Lucian Ciuchiță – Mari regizori români: Constantin Vaeni

Constantin Vaeni este unul dintre acei cineaști români care și-au lăsat amprenta asupra cinematografiei naționale, un regizor vizionar care a reușit să surprindă complexitatea istoriei și a condiției umane printr-o filmografie densă și plină de semnificații. Născut pe 13 mai 1942, Vaeni și-a croit destinul artistic cu o pasiune rară, îmbrățișând atât regia, cât și scenaristica și actoria.

Prima sa întâlnire cu lumea filmului a fost una timpurie și, în mod simbolic, legată de un moment istoric definitoriu pentru România. În 1958, adolescentul Constantin Vaeni a apărut ca actor în filmul „Dincolo de brazi”, o dramă de război regizată de Mircea Drăgan și Mihai Iacob. Pelicula evoca epopeea unui grup de soldați români și a locuitorilor unui sat de munte care, în toamna anului 1944, au reușit să împiedice retragerea unei unități germane. Deși era doar un tânăr aflat la început de drum, experiența acestui film i-a insuflat lui Vaeni fascinația pentru cinema, devenind scânteia ce avea să-i lumineze parcursul artistic.

Drumul său spre consacrare a continuat prin studiile de regie pe care le-a urmat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC), pe care le-a absolvit în 1969. Odată format ca regizor, Constantin Vaeni și-a început cariera în cinematografie într-un mod aproape inițiatic: a fost regizor secund al filmului „Printre colinele verzi” (1971), o producție semnată de scriitorul Nicolae Breban, unde a învățat subtilitățile artei regizorale.

Constantin Vaeni

Anii care au urmat au fost dedicați filmului documentar, o zonă în care Constantin Vaeni s-a impus printr-o viziune artistică profundă și un acut simț al detaliului. A realizat scurtmetrajele „Apoi s-a născut orașul” (1972), un film documentar cutremurător despre dispariția vechii Orșove, sacrificată în fața progresului, și „Suflet din sufletul neamului său”, un portret deosebit al personalității lui Nicolae Bălcescu. Aceste filme documentare au demonstrat deja înclinația sa către o narațiune cinematografică densă, care împletea lirismul cu observația socială și istorică.

Trecerea sa la filmul artistic de lungmetraj s-a produs în 1975, când a realizat „Zidul”, o dramă psihologică despre sacrificiu, izolare și rezistență. Inspirat din fapte reale, filmul urmărește destinul unui tânăr (interpretat de Gabriel Oseciuc) care, timp de luni întregi, a fost zidit într-o încăpere pentru a tipări clandestin ziarul „România liberă”. Printr-o regie austeră, dar plină de tensiune, maestrul Constantin Vaeni reușește să creeze un adevărat ritual al claustrării, explorând efectele psihologice, morale și fizice ale izolării forțate.

În 1977, Constantin Vaeni a realizat „Buzduganul cu trei peceți”, o peliculă istorică monumentală dedicată lui Mihai Viteazul și evenimentelor care au condus la unirea celor trei țări române în anul 1600. Cu un Victor Rebengiuc epocal în rolul domnitorului, filmul oferă o perspectivă puternic politizată asupra acestei perioade, așa cum impunea contextul epocii, dar rămâne o operă cinematografică impresionantă prin amploarea sa vizuală și prin profunzimea portretizării personajului principal.

Îmi amintesc cum, într-o discuție cu maestrul Constantin Vaeni, mi-a împărtășit un detaliu tulburător despre acest film. Inițial, finalul trebuia să fie la catedrală, un cadru încărcat de simbolistică, care ar fi dat filmului un deznodământ firesc, coerent cu întreaga sa construcție dramatică. Dar cenzura comunistă nu a acceptat acest lucru. Un astfel de final nu se potrivea cu directivele ideologice ale vremii.

A fost nevoit să facă o concesie dureroasă. I s-a impus să adauge la final o scenă triumfalistă, cu Mihai Viteazul intrând măreț în cetatea Alba Iulia. O imagine spectaculoasă, menită să imprime filmului o aură eroică, dar, în fond, o cosmetizare impusă de regim. Era unul dintre acele momente când un cineast știa că trebuie să accepte schimbarea, altfel risca să nu-și mai vadă filmul pe ecrane.

Și nu a fost singura concesie. Îmi povestea despre o altă problemă pe care a trebuit să o ignore: pavajul din piatră cubică. Acesta nu avea ce căuta în film, pentru că la acea vreme pur și simplu nu exista. Dar ce era de făcut? Să aducă zeci de camioane de pământ, să acopere fiecare metru pătrat de piatră cubică, doar pentru câteva secvențe? Era absurd. A lăsat lucrurile așa cum erau, asumându-și această mică abatere istorică, una dintre acele licențe pe care cinematografia trebuie uneori să le accepte.

În spatele fiecărui film există astfel de povești. Detalii pe care publicul nu le cunoaște, dar care vorbesc despre lupta constantă a unui cineast cu realitățile epocii sale – fie că este vorba de cenzura ideologică, fie de limitele impuse de decoruri și logistică. Iar Constantin Vaeni, cu toată pasiunea și talentul său, a trebuit să navigheze printre toate aceste obstacole, încercând mereu să rămână cât mai aproape de adevăr.

A urmat apoi Vacanța tragică (1979), un film inspirat din romanul Nada Florilor de Mihail Sadoveanu. Într-o manieră cinematografică puternică și expresivă, Vaeni reconstruiește conflictul dramatic dintre luptătorii socialiști și forțele de poliție în timpul răscoalei țărănești din 1888. Cu un stil vizual intens, filmul surprinde tensiunile epocii și sfârșitul tragic al acestei confruntări inegale, redând cu fidelitate frământările și aspirațiile unei clase sociale aflate în pragul revoltei.

În 1984, regizorul aduce pe ecran Imposibila iubire, o adaptare a romanului Intrusul de Marin Preda. Maestrul Vaeni reușește să conserve spiritul operei literare, păstrând complexitatea personajelor și dramatismul poveștii. Filmul păstrează tonul grav și meditația asupra destinului și alienării, atât de caracteristice prozei lui Preda, oferind publicului o ecranizare de o sensibilitate aparte.

În 1988, regizorul semnează Drumeț în calea lupilor, o peliculă tulburătoare ce reconstituie ultimele ore din viața istoricului și patriotului Nicolae Iorga. Valentin Teodosiu oferă o interpretare memorabilă a marelui savant, iar filmul devine o meditație asupra destinului tragic al celor care au îndrăznit să își apere convingerile în fața unei istorii nemiloase. Cu o atmosferă apăsătoare și un ritm narativ solemn, Drumeț în calea lupilor se impune ca un testament cinematografic închinat memoriei uneia dintre cele mai marcante personalități ale culturii române.

Prin aceste filme, Constantin Vaeni și-a înscris numele în galeria marilor cineaști români, creând opere cinematografice care nu doar reflectă realități istorice și sociale, ci le transformă în imagini de o profundă încărcătură emoțională și intelectuală.

Maestrul și-a conturat astfel un profil unic în peisajul cinematografiei românești, îmbinând rigoarea documentaristică cu pasiunea pentru istorie și cu o profundă înțelegere a naturii umane. Filmele sale sunt mai mult decât simple povești – ele sunt radiografii ale spiritului românesc, mărturii cinematografice despre luptă, rezistență și idealuri. Prin stilul său distinct și curajul tematic, Constantin Vaeni rămâne un nume de referință în cinematografia românească, un cineast care, prin imagini și cuvinte, a modelat o parte esențială din memoria colectivă a României.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!