LECȚIA DE ISTORIE: Voievodul Mircea cel Mare (zis și cel Bătrân), 607 ani de la moartea unui simbol al luptei pentru independență

De-a lungul timpului, numele lui Mircea cel Bătrân, ca şi cele ale lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, a căpătat valoare de simbol.

Astăzi, 31 ianuarie 2025, se împlinesc 607 ani de la moartea acestei figuri strălucite a istoriei naționale. Domnitor al Țării Muntenești între 1386 și 1418, Mircea cel Bătrân a condus cu înțelepciune și curaj, principalul său obiectiv fiind consolidarea statului și apărarea independenței în fața amenințării otomane.

Un lider politic și militar de excepție

La momentul urcării sale pe tron, Țara Muntenească era un stat tânăr, format cu doar câteva decenii înainte. Sub conducerea lui, domnia a cunoscut o perioadă de stabilitate și dezvoltare, iar relațiile cu Moldova și Transilvania s-au intensificat, pe fondul unității de limbă, cultură și al intereselor economice.

Însă amenințarea otomană a devenit tot mai presantă după ce turcii au cucerit Balcanii, înaintarea lor spre centrul Europei părea inevitabilă, iar Țara Muntenească se afla în prima linie de apărare. În acest context, Mircea cel Bătrân a fost primul domnitor român care a încercat să creeze un front unit împotriva Imperiului Otoman. În anul 1400, a susținut urcarea pe tronul Moldovei a lui Alexandru cel Bun, consolidând astfel relațiile dintre cele două state românești.

După cum arăta Nicolae Iorga, „Mircea cel Bătrân este cel dintâi care a intrat în legătură cu Moldova, creându-se astfel o singură linie politică pentru amândouă domniile”.

Mircea a jucat un rol esențial și în Transilvania, preluând temporar autoritatea asupra unor teritorii aflate sub influența regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. În perioada de maximă expansiune a domniei sale, autoritatea lui se întindea de la Carpați până la Dunăre și Marea Neagră. Într-un document emis între 1404 și 1406, domnitorul se autointitula „Io Mircea mare voievod și domn peste toată țara Ungrovlahiei, al părților de peste munți, încă și către părțile tătărești, al Amlașului și Făgărașului, domn al Banatului Severinului”.

Luptele împotriva otomanilor și victoria de la Rovine

În fața expansiunii otomane, Mircea cel Bătrân a adoptat o strategie diplomatică inteligentă, semnând alianțe cu regii Poloniei și Ungariei. În 1389, a încheiat un tratat de alianță cu Vladislav Iagello, regele Poloniei, pe care l-a reînnoit ulterior în 1403 și 1414. Totodată, a negociat cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, asigurând recunoașterea independenței Țării Românești.

Cel mai important moment militar al domniei sale a fost Bătălia de la Rovine, din 10 octombrie 1394, împotriva sultanului otoman Baiazid I „Fulgerul” (Ilderim). Deși armata română era net inferioară numeric, Mircea a folosit o tactică de hărțuire, slăbind treptat oștile otomane. Potrivit cronicarului Laonic Chalcocondil, „Mircea se lupta într-una cu Baiazid în chip strălucit și silea oastea sultanului să fie la mare suferință”.

Sigismund de Luxemburg

Într-un final, armata otomană a fost învinsă. Mărturii medievale din surse bulgărești, sârbești, bizantine și italiene confirmă amploarea victoriei armatei românești, o cronică bulgară descriind bătălia astfel: „S-au tras atâtea săgeți încât cerul nu se mai putea vedea de desimea lor. Râul de lângă câmpul de luptă curgea roșu de sângele vărsat”.

Tactica ingenioasă adoptată de domnitorul român pentru a înfrunta cu succes forțele mult superioare ale otomanilor a fost sintetizată astfel de Nicolae Bălcescu: „Armata țării sta ascunsă în păduri, ferindu-se a se măsura în bătălie generală cu gloatele dușmanului, mulțumindu-se a-l hărțui, a-i tăia liniile de comunicație, a-i cuprinde proviziile, a-i aduce, prin urmare, foamete și a-l atrage în locuri grele și necunoscute de dânsul, unde plătea scump îndrăzneala ce a avut de a călca pămîntul românesc”.

Victoria de la Rovine a avut un impact semnificativ asupra întregii Europe, oprind pentru o vreme înaintarea otomană către centrul continentului.

Ultimii ani ai domniei și moștenirea lui Mircea cel Bătrân

Vladislav Iagello

După luptele din 1397 și 1400, Imperiul Otoman a încercat din nou să cucerească Țara Muntenească. În momentul în care au apărut luptele pentru succesiune între urmașii lui Baiazid, Mircea l-a ajutat pe Musa (care era căsătorit cu Arina, fiica domnitorului) să ocupe tronul (1411), apoi a sprijinit cu oastea sa pe Mustafa în luptele împotriva lui Mahomed (1416). L-a adăpostit pe șeicul turc reformator Bedr-ed-Din și l-a sprijinit cu armele sale în acțiunile împotriva sultanului. Caracterizând acțiunile politice ale voievodului român, Xenopol aprecia: „Lucrarea politică a lui Mircea a fost, fără îndoială, măreață și bine chibzuită, deși poate părea cam îndrăzneață pentru puterile țării lui”.

Baiazid I „Fulgerul”

După aprecierea istoricului Leunclavius, consemnată în „Historia Musulmana Turcorum…”, înșiși conducătorii otomani îl considerau pe Mircea cel Bătrân drept „Princeps inter christianus fortissimus et agerrimus” (Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager).

Deși în ultima parte a domniei Mircea cel Bătrân a plătit tribut turcilor, a admis aceasta ca singura soluție realistă pentru a păstra autonomia și integritatea țării.

Domnitorul s-a stins din viață în 31 ianuarie 1418, lăsând în urmă un stat bine consolidat și o moștenire de rezistență națională.

Un simbol al luptei pentru independență

Personalitatea lui a fost adesea evocată în cultura și literatura română, de la cronicile medievale la marile opere literare. Mihai Eminescu, în celebra Scrisoare a III-a, a redat imaginea domnitorului într-un discurs memorabil adresat sultanului Baiazid:

„Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.

Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este.

Dușmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar de veste.”

Astăzi, 31 ianuarie 2025, la 607 ani de la moartea lui, moștenirea lui Mircea cel Bătrân rămâne un exemplu de curaj și viziune politică, iar figura lui a devenit un simbol al luptei pentru independență, de strategie și de diplomație abilă.

Via dosaresecrete.ro

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!