nu s-au temut de moarte, au preamarit norocul de a vietui pe aceasta lume totusi trecatoare, inselatoare, in drum spre certitudinile de Apoi…

Iar daca am pomenit de comportamentul romanesc al romanilor confruntati cu „teroarea istoriei”, in postura de detinuti politici in temnitele cominterniste, nu putem sa nu ne aducem aminte ca multi dintre acei detinuti diafani erau tineri din Fratiile de Cruce, adica chiar la varsta ciobanasului mioritic. Nu fusese departe de aceasta varsta nici Capitanul, in 1938, cand, avertizat asupra intentiilor criminale ale regelui sperjur, este sfatuit sa plece pentru o vreme din Tara. Care dintre noi, oamenii obisnuiti, nu regretam ca acest sfat nu a fost urmat de Capitan?! Regretam si nu intelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reactionat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobanasului matricial, aidoma lui Socrate si Iisus: nu a intors spatele mortii, evitand-o, departandu-se de ea, ci s-a lasat in voia altui instinct, superior, instinctului pe care il naste in tine constientizarea sincera, profunda, autentica a valorii vietii, a valorilor sufletesti legate de conditia divina a fiintei umane… A ta, cititorule!

Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem sa-i spunem, al Capitanului in fata mortii e intregit de felul cum, alaturi de ceilalti 13 camarazi, si-a trait ultimele clipe, horcaind pe gatlejul sugrumat cuvinte de lauda Domnului, Slavei divine, ceresti!

…Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, incercam sa ne punem in postura personajului si aprobam sau repudiem purtarea insului, ne identificam sau nu cu fapta sa. Reactia ciobanasului, chiar asa cum a fost ea imaginata de ceata de colindatori, este o reactie posibila, totusi. Dovada, cum am aratat, faptul ca regasim aceasta reactie, acest comportament si la altii… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus si Socrate, printre altii, nu multi! De aceea nu e de mirare ca unii dintre noi nu inteleg, nu-si pot asuma comportamentul ciobanasului sau al lui Socrate… Nu inteleg, dar cei mai multi, printre care si subsemnatul, simt ca le scapa intelegerea acelor fapte si traiesc, cu onestitate, sentimentul limitarii intelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decat bunul simt al celor saraci cu duhul, deficitari la capitolul intelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai tarziu, la un nivel sau altul, fiecare insa atingem un asemenea prag al intelegerii si ne impacam cu fatalitatea: nu suntem programati de Marele Softist sa pricepem chiar totul!… Unii mai mult, altii mai putin, dar niciunul totul!…

Ce te faci insa cu obraznicatura care face din propria sa limitare cheia intelegerii acestei lumi, etichetand drept lipsa de consistenta, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal marginita, de a se pune in pielea altuia, de a-l intelege pe Celalalt?! Nu ma vad capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobanasului mioritic in fata mortii, dar cand iau cunostinta de acest model imi dau seama ca, daca as fi avut putin mai mult noroc la nastere, mi-ar fi placut sa ma fi inzestrat Dumnezeu cu un caracter atat de puternic… Nu ma reped, in aparare prosteasca de sine, sa declar ca tot ceea ce eu nu inteleg sau nu sunt in stare sa fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toti neispravitii care, de cativa ani post-decembristi incoace, vor sa faca pedagogie nationala cu noi, oferindu-ne modelul neimplinirii lor infumurate! Daca, dintre acestia, mai e careva recuperabil, il sfatuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, sa mai citeasca o data, daca deja a facut-o vreodata, Apologia, adica Apararea lui Socrate si textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidros, sa mai citeasca o data si Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugaciunea pentru unitatea Om-Dumnezeu, iar dupa aceea sa citeasca sau, in cel mai bun caz, sa reciteasca Miorita, eventual in vreo doua-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu vad cum ar reintra in normalitate. In normalitatea fiintei umane in ipostaza ei romaneasca!…

Iar tuturor celor de fata cititori le aduc la cunostinta ca in hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorita a fost atat de prezenta in mintea romanasilor nostri mioritici pana la Dumnezeu!, incat unul dintre ocnasi, nu de capul sau, ci mereu cercetandu-si camarazii de extaz penitenciar, facand deci din acel text un soi de opera colectiva, anonima, s-a incumetat sa imagineze continuarea baladei!

Da, exista o continuare a Mioritei! Nu romanul Baltagul, care este si el asa ceva, dar in alt fel, ci un text poetic, in metru popular, sa semene cat mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a incumetat cineva sa se masoare cu Miorita!… Cred ca numai spatiul binecuvintat al temnitei, al suferintei nedrepte, putea cuiva sa-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioritei, dar si inspiratia, de natura cert divina, de a produce un text care sa faca fata comparatiei cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioritei… Iar acel ocnas nu a facut-o ca sa schimbe cu vreo iota destinul si comportamentul mioritic al ciobanasului, ci pentru a raspunde la o intrebare, extrem de justificata: cum le-a fost asasinilor dupa? Cum de i-a mai rabdat pamantul?…

Intrebarea aceasta si-a pus-o Radu Gyr si a scris drept raspuns Balada unui plai de munte.

Ce s-a intamplat cu asasinii ciobanasului nostru mioritic? se intreaba, asadar, Radu Gyr si da la aceasta intrebare un raspuns, adica un text, o balada, care il situeaza cert printre marii poeti ai lumii. Iata primele catrene:

„Pe-o spranceana de lumina,
Lang-o lacrima de rai,
Verde culme carpatina
Rotunjeste dulce plai.
Iar in plaiul stanei goale,
Langa strunga fara oi,
Crangi cu umeri franti de jale
Se cutremura din foi.
Fluier vechi nu mai indruga
nu mai latra caini pandari.
Singuri muntii duc in gluga
Carpatine neguri mari.
Nu mai zburda-n tarla iezii,
Nici plapanzii miei priori.
Doar pe cearcanul amiezii
Urca ulii rotitori.
Ulii suie, frunza suna,
iar in iarba-ntins amar
ba e somn, ba rugaciune,
tinar les de pecurar.
A ramas dormind pe-o rana,
in culcus de voievod,
pe-un crampei de rai cu stana
unde brazii plang prohod.”

Si asa mai departe… Una din capodoperele limbii romane… Ale spiritului mioritic.

Nu voi destainui soarta celor doi tovarasi cu suflet de Iuda… Cititorii acestor randuri sa mearga la text! Mana pe carte!… (Volumul Balade.)

(Retineti, numai ca brazii nu plang si nu se indoaie.. ei raman vesnic drepti, verticali.. ei doar se frang. Astfel ca, in acest caz avem de-a face cu un paradox, o culmea-culmilor cand brazii plang. – n. red.)

…Important este ca s-a gasit un spirit mioritic, Radu Gyr, care sa-si puna intrebarea, la care a imaginat un raspuns pe puterea mintii sale. Iar si mai important este ca in acest acelasi spatiu mioritic, cand vestea ca a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tariile lumii in care ei se stiau traitori, poporului astuia de romani mioritici fiindu-i cu neputinta sa inteleaga asemenea fapta, ei, romanii de odinioara, romanii arhei, si-au pus intr-un tarziu intrebarea: oare ce s-a intamplat cu ucigasii Mantuitorului, cu ucigasii Celui Care S-a oferit suferintei ca sa ne mantuiasca pe noi de pacate? Cu ce cumplita pedeapsa, pe masura crimei faptuite, justitia divina i-a pedepsit pe criminalii cei mai fara de suflet din istoria Universului?…

Da, romanii si-au pus aceasta intrebare la care au imaginat si un raspuns, un raspuns mai mioritic decat toate Mioritele lor. Un raspuns pe care nechematii preopinenti nu au nici o sansa sa-l imagineze ori sa-l inteleaga…

Inchipuindu-se magistrati, judecatori in dosarul uciderii lui Iisus Hristos, romanii, mioritici in tot ce fac, au mai facut una cu care sa scandalizeze componenta nauca, lucida si pragmatica, a planetei: in imaginarul romanesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnati ucigasii cei mai nenorociti a fost ca ei sa nu mai moara niciodata. Sa traiasca vesnic! Si punct!…

Aceasta a fost pedeapsa data de Dumnezeu! De Dumnezeul romanilor, daca nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…

Logica stransa a acestui raspuns: numai asa, traind la nesfarsit, si asistand la „marsul glorios al lui Iisus pe pamant” (apud Tutea), li se vadea acelor nefericiti esecul crimei lor!… Dimensiunile netrebniciei lor…

Mai departe, interpretarea „sentintei” e la inde…mintea fiecaruia, cum il taie capul pe fiecare…

Dupa al meu: pedepsiti sa nu mai moara niciodata? Pedepsiti cu viata vesnica?… Asadar, viata ca pedeapsa!… O idee des intalnita la romanii mioritici. La maica-mea, bunaoara! Dar n-am luat-o in serios!… Sau la dl. Arghirescu, gazda mea din studentie, de pe str. Lt. Paul Ionescu 15. Fusese la Caracal coleg de clasa cu Paul Ionescu, erou al primului Razboi Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar cand eu ii uram sa atinga suta, nu-mi multumea, dand din cap compatimitor: ce-o fi fiind in capul acestui baiet?!… Dimineata, cand era destul de liniste ca sa-l aud prin perete, prindeam rugaciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ti-am gresit de ma lasi sa traiesc atata?! De ce nu ma iei, Doamne?!… Pentru care grele pacate, Doamne, mai traiesc?… Rasunau cunoscut in mintea mea aceste vorbe… Atat cat reusisem eu sa ma conectez pana atunci la mentalul comunitar romanesc. Romanesc pentru ca mioritic. Si invers!…

Cand viata este o pedeapsa, o proba de incercare, menita sa te pregateasca pentru alta viata, abia aceea adevarata, pui alt pret pe viata si pe toate cele din preajma-ti, atat de amagitoare!…

In septembrie 1989 ma aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistica. M-am imprietenit oaresicat cu un romanist suedez, i-a placut comunicarea mea si mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede si la politica. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus intrebarea incomoda pentru un roman nationalist: de ce romanii nu dau nici un semn ca ar fi capabili sa se rascoale impotriva sistemului comunist? De ce accepta mai departe dictatura ceausista?!… Adica, se subintelegea, din lasitate si oportunism se comporta romanii atat de jalnic, de jenant!…

M-am pomenit, aproape instinctiv, fara sa judec prea mult raspunsul, sustinand alta explicatie: forma cea mai comuna si mai naturala (sic!) de lasitate este teama de moarte. Romanii sunt un popor care in istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotriva, au infruntat-o cu destula daruire, altii ii zic seninatate… Si suedezul cel hiperborean s-a aratat cunoscator: religia dacilor, Miorita, Brancoveanu, la care eu am adaugat rezistenta anticomunista din munti, pe cat de eroica, pe atat de „ineficienta”, despre care informatul meu coleg nu stia nimic, nimic…

Iar eu am continuat: gestul de a te ridica impotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care iti pune in pericol viata. Dar pe langa pericolul de a-ti pierde viata in confruntarea pe care o declansezi, mai apare si pericolul ca tu sa iei viata cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce in postura nedorita nicicum de a ucide… Pentru roman, nimic nu poate fi mai cumplit decat sa se vada cu mainile inrosite de sangele omuciderii… Mai bine rabda nedreptatea decat s-o inece in sange! Romanul stie ca pentru opresor exista o plata inevitabila si il lasa, mai de graba, „in plata Domnului”

Eram eu insumi mirat de cele ce spuneam si vag mi s-a facut rusine pentru usurinta cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam in ele? Nu stiu. Ce stiu este ca atunci le-am gandit, aceste explicatii, pentru prima oara. Mai ales ideea ca romanii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieti, dar ezita atunci cand s-ar putea sa fie adusi in situatia de a lua ei viata cuiva, oricat i-ar fi acela de adversar!…

…Cateva luni mai tarziu, in decembrie acelasi an 1989, aveam sa constat cu uimire si indurerat ca avusesem tare multa dreptate… Mii de tineri mioritici, fara par, fara pistoale, numai cu palmele goale au iesit in fata tancurilor, in fata nevazutilor teroristi, nu ca sa ucida pedepsitor sau razbunator – caci nu aveau pe cine, cat mai ales ca sa-si arate, lumii intregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-si astfel credinta ca Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…

Noi, romanii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu exista un asemenea popor… Iar a fi ori a reactiona in spiritul baladei Miorita nu inseamna a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o traire profunda a propriei conditii umane mult mai complexa, mai subtila, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atata doar as adauga: a reactiona „in legitima aparare”, instinctual, la violenta raspunzand prin violenta, inseamna sa te situezi pe linia de conduita a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat si …recomandabil in viata de toate zilele, oamenilor obisnuiti. Alde mine, alde mata, cititorule…

Uneori insa, cand atitudinea ta angajeaza o miza mult superioara destinului individual – cazul lui Socrate si Iisus, a avea reactia „potrivita”, cea asteptata, inseamna a accepta degradarea mizei, a semnificatiilor legate de persoana-ti. Inseamna sa apartii acelei lumi din care vin si cei care iti vor moartea. Este si cazul Capitanului, care, daca s-ar fi pus la adapost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al sau si al Miscarii. Ciobanasul nu purta un mesaj anume, pe care sa putem spune ca l-a salvat prin comportamentul sau cristic, mioritic. Dar camarazii sai colindatori, cu o intuitie sufleteasca teribila pentru niste simpli tarani, punandu-l pe ciobanas sa ia aceasta atitudine, confera mortii sale un mesaj, un rasunet care acopera vaietul de jale matern, devenind mister initiatic la nivelul constiintei unui popor intreg! Caci, a nu se uita, balada Miorita, din toate creatiile folclorice romaneste, are cea mai buna raspandire, cele peste o mie de variante acoperind dens intreg arealul romanesc.

Un detaliu cum nu se poate mai miscator: Prima oara, daca nu ma insel, Miorita a fost culeasa intr-un sat ardelenesc, de romani secuizati, de ceangai. Un text in limba maghiara, asadar. Bietii oameni nu mai vorbeau romaneste, uitasera si religia parintilor, trecand, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepadasera de „mesajul” mioritic, salvandu-l chiar si asa, degradat prin traducere, ca pe chivotul lor sufletesc ultim si de cel mai mare pret…

In incheiere, as zice ca genul proxim si ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, si el atat de romanesc, numit a-ti fi rusine de rusinea celuilalt… Nu stiu daca exista si in alte limbi, ca expresie curenta. Acest sentiment ma incearca destul de des. Este un sentiment si un comportament la care eu unul am acces. Caci celalalt, comportamentul propriu-zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot romanul! Ci numai celor dintre noi putini si alesi… Binecuvintati de Dumnezeu! Cand printre noi se iveste unul, sa ne bucuram de norocul neamului nostru de-a-l odrasli mai departe pe ciobanasul carpatin…

Dar sa ne rugam la Bunul Dumnezeu sa ne puna cat mai rar in situatia de a scoate la lumina, din adancul fiintei noastre etnice, ce a mai ramas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, si pe altii la incercare!

7 ianuarie 2010

Ion Coja

Post scriptum: Decembrie 1989 si tot ce a urmat, adica situatia in care ne aflam de 20 de ani (la data redactarii acestui articol in Revista România Culturală, 30 de ani – n. red.), nu cumva este un alt moment in care Istoria da in noi, romanii, cu tot ce apuca si ne pune din nou in cumpana cu pieirea?! „Romanul nu piere!”, ne asigura un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba, asta nu exista la alte popoare. Adica vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamtul sau bulgarul… Dovada ca destinul nostru istoric ne-a pus mereu la incercare. Ne pune, iata, din nou! Numai ca de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul si tara pare a fi mai bine pusa la punct. Nu au neglijat nici un detaliu!…

Deformarea si denaturarea mesajului care ne vine din adancul veacurilor, inclusiv a celui mioritic, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din aceasta strategie. O strategie care mizeaza nu numai pe cozile de topor, ci si pe imbecilii cu certificat de nastere romanesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici in Parlament, nici in Guvern, nici in Universitati sau Tribunale, la Televiziuni si tot felul de redactii, peste tot dam de ei…

Post scriptum 2020: Textul de mai sus este complementar celui scris de dl. Vitalie Pastuh si publicat pe site-ul nostru zilele trecute. Amandoua sunt texte polemice, la adresa unor neispraviti ce-si fac auzita vocea ca opinie publica…

Recommended Posts

Leave a Comment

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
liviu rebreanu, taranul roman
%d bloggers like this: