In Modelul de Tara

Irina Bazon - Taranul roman si legatura sa cu cerul si cu pamantul

Despre frumusetea sufletului taranesc, taranul ca om al radacinilor si distrugerea lumii sale

Un cunoscut conservator scria mai demult, intr-o discutie in mediul online, ca „de la taran, paganus, vine denumirea de pagan”. Este o constatare valabila doar in cazul limbilor anglosaxone sau al altor limbi romanice, intrucat in limba romana etimologia cuvantului „taran” este diferita. Ca si „tara”, termenul deriva din latinescul „terra” (pamant): „terra – tara – teran”. Taranul este „omul pamantului”, iar „taran fara pamant e un nonsens” (spunea filologul George Pruteanu). Termenul sugereaza ideea ca taranul este omul cel mai atasat de tara, cel mai devotat acesteia. Mai mult, cuvantul „tara” are si intelesul vechi de „taranime”: „la tara” insemna „la sat”. Prin urmare, chiar limba romana da marturie despre legatura intima, organica dintre taran, pamant si tara.

Insa, asa cum comunismul a fost un sistem utopic indreptat cu inversunare impotriva oamenilor pamantului (prin deposedarea taranilor de pamant si prin stramutarea lor fortata la oras pentru a fi transformati in „unitati de productie”, adica in ceva cu totul strain firii lor – iar cei care s-au impotrivit au fost aruncati in puscarii sau decimati), capitalismul (neoliberal/corporatist) face, in esenta, exact acelasi lucru, doar ca totul e ambalat in iluzia libertatii.

In loc sa i se creeze conditiile pentru a ramane la vatra stramoseasca si a trai cinstit din munca pamantului (de care este organic legat), taranului i s-a oferit, in schimb, „darul libertatii”: depopularea satelor, emigrarea in masa a taranilor, sclavagizarea lor pe plantatiile straine. Oare spre o astfel de „sansa” aspira taranul roman? Dintre cei care au ramas, sunt tarani care nu au mai avut sansa de a se intoarce la radacini si de a reface legaturile de comuniune distruse, asa ca „se adapteaza” dupa cum cer „regulile” noului sistem. Si tocmai aceste reguli – care se contrapun cu totul randuielii, materiale si spirituale, dupa care functiona lumea satului (iar pentru taranul roman, „randuiala lumii izvoraste din intelepciunea lui Dumnezeu”; a se vedea capitolul despre randuiala din Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii) – grabesc distrugerea, nu numai fizica, dar si morala, a taranului. Dupa caderea comunismului, taranilor li s-a restituit pamantul, dar nu li s-au asigurat mijloacele si conditiile pentru a-l putea lucra, fiind, in fond, deposedati a doua oara, dar intr-un mod mult mai perfid decat cum au facut-o comunistii.

Taranul nu a mai fost lasat sa traiasca potrivit firii sale – ca om al pamantului, integrat in rosturile stramosesti, care-l tin alipit trup si suflet de pamant si de tara. Insa nu trebuie trecut cu vederea ca trainicia acestei legaturi era data mai ales de intemeierea in spiritual. Intelegerea pe care o avea taranul asupra lumii si a pamantului era inraurita hotarator de raportarea sa la lumea spirituala, dat fiind ca intre cele doua lumi nu exista o ruptura (cum spunea Parintele Dumitru Staniloae, un profund cunoscator al sufletului romanesc, „cele doua mari pasiuni ale romanului sunt pamantul si credinta (cerul)”) – intre ele nu exista separatie, romanul vietuia intre aceste doua coordonate, de aici vine si echilibrul sau, asezarea sufleteasca, dimensiunea firescului in care traia taranul roman; asa cum se intampla cu un copac taiat pentru a-i fi utilizat lemnul – mai intai ii sunt inlaturate radacinile si ramurile –, la fel se petrece cu o realitate supusa remodelarii ideologice: odata ce i-au fost suprimate radacinile si a fost anulata legatura cu pamantul si cu cerul, ea poate fi redimensionata ideologic fara a mai tine seama de limitele firescului intre care aceasta se incadra inainte; taranul isi ducea existenta intre aceste cadre, astfel, isi rostuia cu chibzuinta viata, iar traiul sau curgea firesc, armonios, fara excesele, rupturile, nelinistile si problemele existentiale care il framanta pe omul modern; acest echilibru provenind din legatura armonioasa care exista (pentru taranul roman) intre lumea materiala si cea spirituala (intre pamant si cer), este simbolizat de cumpana fantanii, intalnita atat de des in vechea lume a satului (a se vedea remarcabilul eseu al lui Mihai Cimpoi, Cumpana, simbol al centrarii. Carte despre fiinta romaneasca); este acea „dulce continuitate intre spirit si fire” despre care vorbea Constantin Noica in Pagini despre sufletul romanesc [1].

Ovidiu Papadima subliniaza ca taranul „considera deopotriva drept al lui Dumnezeu si lumea pamantului, ca si cea cereasca. De aceea, nu le va vedea luptandu-se, ci armonizandu-se intr-o adanca intrepatrundere” [2]. Sau, dupa spusa unui taran citat in minunata colectie de ziceri culese de Ernest Bernea, „Lumea e asa cum a lasat-o Dumnezeu; asa cum e, ea se tane, are o randuiala, nu vezi?” [3]. Deducem de aici ca randuiala aceasta nu e o creatie a omului, care sa poata fi modificata dupa bunul sau plac, ci provine din rosturile bune pe care Dumnezeu le-a pus ca temei al lumii atunci cand a creat-o. Acest temei se surpa doar sub actiunea coroziva a pacatului in care staruie, orb, omul rupt de Dumnezeu.

Lumea si pamantul ca dar. Omul care multumeste

Nerespectarea si stricarea acestei randuieli atrage dupa sine nenorociri – nu numai distrugerea firii si a lumii, a mediului natural, a hranei, ci si decaderea omului din demnitatea sa de chivernisitor, de iconom al creatiei. Atunci omul nu mai intelege lumea ca dar – darul implicand nu numai conceptia ca izvorul a toate bunatatile este Dumnezeu, dar si ideea de comuniune si de jertfa („Cand fac un dar, ma daruiesc, iar cand primesc un dar, ma implinesc” nota, intr-o meditatie, Ernest Bernea [4], referindu-se la dimensiunea spirituala a actului daruirii ca act de jerfta – „a jertfi inseamna a rupe ceva din sufletul tau, din fiinta ta” –, care, in acelasi timp, coaguleaza si intareste comuniunea dintre oameni – „darul este si un legamant, o prezenta activa intre tine si celalalt, o cale si un semn de unificare a doua fiinte”, scrie Ernest Bernea) [5].

Lumea si pamantul ca dar, asa cum le intelegea taranul roman, presupune a le folosi cu recunostinta, nu numai ca „Homo sapiens” sau ca „Homo faber”, ci – cum remarca Parintele Alexander Schmemann intr-o cuvantare [6] – in primul rand ca „homo adoratus”, expresie insemnand „omul care multumeste”. Aceasta calitate (tinand de chipul divin din noi) ne scoate de sub imperiul egoismului si al patimilor care ne instraineaza unii de altii si de Dumnezeu, care ne rup de stramosi si de generatiile viitoare, care ne pun in razboi unii cu ceilalti, cu Dumnezeu si cu natura. Ea ne inalta intr-un registru al nobletii sufletesti.

Aceasta viziune era, asa cum au remarcat cercetatori ai lumii taranesti, proprie taranului roman. El nu se raporta la pamant ca la o proprietate asupra careia pretindea drepturi absolute, ci ca la un bun daruit de Dumnezeu spre mentinerea traiului si a bunelor randuieli, spre folosul sau si al comunitatii (fiind calauzit de constiinta ca proprietarul absolut a toate bunurile nu este el, ci Bunul Dumnezeu). Pentru a chivernisi acest bun, taranul tinea seama in mod firesc de anumite randuieli si limite. O mare insusire a taranului este ca avea constiinta limitelor si manifesta o smerenie in modul cum se slujea de tot ce ii oferea natura (a se vedea cartea lui Ovidiu Papadima, in special exemplele care evoca aceste insusiri). Totodata, el era pastratorul valorilor (materiale si spirituale) mostenite, o alta trasatura definitorie a sa. Acesta este modelul adevaratului gospodar. Fara aceste insusiri, omul devine mandru, lipsit de recunostinta si, in consecinta, un risipitor, un om lipsit de chibzuinta, de simtul masurii si al firescului. Daca luam in considerare zicerile adunate de Ernest Bernea de la tarani, putem spune ca acest cuvant intelept apartinand Parintelui Sofronie Saharov reflecta in mod desavarsit si intelepciunea taranului roman: „Mandria incearca sa-si inchipuie o lume si sa traiasca in ea. Smerenia primeste lumea asa cum a zidit-o Dumnezeu.” [7]

In acest mod, taranul nu numai ca isi dovedea calitatea de om vrednic in fata comunitatii (de bun chivernisitor), dar asigura dainuirea acesteia, cu toate rosturile ei, spirituale si materiale, intrebuintand cu recunostinta mosia sa si bunurile mostenite si perpetuand viata (dar, trebuie accentuat, nu pentru a o lipi de aceasta lume, ci punand-o in slujba lui Dumnezeu si a semenilor – fiindca, din cele daruite de Dumnezeu, suntem chemati sa daruim si noi, la randul nostru – si pentru a o orienta, prin daruire, jertfa si slujire, spre un tel mult mai inalt: rostul mantuitor pe care Dumnezeu l-a sadit in miezul lumii prin Intruparea Fiului Lui). Doar in acest mod omul este cel care, dupa o cunoscuta vorba din popor, „sfinteste locul”.

Cand lumea si viata nu au mai fost intelese ca dar

Dusmanii taranului si ai randuielilor intelepte dupa care functiona lumea sa au fost cei care nu au mai inteles lumea si viata ca dar. Cei care au transformat lumea intr-un locas al ispitelor, in care patimilor li s-a dat libertatea de a se instapani si de a desfiinta randuiala veche, proces care a avut mai multe etape si al carui apogeu se pare ca il traim astazi.

Patimile sunt cele care invaluie intr-o pacla groasa ochii nostri sufletesti pentru a nu mai putem vedea lumea prin raportare la Creatorul ei; atunci ea nu mai poate fi folosita ca dar; patimile inrobesc, iar efectele lor sunt opuse celor ale actului daruirii: in locul capacitatii de jertfa, trezesc si cultiva in noi egoismul si lacomia, in locul spiritului de comuniune, incurajeaza dezbinarea, distrugerea legaturilor organice, alienarea, masificarea; toate acestea rastoarna randuiala fireasca a intregii lumi.

Universului taranesc – un spatiu al comuniunii si al randuielii –, i-a luat locul o lume care a devenit un camp de lupta – loc al razboaielor, al bataliilor pentru putere si acaparare colonialista, al subjugarii si anihilarii celor mai slabi, al exploatarii pana la epuizare a resurselor, in care unitatile organice reprezentate de Biserica, familie, comunitatile locale, statul national, mica proprietate si micile gospodarii taranesti – cu alte cuvinte, unitatile intemeiate pe omul concret – nu mai incap fiindca sunt neintegrabile utopiei. De aceea, se impune ca o necesitate pulverizarea acestora, inghitirea lor intr-o imensa societate de masa, in haosul globalist, unde „ordinea” trebuie mentinuta prin structuri suprastatale impersonale, artificiale.

Pierderea legaturii cu cerul si cu pamantul

Fiindca legatura lui cu pamantul era organica, nu de tip exploatator, taranul de alta data se dovedeste mai ancorat in lumea sa reala decat omul urban care se considera indreptatit sa acapareze noi teritorii si sa distruga societatile taranesti „anacronice” in ravna lui de a le „moderniza”. Omul dezradacinat, in marsul lui neobosit pe calea „progresului”, pierde legatura cu pamantul si, ca o consecinta, comuniunea cu natura si acel mod de intelegere care il situeaza pe taran, pe omul cu credinta in Dumnezeu, in armonie cu firea (datorita credintei in Dumnezeu, lucrurile si lumea capata un sens si o coerenta care dau omului asezare si echilibru sufletesc si care poate fi tradusa prin termenul „randuiala” – definitoriu pentru universul taranului –, dat fiind ca e vorba de o ordine care „izvoraste din intelepciunea lui Dumnezeu”). Urmarea acestei dezradacinari reprezentate de pierderea legaturii cu pamantul a omului instrainat de Dumnezeu este disparitia respectului fata de fire, cu toate consecintele ce decurg de aici si care au schimbat intr-o asemenea masura chipul lumii incat viata omului traitor in ea a ajuns abstracta, neancorata, artificiala, ghidata dupa interese egoiste, care il intorc pe om impotriva firii, a aproapelui sau si a lui Dumnezeu. Iata cum a ajuns omul modern un adversar inversunat nu numai al randuielii, dar si al propriei lui identitati (aceasta situatie se agraveaza pe masura ce lumea virtuala, mediul prielnic pentru propagarea fantasmelor utopiei globaliste, pare a lua tot mai mult locul lumii reale).

Pe langa dezechilibrul sufletesc si alienarea pe care aceasta dezradacinare le sadeste in sufletul omului (pe deplin necunoscute taranului „integrat in armonia firii”, cum spunea O. Papadima), efectele evidente de ordin material sunt eroziunea solului, eliminarea diversitatii agricole, utilizarea biotehnologiilor nocive, epuizarea resurselor, ruinarea micilor producatori locali si izgonirea lor de pe propriile pamanturi etc. Daca stramosii nostri se simteau atasati de pamant prin radacini adanci, nu acelasi lucru se poate spune despre acest tip de om urban (in mod analog, corporatiile, fie ele agricole sau de alta natura, nu sunt legate de un loc si, in definitiv, nu se deosebesc cu nimic de navalitorii pagani nestatornici din vechime; acestea sunt „hoardele pagane” de astazi, care, prin colonizare economica si culturala, cotropesc si supun alte teritorii; ceea ce spunea Liviu Rebreanu, in „Lauda taranului roman” [8], despre barbarii de odinioara, si anume ca erau „neamuri razboinice, pornite pe cuceriri si deci spre traiul din munca altora” si ca „dispretuiau legatura cu pamantul” – ele neavand tarani, fiindca taranul se defineste prin legatura sa profunda si stabila cu pamantul – se poate spune despre corporatiile si puterile neocolonialiste de astazi, capabile nu numai sa distruga mostenirea noastra culturala si naturala, dar si sa declanseze un sir neintrerupt de razboaie; spre deosebire de acesti cotropitori, noi am fost „un neam pasnic de tarani”„In trecutul nostru n-avem niciun razboiu de cucerire, ci numai de aparare” –, care nu au cautat decat sa-si „pastreze fiinta si pamantul”, acest pamant pe care „se face agricultura din vremuri imemoriale”[9]).

Acesta este omul „autonom”, incapabil sa mai intrebuinteze pamantul si bunurile lumii cu recunostinta si grija, ci in mod abuziv, violent, exploatator. Patimile care il stapanesc pe acesta si care deformeaza nu numai chipul omului, dar si pe cel al lumii, sunt mandria, lacomia, egoismul, hedonismul, risipa. Atunci cand „Homo adoratus” va disparea definitiv, va triumfa conceptul de „Homo homini lupus”, care va transforma lumea intr-un adevarat infern.

Taranul, om al radacinilor

Grigore Lese spunea foarte sugestiv intr-un interviu ca „spre obarsii [sau spre radacini, n.n.] urci, nu cobori” si ca „trebuie sa ne inaltam spiritual spre a ne atinge radacinile”. Taranul, ca om al radacinilor, nu este doar „pastratorul teritoriului national” (Liviu Rebreanu) – asigurand continuitatea materiala a acestuia (si sanatatea unui intreg popor, hrana sanatoasa produsa de taranul autentic fiind rodul muncii sale binecuvantate de Dumnezeu) –, el este si pastratorul sufletului romanesc (fiind „purtatorul crucii”, cum il numea Horia Bernea; crucea pe care si-a dus-o demn, de-a lungul istoriei, este ferm implantata in pamantul stramosesc, pamant crestin aparat cu pretul vietii de stramosi – in mare masura de tarani, care, cum sublinia Nicolae Iorga, alcatuiau in trecut „aproape intregul element militar al tarii” [10]).

Prin urmare, legatura sa indestructibila cu cerul l-a facut pe taran si un darz aparator al pamantului nostru si, implicit, al datinilor acestui pamant, al individualitatii si unicitatii noastre etnice care – arata Parintele Staniloae – se dizolva numai atunci cand elementul unificator si intemeietor, si anume credinta, slabeste. Credinta l-a tinut in comuniune cu stramosii, cu pamantul si cu fratii lui, expresia acestei comuniuni profunde – pe care secole intregi de restriste (pana la instaurarea comunismului) nu au putut sa o zdruncine, chiar daca in plan istoric au avut loc despartiri si rupturi dureroase, lupte si jertfe – fiind dorul, care „sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru” (Parintele Dumitru Staniloae) (a se vedea Dumitru Staniloae, cap. „Inradacinarea in spatiul propriu”, in Reflectii despre spiritualitatea poporului roman [11]).

Astfel se explica si de ce taranul era in buna lucrare cu firea – tocmai datorita comuniunii sale cu Dumnezeu, care il facea sa traiasca in randuiala, sa cunoasca si sa respecte buna intocmire a firii, avand in vedere ca, in viziunea taraneasca, alcatuirea ei nu este o intamplare (caz in care omul s-ar simti tentat sa o schimbe dupa capriciile sale), ci se supune si ea unei ordini morale, orientate spre transcendent. Ceea ce nu inteleg ecologistii anticrestini este ca tocmai instrainarea omului de Dumnezeu are drept urmare violenta asupra naturii, care astazi a atins proportii fara precedent si care distruge echilibrul ei si ordinea fireasca in care a fost zidita. Este sugestiv modul cum descrie Sf. Nicolae Velimirovici acest razboi dus impotriva naturii: „Natura este prieten, si nu dusman. Ea a fost zidita pentru a fi tovarasul si ajutorul omului, iar nu un rob razbunator. Oamenii care inrobesc natura o fac vrajmasa si razbunatoare. La noi, in Balcani, se mai pastreaza inca ceva din respectul de odinioara si mila fata de natura. Mai dainuieste inca obiceiul – pana nu demult obstesc in Balcani – ca taranul, cand vrea sa taie un copac, sa coseasca iarba sau sa injunghie un dobitoc, sa-si faca cruce zicand: «Doamne, iarta!» Popoarele care au declarat razboi pe viata si pe moarte naturii, care au nascocit si pus in practica in chip nemilos vorbele aspre «exploatarea naturii» au atras si atrag asupra lor nenumarate rele – intrucat cel ce rupe legaturile sale prietenesti cu natura, in acelasi timp rupe si legaturile cu Dumnezeu.” [12]

In lumina celor afirmate pana aici, intelegem ca taranul roman este un om al pamantului, insa nu intr-un sens pagan (si poate ca nu este intamplator ca, in limba romana, etimologia cuvantului „taran” nu trimite la un substrat pagan), care este reflectat astazi in manifestarile new-age-iste si ecologiste anticrestine de idolatrizare a „mamei pamant” (pierzand legatura cu cerul, omul fie utilizeaza in mod abuziv pamantul – lipsit de respectul si recunostinta care iradiaza din lucrarea omului-iconom, care intelege pamantul ca dar –, vazand in el doar o forma de exploatare si sursa de imbogatire cu orice pret, viziunea predominanta fiind cea antropocentrista, fie cade in cealalta extrema, acordand o intaietate nefireasca naturii, mergand pana la sacralizarea ei; aceasta din urma perspectiva este geocentrista, implicand plasarea pe un plan secund a omului ca fiinta creata de Dumnezeu – si purtand chipul Sau – si nesocotirea moralei crestine [13], de vreme ce intreaga randuiala a firii nu mai este inteleasa ca supunandu-se unei ordini transcendente si fiintand sub pronia lui Dumnezeu, cum o intelegea taranul). Taranul este om al pamantului in sensul ca este om al radacinilor, al randuielii, al comuniunii cu inaintasii, sortit sa pastreze si sa transmita mai departe traditia, adica intelepciunea stramoseasca: valorile si adevarurile vii care au trecut testul timpului, fiind traite, marturisite si aparate de stramosi in acest spatiu de-a lungul veacurilor. Cu alte cuvinte, e opusul „omului de nicaieri” cu privire la care atragea atentia Nicolae Iorga, prevestind parca, prin avertismentul sau, nasterea omului abstract de astazi.

Asa se face ca, odata cu pamantul, taranul apara „legea stramoseasca”, sau ceea ce Parintele Dumitru Staniloae spunea ca „a reprezentat pentru poporul roman fundamentul tuturor legilor sale de viata”, aceasta fiind Ortodoxia (ca si credinta crestina – n. red.)[14], ca mod de vietuire si dainuire a neamului nostru. Fiindca, desi istoria i-a fost potrivnica, desi s-a aflat in calea atator navalitori si la confluenta intereselor unor mari imperii si puteri, poporul roman a avut modul lui de a se „tine locului”, adica de a rezista istoriei si timpului si de a raspunde problemei raului care ii ameninta existenta. Iar aceasta a fost mult timp legea nescrisa dupa care s-a condus lumea romaneasca – formata, secole intregi, in masura covarsitoare, din tarani. Nu este acea ordine artificiala, impusa, care in Occidentul individualist a capatat forma relatiilor contractualiste intre indivizi. E randuiala „lumii asa cum a lasat-o Dumnezeu”, e dreapta credinta, „legea romaneasca”, un set de adevaruri, rosturi si norme care, desi nescrise, isi aveau izvorul in credinta si intelepciunea stramoseasca si au fost temei al comuniunii, unitatii si existentei lumii romanesti. Cum spunea IPS Ioan, Mitropolitul Banatului, intr-o frumoasa pastorala de Craciun, „Buna randuiala a vietii intru ascultare zace. Ascultarea si implinirea Cuvantului Evangheliei ne aduc pace si multa mangaiere in sufletele noastre si in neamul nostru romanesc” [15] (acest cuvant intelept ne trimite cu gandul la un alt adevar rostit de distinsul pedagog interbelic Simion Mehedinti: „Un neam valoreaza atat cat si-a insusit din Evanghelie”). Acest tip de ascultare ii era caracteristic taranului roman.

Cand a fost adus in situatia de a nu mai asculta de Dumnezeu, omul si-a pierdut busola, neamul a fost scos din rostul sau, s-a instalat neoranduiala, lipsa de sens, de criterii si de repere, angoasa. A-l scoate pe om de sub ascultarea de Dumnezeu a fost marea aspiratie a comunismului; de indeplinirea acestei conditii depindea transpunerea in viata a utopiei totalitare pe altarul careia trebuia jertfit fara mila omul-chip al lui Dumnezeu. Altfel planul privind modificarea din temelii a vechii ordini, cu randuielile si ierarhiile ei, cu reperele dupa care se calauzea aceasta, nu ar fi avut sorti de izbanda („A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugaciune. A cauta sa modifici sau sa distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare pacat, avandu-si originea in neascultare”, avertiza George Manu, marele fizician roman ucis de comunisti); pentru a-l materializa, se impunea zdrobirea taranului si a elitei reprezentative ca pastratoare a legii romanesti, elita care intelegea ca „statul n-are sens decat in slujba valorilor neamului care-l sustine” (Mircea Vulcanescu [16]).

Prin urmare, atunci cand omul urban a pierdut legatura cu cerul, s-a dezradacinat si nu a mai putut ramane racordat la real, la un mod de viata cumpatat si firesc. A ajuns un zamislitor de utopii si un visator obsedat de plasmuirea unor paradisuri terestre. Spre deosebire de lumea unui astfel de om, marcata de ambitii si lacomie, conflicte, nelinisti, frica, robie si teroare, civilizatia taraneasca „nu cunoaste lupta pentru autodepasire. Este o calma si buna exprimare a bucuriei de a exista” (Horia Bernea [17]).

Situatia actuala a taranului. Necesitatea refacerii legaturii dintre sat si oras

In ce situatie a fost adus taranul roman de fauritorii de utopii mai vechi si mai noi (comunista, ieri, neoliberala/globalista – azi)? Proletarul de ieri, instrainat de propriul pamant, stramutat, in mod silnic, la oras pentru a deveni o unitate de productie in marea industrie, un om masificat, este „capsunarul” de azi, smuls din comunitatile organice – familia, satul, tara – pentru a se bucura de „darul libertatii”. Sau este taranul devenit un „capitalist” abil, care se descurca cum poate, se „adapteaza”, „taranul” instrainat nu numai de propriile radacini, dar si de modul traditional de a trai si de a produce – oglinda trista a starii in care a fost adus astazi satul. Un principiu care sta la baza sistemului corporatist este ravna de a produce in primul rand pentru profit, nu pentru om (intr-o lume in care pietei i se acorda suprematie, in detrimentul mentinerii sanatatii si a vietii). Or, in acest mod, are loc inevitabil o degradare a relatiilor dintre oameni. A produce mancare nesanatoasa pentru profit conduce la alterarea constiintei si a caracterului celui care o produce, la instrainarea acestuia de semenul sau, care nu mai este aproapele, ci doar un consumator. Tirania pietei se reflecta prin rasturnarea valorilor, generata de idolatrizarea banului, devenit singurul „liant” social al noii societati globalizate. Asa se explica de ce am dat intaietate pietei in detrimentul omului, profitului in defavoarea sanatatii, acumularii canceroase si consumului nesabuit in dauna cumpatarii, sistemului financiar speculativ in paguba economiei reale. Sub paravanul mult aclamatei „piete libere” se desavarseste astazi procesul de dezradacinare a noastra initiat in mod brutal in comunism.

Eliminarea taranilor si a micilor proprietari (producatori) prin comasarea agriculturii, prin vinderea pamanturilor, prin lipsirea taranilor de mijloacele necesare pentru a-si munci pamantul, parasirea vetrelor, uitarea radacinilor si a propriei credinte, destramarea familiilor si a comuniunii cu cei de acelasi neam, cu stramosii, cu tara, prin incurajarea emigrarii, toate acestea in favoarea unor profitori straini si a marilor corporatii, sunt cele mai clare semne ale acestei dezradacinari si ale inrobirii in care am fost adusi. Marele economist din perioada interbelica Virgil Madgearu argumenta in lucrarile sale ca protejarea si raspandirea micii gospodarii taranesti (prin organizarea unui sistem cooperatist) „va intretine o populatie densa, va intensifica productia agricola si va alcatui pentru productia industriala a tarii o piata interna, capabila sa consume stocuri mari de marfuri” si ca „regimul de proprietate si de munca taraneasca poate deveni punctul de plecare al dezvoltarii unei industrii nationale. …Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica, cu atat va disparea mai repede si mai complet cauza emigrarii” [18]. Acest program economic care avea ca punct de pornire cunoasterea realitatilor romanesti si a necesitatilor reale ale unei tari preponderent agrare precum a noastra (al carei atu era si inca este tocmai calitatea superioara a pamantului ei) a fost intrerupt brutal prin instalarea comunismului, iar consecintele distrugerii micii gospodarii taranesti le suportam astazi din plin, lucrurile evoluand intr-o directie contrara celei pe care o avea in vedere Virgil Madgearu: scaderea populatiei intr-un ritm fara precedent, exodul taranilor, abandonarea satelor, proletarizarea taranilor, adusi in conditia umilitoare de forta de munca ieftina, condamnata sa „argateasca” pe plantatiile detinute de corporatii, distrugerea agriculturii, importul a 80% din alimente, industria nationala facuta praf, inrobire si exploatare in favoarea camatarilor si a unei oligarhii financiare.

Colectivizarea a avut efecte dezastruase nu atat prin faptul ca taranilor li s-au confiscat pamanturile (de care existenta taranului este organic legata), cat prin erodarea spiritului de comuniune (care se hraneste din credinta) care domnea in satul romanesc [19] si care forma alta data si baza unui regim cooperatist trainic. Asa s-a produs degradarea satului, pastratorul prin excelenta al fiintei romanesti, loc binecuvantat al solidaritatii organice si al omeniei, iar decaderea morala care ia o amploare fara precedent in orase, lipsa solidaritatii si a unitatii dintre romani, uniformizarea si atomizarea societatii, sunt tocmai urmarile degradarii comunitatilor rurale; totodata, acestea sunt consecintele crearii intentionate a unui antagonism intre sat si oras – in cadrul caruia satul este considerat un loc al „inapoiatilor”, „arhaicilor” (mai nou, al taranilor „betivi si lenesi”), iar orasul, o intruchipare a „progresului”, a omului nou „luminat” si emancipat, in fond, un om instrainat de Dumnezeu si de semeni, mutilat sufleteste, lipsit de busola si inrobit cu totul patimilor. Insa acest razboi al orasului impotriva satului a fost mereu dus cu perseverenta de regimurile totalitare. In acest mod au triumfat individualismul, dezbinarea, masificarea, creandu-se conditiile prielnice pentru inrobirea si spolierea noastra.

Pana cand nu vom reface legatura dintre sat si oras, redand taranilor demnitatea de a trai potrivit firii si rostului lor (nu ca sclavi agricoli si capsunari, izgoniti de pe propriile pamanturi), populatia din orase va ramane o masa atomizata, prada unor forte straine destructurante, care ne vor acapara nu numai pamanturile, dar si sufletele. Pana cand nu vom intelege ca trebuie sa ne pastram taranii la vetre, atasati de pamantul si credinta stramoseasca – ai caror pastratori darzi trebuie sa fie –, sa-i ridicam din conditia mizera, redesteptand in ei virtutile creatoare si dandu-le posibilitatea sa le cultive, pentru a deveni adevarati gospodari, nu vom putea iesi din conditia de sclavie. Le vom putea trezi virtutile creatoare ajutandu-i sa reintre in legatura cu radacinile lor si cu pamantul. Incurajand micile gospodarii taranesti, modelele asociative si cooperatiste, conlucrarea, cooperarea intre sat si oras (din care orasul ar avea insutit de castigat), agricultura ecologica sprijinita de comunitate, productia locala, microcreditarea etc. Astfel, din munca cinstita a taranului, care va restaura si va mentine randuiala, din harnicia si daruirea sa, vor izvori roade curate si binecuvantate, care ne vor hrani trupeste si sufleteste.

Indemnul pe care il adresa romanilor Liviu Rebreanu la finalul discursului de receptie la Academia Romana este la fel de valabil si astazi: „Orasul insa trebuie sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebuie sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n-o mai infranga si nici sa n-o nesocoteasca. Intre sat si oras trebuie sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre. De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebuie sa ne intoarcem necontenit” [20].

Note:

[1] A se vedea si articolul meu „Semnificatia apei si fantana ca simbol sacru in viata traditionala romaneasca”, in Tezaur romanesc, 22 iulie 2013.

[2] Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, Bucuresti, 1995, p. 9.

[3] Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 68.

[4] Ernest Bernea, Meditatii filosofice. Note pentru o filosofie inactuala, Editura Predania, 2010, p. 113.

[5] Dupa ce am terminat de scris articolul de fata, am descoperit un articol minunat al parintelui Stephen Freeman, in care parintele spune: „Rolul unui preot este de a aduce jertfe lui Dumnezeu. O jertfa sau un dar sunt unul si acelasi lucru. Cea mai importanta jertfa pe care o facem este sa daruim totul lui Dumnezeu, prin Hristos. Este recunoasterea ca tot ce avem si tot ce suntem vine de la Dumnezeu si apartine lui Dumnezeu. Darul este insasi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu. Aceasta comuniune, aceasta preotie a fost sfaramata la caderea omului, atunci cand am ales sa consideram ordinea creata drept scop in sine. Mancarea fructului – ca scop in sine («era bun de mancat») – a fost o coborare de la nivelul de preotie la nivelul de consumator. Am incetat sa facem din lume un dar si am ales in schimb sa o devoram. Astfel, ea a devenit moarte pentru noi. Preotia este insasi esenta existentei umane autentice”, Pr. Stephen Freeman http://www.ortodoxiatinerilor.ro/harul-lui-dumnezeu/19813-preotia-universala; https://parintelestephen.wordpress.com/2013/10/11/1023/).

[6] Alexander Schmemann, „Intre utopie si evadare”, conferinta sustinuta la Greenville, Delaware, pe 22 Martie 1981.

[7] O alta cugetare foarte sugestiva care face parte dintre cele culese de Ernest Bernea in cartea Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman: „Am auzit ca-s oameni invatati; da’ ce stiu ei? Stiu ce-i randuit da’ stiu in parte, ca odata mintea, oricat de desteapta ar fi, sa scranteste de nu mai e buna de nimic. Lasa lucrurile sa mearga in legea lor; ce te bagi in treburi dumnezeiesti? Te crezi mare, da’ te frangi. Si diavolu’ a vrut odata sa intoarca lumea altfeliu si-o cazut. Omu’ sa ramana om!” (Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate…, p. 69. A se vedea si eseul meu „Consecintele indepartarii de firescul traditiei. Casa taraneasca si casa moderna”, Tezaur romanesc, 2 iulie 2013 https://irinamonica.wordpress.com/2013/10/23/consecintele-indepartarii-de-firescul-traditiei-casa-taraneasca-si-casa-moderna/, preluat de pe site-ul tezaur-romanesc.ro).

[8] Liviu Rebreanu, „Lauda taranului roman”, discurs de receptie la Academia Romana, 29 mai 1940.

[9] Ibidem.

[10] Nicolae Iorga, „Partidele si tara”, Discutia la Mesagiu, Discursuri parlamentare, vol. I, partea I, Editura Bucovina, Bucuresti, 1939, p. 63; https://irinamonica.wordpress.com/2011/08/17/nicolae-iorga-despre-ideile-conducatoare-ale-poporului-roman/.

[11] Dumitru Staniloae, Reflectii despre spiritualitatea poporului roman, Editura Elion, Bucuresti, 2004, pp. 5-24.

[12] Sf. Nicolae Velimirovici, Ganduri despre bine si rau, Editura Predania, 2009, p. 68.

[13] In  acelasi registru se incadreaza planurile pentru reducerea populatiei sau legalizarea unor conduite impotriva firii, care schimonosesc chipul divin din om.

[14] „Care este insa modul romanesc de comuniune cu ordinea spirituala transcendenta? Aceasta ne-o spune istoria si ne-o spune viata actuala a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveste romanul spre cer si, plin de lumina de acolo, si-l intoarce spre lume, conducandu-se dupa el in atitudine si pasii sai” (Parintele Dumitru Staniloae, „Ortodoxia, modul spiritualitatii romanesti”, Revista Gandirea, anul XIX, nr. 6, iunie 1940, p. 420).

[15] IPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, Pastorala la Nasterea Domnului, 2015 http://mitropolia-banatului.ro/pastorala-la-nasterea-domnului-2015/.

[16] Mircea Vulcanescu, Prolegomene sociologice la satul romanesc, Editura Eminescu, Bucuresti, 1997, p. 121.

[17] Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluta, Cateva ganduri despre muzeu, cantitati, materialitate si incrucisare, Editura Liternet, 2003, p. 6.

[18] Virgil Madgearu, Agrarianism, capitalism, imperialism. Contributii la studiul evolutiei sociale romanesti, Editura Dacia, 1999, pp. 45-59.

[19] „Colectivizarea n-a insemnat numai schimbarea formei de proprietate – ca a luat pamantul de la tarani si l-a dat la CAP-uri, ci a distrus spiritual satul ca matrice de credinta! Si cititi la parintele Staniloae sau la parintele Calciu ce insemna satul romanesc. O sa gasiti aici niste lucruri extraordinare despre modul cum se traia credinta in sat. Or, satul asta a fost la noi, in cea mai mare parte, distrus de comunism” (Parintele Moise de la Manastirea Oasa, http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/12/16/la-18-ani-de-libertate-ranile-comunismului-in-noi-sau-lumina-ce-ni-se-vara-pe-gat-cu-sila/).

[20] Liviu Rebreanu, ibidem.

Recommended Posts

Leave a Comment

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
Florin Colceag, Florian Colceag, matematica, profesor de matematica, modelare matematica, antrenor de genii, geniuagricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila
%d bloggers like this: