Ionel Teodoreanu, un destin singular

Scriitor important al literaturii noastre interbelice, continuată în anii războiului al doilea mondial şi în primii ani de după acest război, alături de Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu — ca să numim doar pe marii romancieri ai timpului său —, lonel Teodoreanu îşi are, totuşi, printre aceştia, un destin singular. Sub semnul unei asemenea poziţii, o evocare, astăzi, şi o invocare a lui lonel Teodoreanu ni se pare nu numai un imperativ, dar şi un act de justiţie şi de pietate. Pentru mine este cu atât mai justificată această pietate, pentru că am avut fericirea de a-l cunoaşte personal şi a mă bucura de ocrotitoarea-i prietenie, în perioada bucureşteană a marelui scriitor, în ultimii vreo zece ani ai vieții sale, curmată, prematur şi fulgerător, la numai 57 de ani, în acel început de februarie 1954.

Venise pe lume în ziua de 6 ianuarie (de Bobotează) a anului de graţie 1897, în „dulcele Târg al leşilor”, cum avea să-şi considere oraşul de baştină — ca al doilea fecior al reputatului avocat Osvald Teodoreanu şi al Sofiei, fiică a compozitorului Gavriil Musicescu, părinţi şi bunici cu hrisoave sigure şi de prestigiu în istoria social-culturală a laşului din a doua jumătate a veacului trecut, ale căror aşezări şi a căror viaţă de familie, încărcate de taine tulburătoare, vor fi rememorate, în epica sa de viziune fantastică, cu atâta autenticitate lirică.

Face Liceul Internat şi Liceul Naţional din laşi şi, tot aici, Facultatea de Drept, după care profesează, în tradiţia familiei, avocatura. Avea însă, deopotrivă, vocaţia scrisului. În curând va debuta în literatură, în revista ieşeană „Însemnări literare”, în 1919, cu o suită de proze lirice. În casa bunicilor, Uliţa copilăriei şi Jucării pentru Lily (Lily este adolescenta Ştefania Lupaşcu, scriitoarea de mai târziu Ştefana Velisar, ce-i va deveni tovarăşă de viaţă la 20 de ani) sunt primele cărţi, marcând, într-o adevărată declanşare de imagini, modul său particular de a înţelege literatura, căreia îi conferă, dintru început, un caracter autobiografic, confesiv. Acestea constituie pentru Teodoreanu şi un exerciţiu în ale scrisului literar, în vederea viitoarelor sale zboruri creatoare.

Trilogia La Medeleni, din 1925-1927, — roman al copilăriei şi adolescenţei, unic în literatura noastră —, în care, stăruind în apele pure ale lirismului, fuziunea dintre substanţă şi expresie pare a se desăvârşi, îi aduce lui lonel Teodoreanu consacrarea de mare scriitor. De ar fi rămas doar la atât şi încă ar fi intrat, definitiv şi fără concesii, în panteonul nostru literar. Astfel, după ce dă copilăriei acele cărţi de primăvară, născătoare de bucurii, de culori şi miresme, aducându-ne în lumea copiilor, în paradisul lor, încântându-ne cu inteligenţa lor inventivă, cu sufletul lor, şi îndărătnic şi bun, lonel Teodoreanu devine neegalatul romancier al adolescenţei prin trilogia La Medeleni (Hotarul nestatornic, Drumuri şi Între vânturi).

Ne aflăm aici în micul univers al familiei Deleanu ca într-o pădure solară, a cărei vegetaţie izvorăşte de pretutindeni, din pământ, din ape, din aer, într-o vibrare continuă. În plinul peisajului adolescenţei, de la Dănuţ — tip, prin excelenţă, reflexiv, interiorizat şi timid, dar voluntar şi tenace, cu vocaţia scrisului literar (în care îl recunoaştem pe autor) — la Olguţa, cu încumetările ei în ale cugetări, cu deferenţa şi delicateţea ei, la candoarea Monicăi, supusă, mai apoi, unor suplicii ale iubirii pentru Dănuţ, la Mircea Balmuş, la Adina, Ioana, Rodica, Puiu, Tonel, enigmaticul Vania şi până la părinţii Deleanu, la Moş Gheorghe sau Herr Director, unchiul, — toţi şi toate trăiesc aici ca într-o revărsare de auroră pe coame de dealuri înmiresmate, într-o dimineaţă neîntreruptă, graţie infuziunilor lirice ale autorului şi superbulusăiu joc de imagini şi metafore. Dragostea de viaţă, debordantă, bucuria de a trăi a eroilor, puritatea lor sufletească, sunt ale autorului însuşi, sunt ale omului şi creatorului lonel Teodoreanu, ale modului său de a simţi, de a înţelege viaţa şi de a scrie. lonel Teodoreanu, scriitorul, se află aici într-o permanentă osmoză cu omul Teodoreanu, trăgându-şi seva, forţa scrisului, din confesiuni directe de altfel, ca şi în întreaga sa operă.

Evoluând, cu scrisul său, pe linia împletirii romantismului intimist cu elemente ale unui realism distilat, liricul lonel Teodoreanu ne va da, astfel, în continuare, în scurta-i dar rodnica-i viaţă, o serie întreagă de alte romane, de inegală extensie şi de o variată tematică. O succintă trecere în revistă a acestora se impune aici cu necesitate şi interes. Pentru că, faţă de Liviu Rebreanu, de pildă, care, prin cele două mari monumente realiste, lon şi Pădurea spînzuraţilor, schimbase deja fundamental fizionomia generală a literaturii naţionale, lonel Teodoreanu îşi îndreaptă atenţia, în romanele sale, asupra altui mediu social şi foloseşte alte mijloace artistice. El devine cel dintâi exponent al generaţiei sale care face legătura între lumea marii burghezii rurale şi orăşeneşti din Moldova, din primele decenii ale veacului nostru, o lume patriarhală, idilică, şi o alta ce se înfăţişa, într-un fel, drept ecoul modern al celei dintâi — o lume ce se credea generoasă şi liberă, exuberantă, vitalistă, dar care, în realitate, decădea din condiţia ei fundamentală, care se pierdea în timp, o lume care se ruina, pendulând între o resemnare îndurerată şi spaima de neant, ce-i întunecă orice efort de reîntoarcere înspre orizonturile asfinţite.

Astfel, în Turnul Milenei — un fel de poem în proză al înălțimilor — reconstituie, ca în poemele gestelor antice, ţinutul de măreție legendară al Ceahlăului, pe culmile căruia, sub schitul Toacelor, Petre Diacu şi Milena se alungă în furtună, cu zborul iubirii lor, ca două imaculate păsări de munte. Bal mascat reconstituie integrarea eroului liric în ritmica vieţii sociale a locului de baştină, Iaşul. Într-o atmosferă încărcată de nostalgii, scriitorul proiectează aici şi chipul aureolat al acelei distinse figuri feminine, plină de graţie, de sensibilitate şi discreţie, care a fost Lily (Ştefana Velisar), tovarăşa de viaţă a romancierului, ea însăşi, în totul, o mare operă de artă. Fata din Zlataust, romanul celor două adolescente, eleve de liceu, Golia, apoi Crăciunul de la Silvestri, la rându-le, demonstrează farmecul metaforic, imagistic al scriitorului, optimismul său viguros, virtuțile sale analitice.

Dar marea sa biruinţă creatoare din aceşti ani este Lorelei — romanul iubirii încântătoarei adolescente Luly, pentru reputatul său profesor şi scriitor, Catul Bogdan. Aici, lirismul inepuizabil al romancierului şi vraja cuvântului său atinge, pare-se, potenţe maxime. Este romanul cel mai solicitat de marele public cititor din perioada interbelică.

Tot de această perioadă ţine şi romanul Fundacul Varlaamului, al cărui caracter autobiografic, confesiv, este şi mai evident. Este romanul profesiunii de avocat, predilectă în familia sa, în ce are aceasta mai uman, mai nobil, mai pasionat — profesiune pe care autorul însuşi a slujit-o toată viaţa, ca pe a doua vocaţie, cu pasiune, cu abnegaţie, cu spontaneitate, cu strălucire. Nini Varlaam, celebrul avocat al Iaşului, n-ar fi decât o proiecţie, o transpunere în plan literar, a personalităţii avocatului lonel Teodoreanu, a temperamentului său, plin de un farmec original, indelebil. Apoi, ca un răspuns dat unei propuneri a ilustrului său mentor de la „Viaţa românească”, criticul literar Garabet Ibrăileanu, de a scrie, totuşi, un roman mai puţin liric, lonel Teodoreanu oferă literaturii române interbelice romanul Arca lui Noe, pe care şi-l doreşte „antiliric”, cum se mărturiseşte în Prefaţă, „lepădat de inelele belşugului meu blestemat”, mai „încărcat de oamenii vieţii şi de viaţa lor”.

Structura sa sufletească, temperamentală, vibraţiile sale lirice nu-i dau, însă, pace, vibrează şi aici, nu se pot supune necesităților epicului. Astfel, în momentele grave ale existenţei sale, Mihăiţă, eroul, se simte singur în Arca lui, şi trăieşte, ca un damnat, înstrăinarea, neînțeles şi fără ajutor, ca şi aruncat, cu neînţeleasă pornire, pe valurile istoriei timpului său. El este întâiul şi singurul copil din proza lui Teodoreanu care nu mai jubilează, ci, dimpotrivă, pluteşte pe valurile existenţei în Arca sa, înstrăinat şi neînțeles. Ce se întâmpla însă, cu autorul? De unde acesta?… Pentru că, în Prefaţa sa mai scria: „romancierii care au norocul să nu fie poeți, nici pictori ai vorbei, sunt simpli, fără efort şi fără sacrificiu, direcţi ca o cădere fără rezisfență…” Adăugând apoi: „Eu scriu cu două vârfuri: unul în real, celălalt în poem. Cânt cu două sunete ale aceluiaşi arcuş: unul reprezentând geamătul vieții, celălalt melodia artei. Surâd şi plâng, în acelaşi timp, cu săgeata în mine şi ochii în cer…”

Imperturbabila sa ritmicitate creatoare continuă. Ionel Teodoreanu se lasă însă dominat acum de o serioasă tendință de înnoire a scrisului său, nu numai printr-o diversitate tematică, dar şi în privinţa modalităţilor de expresie. Arca lui Noe, ca şi Secretul Anei Florentin, Prăvale-Baba, Ce a văzut Ilie Pânişoară sau, mai ales, trilogia Tudor Ceaur Alcaz, de mai apoi, o dovedesc pe deplin. Nu însă în dauna temperamentului său creator, a unicităţii eului liric, a realităţii sale interioare.

laşul atâtor arderi şi lumini orbitoare, laşul istoric şi cultural, laşul Junimii, mai apoi al „Vieţii româneşti”, laşul acesta, înalt şi pur, suferea acum un fel de cădere, de pustiire. Personalităţile lui iradiante — precum Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Demostene Botez, Cezar Petrescu, Al. A. Philippide — plecaseră, între timp, la Bucureşti, după mutarea revistei „Viaţa românească” în Capitală. Apoi, marea durere a morţii mentorului său spiritual, G. Ibrăileanu, la care se adăugase şi cea a tatălui său, Osvald Teodoreanu, în 1937 — toate acestea îl hotărâseră şi pe lonel Teodoreanusă părăsească Iaşul şi să se mute la Bucureşti — ceea ce se şi produce în 1938.

Aşadar, fără aceste adevărate „divinităţi aeriene”, fără aceste „simboluri ale perfecțiunii”, cum îi considera pe aceşti mari ocrotitori şi străluciți colegi de generaţie, viaţa în laşi îi devenise imposibilă. lar Bucureştiul — în care se strămuta cu toate darurile bogate şi fecunde, cu câte natura îl înzestrase din plin şi cu care se avântase, jubilând, între chipuri iubite, pe apele liniştite ale Iaşului începutului său de existenţă —, era acum bântuit de nelinişti, supraîncărcat de dezordini şi de violenţe, mai ales politice şi sociale.

În Bucureşti, se stabilise cu locuinţa într-un imobil din strada Romană — azi, Mihai Eminescu — la numărul 55, mai precis spus, în Fundătura Romană, mai ferită, oarecum, de zgomotele şi trepidaţiile marelui oraş. Îşi reia aici îndeletnicirile ieşene, avocatura şi scrisul, încrezător în destinul său. Dar războiul începuse a se desfăşura pe coordonatele lui pustiitoare, iar Bucureştiul intrase în toiul dezlănţuirii unor patimi şi abuzuri politice fără precedent. Hitlerismul belicos şi antisemit, care căpătase dimensiuni europene, se întinde şi pe teritoriul ţării noastre cu unele excese şi cruzimi apocaliptice. Conştiinţele, uneori şi cele mai lucide, debusolează, îşi pierd discernământul, luciditatea.

lonel Teodoreanu, cuprins el însuşi de mari nelinişti, îşi caută acomodarea. Îşi reluase îndeletnicirile pasionale, scrisul şi avocatura, dar suferea o gravă înstrăinare, pare-se o dezrădăcinare. Realităţile Bucureştiului, ca şi ale Ţării întregi, dacă nu-l copleşesc, îl întunecă, totuşi, considerabil, oricât de robustă, de rezistentă îi era firea, structura sufletească şi spirituală. În avocatură, lonel Teodoreanu întruchipa, acum, o glorie a baroului bucureştean, cu pledoariile lui, la Curtea Supremă de Justiţie şi oriunde s-ar fi aflat în arena disputelor juridice, ştiinţa şi arta se cumpăneau şi se completau într-o ideală expresie. Cine dintre noi, de pildă, în anii sfârşitului meu de studenţie, din preziua celui de al doilea război mondial, mai apoi din anii războiului şi de după, n-a cunoscut şi nu s-a simţit cucerit, entuziasmat, de vorbirea înaripată şi viu colorată a avocatului de înaltă ținută civică, lonel Teodoreanu? În scrisul său literar lucrurile stau, însă, acum, altfel. De pildă, între anii 1940-1942, scriitorul apare cu trilogia Tudor Ceaur Alcaz, în care dă semne de dezorientare. El face aici unele concesii vinovate marii boierimi, pe care o vede chemată să pună ordine în haosul prezentului istoric, aceasta trăgându-şi forţa din contactul ei anteic cu pământul Ţării. Neîmpliniri de concepţie înregistrează, de asemenea, şi romanul La portii nopţii. Romancierul îşi căuta febril o nouă formulă.

Memorialistica pe care o soia acum îl salvează însă, îl scoate din facilităţi şi-l readuce pe linia marilor sale biruinţe creatoare. Astfel, În casa bunicilor, Întoarcerea în timp şi Masa umbrelor îl reabilitează ca scriitor şi, sub semnul chemării amintirilor din perioada ieşeană de altă dată, dau conţinut şi expresie unui distinct şi nou valoros capitol al operei lui lonel Teodoreanu. Într-adevăr, cu aceste cărţi, poate cele mai bogate în pretexte şi sugestii din câte a scris în impunătoarea lui activitate creatoare, Ionel — cum o va spune însuşi — și-a depășit acum hotarul de aplauze al talentului, de care a făcut atâta abuzsterp, intrând în acea zonă gravă a suferinței omului, unde vorbele lui sunt vinete şi arnare ca undele mărilor… Ne vom reîntâlni, astfel, în Masa umbrelor, pe fondul memoriei afective a autorului, atât de sensibil la marile valori ale culturii naţionale, cu mai vechile noastre cunoştinţe din scrisul său. lată, mal întâi, neuitatul cuplu al bunicilor, cărora le consacră şi aici unul dintre cele mai aromate poeme în proză. lată, apoi, aici, chipurile vii ale atâtor mari personalităţi şi figuri de oameni de litere din acel de poveste „dulce Târg al leşilor”, înmormântați acum în amintire ca în ţintirimul cel mai odihnitor. Vom reîntâlni, ca şi aidoma, chipurile celor grupaţi în jurul „Vieţii româneşti”, în frunte cu părintele ei literar, G. Ibrăileanu, cărora tuturor le era comun, în primul rând, cultul pentru Eminescu — tulpina eternității româneşti… Fără El am fi încă pământ încruntat, ca şi pe vremea zimbrului. Abia cu versul Lui ne-am desfăcut sub Soare. Dar tot cu El am depăşit şi pieriitotarea minune a florii, învecinându-ne cu suveranele constelații… lată şi alte profiluri fugitive, dintre care nu lipseşte nici umilul ilie Pânişoară – omul şi scriitorul lonel Teodoreanu retrăind, astfel, acum, cu un zâmbet înduioşat, din pacea declinului, anii frăgezimii şi ai puterii…

Este adevărat că unele dintre romanele acestor ani — cum sunt Hai Diridam, La porţile nopţii, Prăvale-Baba, Ce a văzut Ilie Pânişoară, Zdrulă şi Puhă, Să vie Bazarcă şi chiar fragmente din Tudor Ceaur Alcaz — pe lângă o tendință de înnoire tematică, indică şi noile resurse care evocă imaginea existenţială a Capitalei, sub pârjolul războiului şi al urmărilor lui. Dar iată că viziunea rememorativă, atât de proprie scrisului creator al lui lonel Teodoreanu, revine acum pe primul plan şi îl reabilitează cu cele trei cărţi amintite. Am spune, chiar şi în ochii criticii, prea aspre şi nedrepte, cum a fost cea a lui Călinescu, care îl afectase atât de mult. Dar acestea vor constitui o adevărată revelaţie, în primul rând pentru cititorii săi credincioşi, dar şi pentru Perpessicius sau Tudor Vianu, sau Petre Pandrea — ca să-i numim doar pe aceştia dintre cei ce-l elogiază cum se cuvine în critica literară a epocii. Cu Întoarcerea în timp şi Masa umbrelor, lonel Teodoreanu se regăsea pe sine, cel adevărat, în reveria dureroasă a amintirilor şi confesiunilor. Sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile, al respectului pentru tot ce s-a pierdut în consumarea lui, al farmecului retrăit în amintire — scria Tudor Vianu — sunt aici tot atâtea gânduri, afecte şi atitudini proprii omului modern de cultură.

Elaborând — după propria-i mărturisire — sub semnul acelui labuntur anni, scriitorul se povesteşte aici „pe el însuşi”. Într-un plan superior al semnificaţiilor revelatoare, şi el unul dintre protagoniştii „Vieţii româneşti” în jurul cărora virează cu aducerile-i aminte prin confesiunile sale, lonel Teodoreanu luminează unul dintre cele mai importante momente din istoria literaturii şi culturii române. Dominat însă, acum, de o luciditate dramatică, de regretul, de nostalgia dureroasă a anilor duşi, a vârstelor de început, scriitorul, deşi tânăr încă, începuse a fi bântuit de conştiinţa devorantă a imanenţei morţii. El nu se mai poate refugia acum în iluzie, în visare, în himeră. Stăpânit de acel neînduplecat demon al confesiunii, lonel Teodoreanu intră aici într-un dialog dintre cele mai grave, mai întunecate, mai dramatice cu propriul destin.

This slideshow requires JavaScript.

Această alunecare în tragism a omului şi scriitorului lonel Teodoreanu din Masa umbrelor o subliniam, şi eu, încă de la apariţia romanului (1946), într-un articol despre carte, publicat în foiletonul ziarului „Drapelul” din Bucureşti, la 1 decembrie 1946. Este şi prilejul şi momentul în care ne-am cunoscut personal, după care, mă invită la dânsul acasă, în noua sa locuinţă din strada Romulus nr. 53, unde vizitele mele de duminica dimineaţa, pe care mi le stabilea singur, au marcat începutul afecțiunii şi, mai apoi, al unei exprese prietenii ocrotitoare. Aici, în camera sa de lucru, mă gratula cu lectura proprie, temperamentală, aş spune, a unor poeme, ce-aveau să-şi afle apariţia abia în volumul postum de poeme, La porţile nopţii. Mă simţeam de-a dreptul fericit de încrederea afectivă ce-mi acorda — în ciuda vârstei ce ne distanţa. Între altele, eliberat eu însumi, la rându-mi, din apocalipsa războiului, a liniei întâi de luptă — acum profesor, titularizat la Colegiul Naţional „Sf. Sava” —, la îndemnul său, am făcut şi Facultatea de Drept, scutit de frecvenţă, trecând, într-un an şi jumătate, 28 de examene, în şase sesiuni, pentru a-i fi colaborator, eventual, cum spunea, în penalistică. Ba chiar îmi acordă, acum, asistenţa-i juridică generoasă într-un proces personal — singurul ce intervenise în viaţa mea. Sfârşitul său prematur şi fulgerător, din 1954, avea să-l răpească, însă, dintre noi, lăsându-ne văduviţi ca de o lumină solară, cum rareori îi este dat să strălucească pe pământ. Împreună cu familia, în acel viscol de pomină, ce cuprinsese parcă întreaga Fire, l-am asistat, îndurerat, în slujbele de vecernie ce au precedat înmormântarea, şi pe drumul din urmă, printre nămeţi, până la cavoul familiei Delavrancea, din cimitirul Belu, şi până ce a fost zidit în cripta cu ultima cărămidă… Şi, toate acestea, sub obsesia dureroasă a lecturii de către sine a poemelor ce-aveau să vadă lumina tiparului în postumul La porţile nopții — prin îngrijirea pioasă a Doamnei Sale, scriitoarea Ştefana Velisar-Teodoreanu — poeme ce-aveau să însemne unele dintre cele mai intense, mai grave şi mai nuanţate elegii din poezia modernă românească, izvorâte toate, din pendularea de acum a autorului între sentimentul vieţii şi al morţii: „Ioane! Ioane! / În dorul de mine, / Te strig ca pe altul / Troița marii răspântii / E putredă-n ierni. / Vino tu, luminându-mă iar, / Deplin în legendă şi faptă / Cu mantia-i Talduri şi fulger. / loane, nu vii? Sau n-ai fost…”

Sau

„Cum să nu fiu apăsat / Luminatule cer al amiezii de vară / Când gura de rai a azurului tău / E doar acea zare a ochilor mei. / lar eu, zbuciumatul, / Cu toată râvna de rod, / Cresc şi sporesc roditor pe crengile Morții…”

Bântuit, astfel, de aprige nelinişti, de arderi care mistuie, lonel Teodoreanu lăsa acum, în sfârşit, să ningă potopitor peste zarzării copilăriei şi peste candoarea iubirilor adolescentine, şi peste tot şi peste toate câte au fost, funinginea disperării şi pâcla întunericului de Dincolo…

A consemnat pentru dumneavoastră Fănică N. Gheorghe, în Dacia Literară nr. 1/1998.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!