Lucian Ciuchiță – ICR: Antenele Globalismului și Eșecul Cultural Național

Perioada în care Institutul Cultural Român (ICR) a fost condus de Horia-Roman Patapievici și influențată de colaboratori precum Teodor Baconschi a fost marcată de controverse grave, acuzându-se deturnarea unei instituții esențiale într-un instrument al intereselor restrânse și risipirea resurselor publice. Sub pretextul modernizării și promovării globale a culturii românești, imaginea proiectată a fost adesea percepută ca o caricatură a valorilor naționale, cu un impact negativ atât asupra identității culturale, cât și asupra prestigiului României în străinătate. Sub Patapievici, ICR a devenit un promotor fervent al unei viziuni globaliste care ignora specificul cultural național. Această direcție a fost evidentă în proiectele artistice controversate. Unele dintre proiectele promovate de ICR au fost considerate ofensatoare sau irelevante pentru cultura românească. De exemplu, expunerea unor lucrări controversate la târguri internaționale a generat reacții negative atât în țară, cât și în străinătate.

Bugete exorbitante alocate unor inițiative discutabile, precum proiectul „România medievală” finanțat cu 7 milioane de euro, au stârnit indignare. Volumul rezultat a fost calificat drept o blasfemie la adresa istoriei românești, lipsind de profunzimea și autenticitatea necesare unei astfel de lucrări.

Participările costisitoare la târguri internaționale, precum Salonul de Carte de la Paris, unde România a fost invitată de onoare, au atras critici pentru cheltuielile de aproape 800.000 de euro, în contextul unor bugete similare de 10 ori mai mici în anii următori. Astfel, se ridică întrebarea legitimă privind utilizarea eficientă a fondurilor publice.

Cultura română redusă la „bazaconii”

Una dintre cele mai mari prejudicii aduse culturii române sub conducerea sa a fost promovarea exclusivistă a unei elite culturale considerate „acceptabile” pentru gusturile occidentale, în detrimentul unei culturi naționale autentice și diversificate. Această abordare a dus la neglijarea clasicilor români. Marii scriitori ai literaturii române – de la Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nichita Stănescu – nu au fost suficient promovați în programele ICR. Deși aceștia sunt esențiali pentru identitatea culturală românească, accentul s-a pus mai degrabă pe autori contemporani aliniați unei ideologii de „ruptură” față de trecut. În efortul de a proiecta o imagine „modernă” a României, Patapievici a ignorat esența profundă a sufletului românesc – tradițiile, ruralitatea, autenticitatea unei țări în care spiritualitatea joacă un rol esențial.

Politica de selecție a artiștilor și proiectelor promovate de ICR în această perioadă a ridicat numeroase semne de întrebare. Patapievici a fost acuzat că a creat un sistem clientelar în care preferințele personale și ideologice primeau prioritate. Mulți artiști de valoare, care nu se aliniau viziunii sale moderniste, au fost excluși de la oportunități internaționale. Literatura clasică, folclorul, tradițiile și simbolurile identitare au fost marginalizate, în timp ce artiștii „nonconformiști” sau cei aliniați unui model globalist au fost privilegiați.

Scrierile și declarațiile publice ale lui Horia-Roman Patapievici au fost adesea considerate ofensatoare pentru români, generând scandaluri care au diminuat credibilitatea și reputația ICR. În cartea sa Politice, Patapievici face afirmații dure despre identitatea românească, descriind România în termeni depreciativi. Aceste exprimări, extrase dintr-un context teoretic, au fost percepute ca o insultă directă la adresa poporului român.Imaginea ICR a fost grav afectată de percepția că instituția era condusă de cineva care nu respecta esența culturală românească.

Multe inițiative promovate de ICR sub această conducere au fost percepute ca fiind o jignire la adresa culturii și spiritualității românești. La New York și în alte centre culturale, reprezentarea României a fost marcată de lucrări și proiecte lipsite de relevanță, care au ignorat tradițiile și valorile autentice ale poporului român. În loc să se promoveze patrimoniul cultural național, s-a recurs la o avangardă excesivă, adesea ruptă de contextul identitar al țării.

ICR a fost acuzat de politizare excesivă, fiind transformat într-un „fief” al intereselor unor grupuri restrânse. Nominalizările directorilor filialelor din străinătate au fost făcute fără transparență, iar audierile acestora au fost interzise presei. Acest sistem opac a subminat credibilitatea instituției și a transformat-o într-un instrument de influență politică, afectând grav imaginea și misiunea sa culturală. Reputația ICR a fost grav afectată, inclusiv pe plan intern. Revista Observator Cultural a rupt orice legătură cu instituția, declarând că nu dorește să fie complice la transformarea culturii române într-o „caricatură” administrată de politicieni lipsiți de competență. Scriitori de renume, invitați la evenimente organizate de ICR, și-au retras participarea în semn de protest, denunțând direcția greșită a instituției.

Mandatul lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR reprezintă o perioadă în care s-au sacrificat valorile autentice ale culturii române în favoarea unei modernizări forțate, deseori de prost gust și alienante. Risipa financiară, clientelismul și proiectele fără relevanță au transformat ICR într-o sursă de controverse și scandaluri, afectând grav misiunea de a reprezenta cu demnitate cultura românească pe scena internațională. Această perioadă rămâne o lecție amară despre pericolul de a politiza cultura și de a o înstrăina de propriile rădăcini. Din perspectiva unui scriitor preocupat de viitorul literaturii române, această perioadă poate fi văzută ca o lecție despre riscurile de a sacrifica rădăcinile identitare în numele unei modernizări forțate.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!