In Articole

Ion Coja - Codreanu și Antonescu

„Poporul român şi Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.” (N. Steinhardt)

La viața mea, în cei aproape 80 de ani de umbră făcută pământului nostru atât de răbdător, am avut parte și de evrei angelici, oameni corecți, iubitori de adevăr. Un evreu din această specie pe cale de dispariție, o cunoștință mai nouă, mi-a scris zilele trecute și mi-a cerut un rezumat edificator despre Corneliu Zelea Codreanu și mareșalul Ion Antonescu, de care să se folosească în discuțiile din Israel pe această temă, destul de aprinse între evreii plecați din România.

M-am conformat cu textul de mai jos. Lectură cu folos!

Codreanu și Antonescu:

1. Antonescu este iubit de mulți români deoarece:

– războiul pornit împotriva URSS pentru recuperarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost pe placul și pe voia majorității românilor;
– în timpul guvernării lui Ion Antonescu România a fost o țară prosperă, a domnit legea, corupția funcționarilor a fost eradicată;
– Antonescu a fost trădat de regele Mihai care l-a arestat pe 23 august 1944. Dacă mareșalul Antonescu era lăsat să încheie el armistițiul cu Uniunea Sovietică, România ar fi avut o soartă mai bună. Gestul regelui Mihai a fost pripit, fără un calcul corect al consecințelor, fără nicio înțelegere prealabilă cu sovieticii. Antonescu angajase discuții preliminare cu emisari sovietici și obținuse condiții de armistițiu net avantajoase;
esențial este să se înțeleagă adevărul despre soarta evreilor sub guvernarea mareșalului. În acest sens este edificator așa zisul testament al lui Wilhelm Filderman, liderul evreilor români în perioada 1920-1957. Filderman, care era și prieten din liceu cu Antonescu, la cererea mareșalului, a petrecut 4 luni de zile în Transnistria, pentru a cunoaște nemijlocit condițiile în care trăiau evreii deportați în Transnistria. În Transnistria au fost deportați evrei, țigani și români a căror loialitate față de statul român era incertă, majoritatea având simpatii comuniste, pro-sovietice. De pildă, din București au fost strămutați în Transnistria 300 de evrei, cu familii cu tot. S-au întors 295 dintre ei în 1944, doi muriseră, iar trei fugiseră la ruși (după Sonia Palty, „Evrei, vă ordon treceți Nistrul”). Majoritatea evreilor deportați în Transnistria erau evrei din Basarabia și Bucovina, cunoscuți cu simpatii comuniste. După documentarea făcută la fața locului, Filderman a avut nenumărate intervenții împotriva evreilor comuniști sau sioniști care susțineau că în Transnistria a fost practicat un regim de exterminare a evreilor. Iată testamentul lui Filderman, redactat în 1955:

wilhelm filderman, testamentul lui filderman

Wilhelm Filderman

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.

Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

Acesta este textul de bază pentru orice discuție privitoare la soarta evreilor sub guvernarea Ion Antonescu

La acestea se adaugă un detaliu necunoscut de publicul larg: Ion Antonescu și-a dat seama că la conferința de pace care va urma după încetarea războiului va trebui să dea socoteala cu privire la soarta evreilor din România guvernată de mareșal. Așa că a pregătit din timp un fond de documente care să dovedească corectitudinea guvernării sale față de evrei. Această arhivă a fost confiscată însă de ocupantul sovietic ca pradă de război și dusă la Moscova. După 1990, Israelul a cumpărat de la ruși această arhivă, din care până acum nimic nu a fost pus la dispoziția cercetătorilor evrei sau ne-evrei! Se impune obligația Israelului de a publica această arhivă! Este lucru sigur că documentele din arhivă vor dovedi comportamentul corect aplicat de Antonescu evreilor.

În legătură cu teza unui genocid în Transnistria, vă recomand să luați legătura cu dl P.N, ai cărui bunici din Cernăuți au stat trei ani în Transnistria. Din ce a aflat de la bunicii săi, dl P. a declarat de mai multe ori pe acest site că în Transnistria nu a fost genocid, nu a fost holocaust. Dl P. a fost procuror militar, a avut însărcinări speciale în guvernul israelian, este o persoană de mare încredere și pentru evrei, și pentru români.

nicolae steinhardt, rautatea umana

Nicolae Steinhardt

Consemnăm în acest sens și aprecierea unui mare evreu român, N.Steinhardt:

„Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, a fost singurul în toată Europa care a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu. În vreme ce floarea aristocraţiei germane, generalii şi feldmareşalii acoperiţi de medalii şi decoraţii stăteau smirna în faţa lui şi tremurau, iar el făcea spume la gură şi alerga urlând de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei.”

„Şi pot afirma că nici un evreu din România nu a fost predat naziştilor pentru a fi trimis în lagărele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul!” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Nicolae Steinhardt: capitolul „Mărturisire”, în „Primejdia mărturisirii”, Editura Dacia din Cluj-Napoca (ediţia a III-a, 2000, p. 177):

„Anii următori lui 23 august (nu avusesem de suferit direct ca evreu nici în vremea liceului, nici în facultate, nici în timpul războiului, munca la zăpadă o săvârşisem voluntar, iar pe cea obligatorie în condiţii de omenie, nu însă fără a cârti şi a fi certat de tata: să nu aud niciun cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu; face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?) m-au apropiat şi mai mult de poporul român. Purtarea politică a multor, prea multor evrei şi evreice mi s-a părut stupidă, însufleţită numai de ranchiună şi de ţinerea de minte a răului; nu şi a binelui care a cruţat viaţa a sute de mii de oameni din România, ţara care a cutezat să nu traducă în fapt repetatele ordine de executare în masă date de Hitler – şi nu fără mari riscuri, după cum avea să-mi explice pe larg Radu Lecca, întâlnit la Jilava, pe jumătate paralizat, doborât de boală; (…).”

Acelaşi capitol, p.182: „Referitor la camarazii legionari nu pot spune decât că purtarea lor faţă de mine a fost frăţească. Mi-a venit în ajutor şi reputaţia mea de evreu osândit pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil şi cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosinţă dovadă în lucruri unde mulţi alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi stăpânirea de sine.”

Din capitolul „Ce ştiu?”, aceeaşi carte, p. 195-196: „Ştiu ca toată lumea că mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat şi asumarea unor riscuri imense.

Era vremea, dacă nu mă înşel, când, dintre şefii statelor europene ocupate, numai regele Danemarcei a cutezat şi el să nu se plece.

Mai ştiu, din gura lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului Antonescu pentru problema evreiască, pe care am avut prilejul să-l cunosc în împrejurări cu totul excepţionale, petrecând timp îndelungat împreună şi împrietenindu-ne, că mareşalul Antonescu era ferm hotărât să nu omoare pe nimeni, ci numai să ceară contribuţii băneşti, îmbrăcăminte şi muncă obligatorie, tratament care, atunci când sute de mii de ostaşi români luptau în cele mai grele condiţii în adâncurile Rusiei şi piereau cu miile, putea să pară vexatoriu, dar se situa la o distanţă uriaşă de ce se întâmpla în alte ţări unde evreii au fost exterminaţi cu zel şi maximă conştiinciozitate.

Purtarea aceasta mărinimoasă a poporului român – căci nu a fost o bravadă personală a lui Ion Antonescu, ci expresia unei opinii publice şi a unui sentiment naţional – era de altfel conformă cu politica dintotdeauna a României care în 1939 a refuzat să accepte propunerea de a ocupa teritorii ale Republicii Cehoslovace ori ale Poloniei, iar în 1968 nu va interveni în treburile interne ale unei alte ţări şi nu-şi va trimite trupele în acea ţară prietenă şi vecină.

Mai ştiu de asemenea că Biserica Ortodoxă Română a consimţit – punând duhul mai presus de literă şi dragostea mai presus de orice – să elibereze certificate de botez unor evrei care socoteau că astfel vor putea să fie feriţi de deportări şi alte consecinţe grave ale condiţiei lor.

Procedând aşa, Biserica Ortodoxă Română a dat dovadă că între diversele culte care proslăvesc pe Dumnezeu vor fi deosebiri dogmatice şi că fiecare comunitate e îndreptăţită să-şi păstreze neştirbită credinţa, dar că aceasta nu împiedică întrajutorarea, mila şi solidaritatea în prezenţa nedreptăţilor, silniciei şi pornirilor sălbatice. Poporul român şi Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.

Nu o singură dată au ieşit gospodinele din casă purtând tăvi cu ţoiuri de ţuică fiartă ori pahare de ceai fierbinte spre a-i omeni pe evreii care, în Bucureşti şi-n oraşele de provincie, efectuau pe străzi munca la zăpadă, şi parcă verbul a omeni nu şi-a aflat nicicând un înţeles mai precis. (…).

Dinamica timpului ne îngăduie să sintetizăm şi să desprindem vectorii şi liniile de forţă ale modului în care un popor, o societate, o instituţie primesc şi «prelucrează» impactul unei anumite perioade a istoriei. Ni se vădeşte acum lămurit că reacţia colectivă a poporului român şi a Bisericii covârşitoarei majorităţi a componenţilor săi în anii de încercare 1940-1944 şi-a aflat temeiurile în simţăminte de compătimire pentru suferinţă şi în refuzul de a se împărtăşi din potirul urii şi al prigoanei.”

Moshe Carmilly-Weinberger

Moshe Carmilly-Weinberger

Consemnăm în acest sens și aprecierea unui mare rabin, Moshe Carmilly. Iată declarația sa:

„SALVAREA EVREILOR ÎN TIMPUL NAZISMULUI

Salvarea şi tranzitarea refugiaţilor evrei în şi prin România se poate împărţi în două perioade.

Una a avut loc între anii 1933-1940; a doua din 1940 până spre sfârşitul anului 1944.

Astfel, în 1939, circa 20.000 de refugiaţi evrei – 10.000 din Polonia, 3.000 din Germania, 1.000 din Cehia, 6-8.000 din Slovacia – s-au străduit să ajungă prin Ungaria în România.

Autorităţile române nu numai că au închis ochii, dar ne-au şi ajutat să-i tranzităm pe refugiați spre Bucureşti. La nevoie ne-au dat până şi însoţitori, mai ales când era vorba de călătoria unor grupuri. Organele de poliţie române ne-au mai ajutat şi prin faptul că, din gară, cu prilejul controalelor efectuate, la trenuri, recunoscând pe refugiaţii evrei, îi îndrumau să vină de-a dreptul la noi. Nu era greu să fie recunoscuţi: vorbeau o limbă străină, pe feţele lor se citea spaima, îi mai trăda şi îmbrăcămintea. Aceşti refugiaţi părăseau oraşul însoţiţi de oamenii poliţiei până la Bucureşti. Se întâmpla, şi nu numai o dată, ca agenţii poliţiei să ducă refugiaţi de la gară direct la sediul Comunităţii, aflat la numai câteva minute de gară.

Într-un comunicat din 31 martie 1940 se arată că la Sulina se aflau peste 2.500 de evrei refugiaţi, în condiţii precare. Comitetul pentru Ajutorarea Evreilor Refugiaţi a făcut tot ceea ce era necesar ca acest lot să fie îmbarcat. Pregătirea călătoriei pe mare, procurarea alimentelor, îmbrăcăminţii şi medicamentelor, a necesitat peste 5 milioane de lei, sumă la care evreii ardeleni şi bănăţeni au contribuit cu un milion şi jumătate de lei numai în perioada decembrie 1939 – martie1940. Permisiunea de a organiza călătoria acestui numeros grup în Palestina a fost acordată de guvernul român.

Evocând barbariile anilor 1941 -1944, consider însă că este o dotorie morală elementară ca să nu uităm şi să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o rază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca şi un mod de gândire şi de acţiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa. Astfel, în vara anului 1942 delegatul lui Eichmann la Bucureşti, Gustav Richter; credea că a şi obţinut aprobarea lui Ion Antonescu pentru deportarea evreilor din România. Operaţiunea a fost zădărnicită de acţiunile unor forţe politice din ţară. La Bucureşti există un «Jewish Council», unde a activat şef-rabinul dr. Alexandru Şafran, dr. Wilhelm Filderman, Mişu Benvenisti, dr. Nicolae Iancu şi alţii. Era meritul lor că în anul 1943 a fost readus în ţară un prim grup dintre evreii deportaţi în Transnistria, cu un mare număr de copii.

Lupta pentru salvare, pentru supravieţuire nu a fost uşoară, dar coducătorii evreimii nu au pierdut speranţa. În mod incontestabil, în spaţiul Europei Centrale şi Sud-Estoce a existat o singură posibilitate pentru evrei de a ieşi din cercul de foc al teroarei naziste, o singură speranţă de a se salva. Refugiaţii evrei ajunşi în România, din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în anii cumplitelor masacre – aveau şansa de a pleca din porturile româneşti spre Palestina. Aşa s-a întâmplat şi în mai-iunie 1944.

Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii îm România din punct de vedere politic internaţional etc., rămâne un lucru care nu se poate nega: faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţi evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale.

Guvernul român se afla sub presiunea continuă a germanilor, care erau informaţi despre fuga evreilor din Ungaria în România. Ion Antonescu a publicat, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii, care treceau clandestin granița, erau condamnaţi la moarte, ca şi cei care le ofereau adăpost. Frontierele României urmau să fie păzite şi de către soldaţi germani. În acelaşi timp, prin dispoziţii confidenţiale a anulat aplicarea acestui decret. În legătură cu acest decret trebuie însă să menţionez, încă o dată, că nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasă a frontierei României în perioada mai-septembrie 1944. Ungaria a asasinat 80% din evreii săi, pe care i-a trimis în camerele de gazare de la Auschwitz- Maidanek, în timp ce România a vrut să salveze ceea ce se mai putea şi a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau în pericol de a se îneca.

Hitler a pierdut războiul; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea şi-a pierdut umanitatea, la fel şi iubirea creştinească a aproapelui.

Poporul român s-a străduit în schimb să-şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta.

New York, mai 1988”

MOSHE CARMILLY – Weinberger, fost mare rabin al Clujului

În ceea ce îl privește pe Corneliu Zelea Codreanu consemnăm următoarele:

1. Legionarii nu au ucis niciun evreu. Acest lucru trebuie stabilit cu precădere. De aici trebuie pornită orice discuție.

Legionarii au asasinat câteva zeci de politicieni români, chiar primi minștri, precum I.G.Duca și Armand Călinescu, pe care i-au acuzat de trădarea Țării, de crime și abuzuri împotriva poporului român, dar legionarii nu au avut nicio acțiune violentă la adresa evreilor.

Teoretic, doctrinar, legionarii au fost împotriva marii finanțe evreiești, care a practicat corupția în viața politică din România. Iar crimele puse pe seama legionarilor în ianuarie 1941 sau la Iași, în iunie 1941, s-au dovedit acuzații fără nicio bază faptică. În ianuarie, așa zisa „rebeliune legionară” a fost de fapt o diversiune pusă la cale de serviciul secret și de Partidul Comunist din România, cu sprijinul Moscovei și al Berlinului, pentru a-i compromite pe legionari și a-i scoate de la guvernare. Au apărut documente în acest sens.

Așa zisele crime de la Abator nu au rezistat unor analize profesioniste, nu a existat nicio documentare propriu-zisă. Iar la Iași prigoana impotriva evreilor a fost opera trupelor germane. Nu a existat niciun legionar acuzat de crime împotriva evreilor. Nu există niciun text doctrinar anti-semit al legionarilor, al liderilor legionari. Legionarii au fost acuzați de anti-semitism ca o vinovăție colectivă. Un abuz.

Ion Cristoiu

Ion Cristoiu

În legătură cu Corneliu Zelea Codreanu citez mai întâi declarația explicită a cunoscutului ziarist Ion Cristoiu:

„Am studiat 24 de dosare ale Siguranţei interbelice despre C.Z. Codreanu şi în nicio filă nu am găsit informaţii compromiţătoare despre acesta. Şi credeţi-mă că Siguranţa ar fi făcut publice informaţii compromiţătoare despre Codreanu dacă ar fi găsit. C.Z. Codreanu a fost cel mai cinstit şi de onoare politician interbelic român, el nu a fost şi nu a putut fi manipulat, cum au fost ceilalţi politicieni, de către Carol al II–lea. Aşa se explică faptul că C.Z. Codreanu a fost urmat de către întreaga elită intelectuală interbelică: Noica, Cioran, Eliade etc.”

iuliu maniu

Iuliu Maniu

Iată și părerea lui Iuliu Maniu despre C.Z.Codreanu:

„Domnul Codreanu crede, la fel ca și mine, că ideea națională este factorul determinant pentru progres. El crede, la fel cum o fac si eu, ca statul trebuie sa perfectioneze cu toata forta insusirile nesfarsit de frumoase ale poporului roman, care constituie tocmai baza acestui stat. Poporul nostru trebuie sa obtina posibilitatea de a-si indeplini misiunea pe care o are in aceasta parte a lumii, si pentru aceasta are nevoie de toate mijloacele materiale, culturale si sociale.” (Iuliu Maniu)

Citez câteva fapte de eroism ale Căpitanului:

– În 1916, când România a intrat în război impotriva Austro-Ungariei, Corneliu Zelea Codreanu a mers voluntar pe front, deși era încă minor. A participat la acțiunile trupei în care fusese înrolat tatăl său, după care comandantul regimentului l-a obligat să plece acasă;

– în 1920, când la ateliere Nicolina din Iași muncitorii au intrat în grevă, s-a arborat pe clădire steagul roșu bolșevic. CZC împreună cu un camarad a mers și a dat jos steagul roșu și a repus tricolorul românesc. A înfruntat atunci o mulțime de greviști aflați în curtea atelierelor, impunându-le respect pentru fapta sa de mare curaj;

– în 1938, după instaurarea dictaturii regale, când a început prigoana oficială împotriva legionarilor, mai mulți apropiați ai Căpitanului l-au sfătuit să plece din țară pentru a se salva, ceea ce CZC nu a acceptat, apreciind că ar fi un act de lașitate, de dezertare, să-i lase pe camarazii săi singuri să înfrunte prigoana. A rămas în Țară, i s-a înscenat un proces fraudulos și în final asasinatul din 28-29 noimbrie 1938.

Nicholas M. Nagy-Talavera

Nicholas M. Nagy-Talavera

– mărturia unui evreu: „Deodată, asupra mulţimii s’a aşternut tăcerea. Un om înalt, de o frumuseţe întunecată, îmbrăcat într’un costum naţional alb, a intrat în curte, călare pe un cal alb. S’a oprit lângă mine, şi n’am putut să văd nimic monstruos sau rău în el. Dimpotrivă. Zâmbetul lui copilăresc, sincer, radia peste mulţimea săracă şi el părea a fi cu ea, dar, în chip misterios, şi în afara ei. Harisma nu este un termen potrivit pentru a defini forţa stranie ce emana din acest om. Era mai degrabă pur şi simplu o parte a pădurilor, a munţilor, a furtunilor de pe crestele acoperite de zăpadă ale Carpaţilor, a lacurilor şi râurilor. Aşa stătea, tăcut, în mijlocul mulţimii. Nu avea nevoie să vorbească. Tăcerea lui era elocventă; părea să fie mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care interzisese cuvântarea lui. O ţărancă bătrână, cu părul alb, şi-a făcut semnul crucii pe piept şi a şoptit către noi: ‘Trimisul Arhanghelului Mihail!’ Atunci, clopotul micii şi tristei biserici a început să bată, şi slujba religioasă care preceda întotdeauna adunările legionare a început şi ea. Impresia profundă creată în sufletul unui copil moare greu. În peste un sfert de veac n’am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu.”

(prof. Nicholas M. Nagy-Talavera [Miklós Nagy], evreu din Transilvania, martor, la vârsta de 8 ani, la o adunare ţărănească din Munţii Apuseni)

– alte mărturii despre Corneliu Zelea Codrenu sunt semnate de mari români ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Tudor Arghezi, Ion Barbu și alții.

– de la CZC ne-au rămas mai multe texte doctrinare în care nu găsim nicio afirmație anti-semită.

– amintesc și cazul Mihail Șora, intrat în Mișcarea legionară. A avut o problemă de conștiință, s-a îndrăgostit de o evreică și a considerat că se află într-o situație fără ieșire: nu putea renunța nici la fată, nici la Mișcare. Se gândea cu toată seriozitatea să se sinucidă!… Căpitanul a aflat de impasul sufletesc al tînărului legionar și l-a chemat să stea de vorbă, dându-i dezlegarea: ca legionar nimic nu-l împiedica să se însoare cu cine îi dicta inima! Chiar și cu o evreică! Legionarii nu au fost anti-semiți rasiali sau religioși! Au fost anti-semiți economici, împotriva marii finanțe evreiești, coruptă și cu comportamente anti-românești.

În Mișcare au fost mulți minoritari etnici, inclusiv evrei, cazul evreului Cracauer, poreclit Cracanera, prieten cu Emil Cioran, care a tradus în idiș imnurile legionare. (apud Alexandru Franco). Mulți legionari au fost căsătoriți cu soții evreice. Și nici în această postură, cu soții evreice, legionarii nu au devenit antisemiți…

Nota bene: Păcatul cel mai mare al evreilor din România este faptul că în loc să-și arate recunoștința și gratitudinea față de români pentru soarta pe care au avut-o în România, evreii se complac în postura de acuzatori pentru crime inventate. Este de neiertat și atitudinea evreilor care tac și nu impun conaționalilor lor o linie de conduită a onoarei și a respectului pentru adevăr. Există o justiție divină care nu va întârzia să-și spună cuvîntul. Cât de curând!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. Ion Coja via ioncoja.ro.

Recent Posts
Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
raspuns sienicolae steinhardt, rautatea umana