Lucian Ciuchiță – Oglinda unei națiuni: între măscărici și valori uitate

Timp de 35 de ani, România a fost condusă de o pleiadă de personaje caricaturale, indivizi pentru care lipsa de scrupule a devenit singura constantă. Acești actori jalnici ai scenei politice nu doar că și-au însușit puterea, dar au transformat-o într-o afacere de familie, într-un monopol cinic asupra destinului unei națiuni.

Le vedem chipurile aproape zilnic, ni se impun pe ecrane, sunt filmați și difuzați pentru orice absurditate pe care o rostesc, căci fiecare gafă devine, paradoxal, capital de imagine. Într-o lume în care notorietatea înlocuiește competența, fiecare inepție le aduce voturi, fiecare bâlbă devine spectacol, fiecare moment de stupiditate – un nou strat de ciment în edificiul lor politic.

Afacerea lor? O combinație de inginerii financiare și jaf legalizat. Într-un dans pervers cu statul, primesc pe tavă contracte publice, exploatează resursele, redistribuie sărăcia și își împart prada, lăsând în urmă o țară ruinată. Serviciile le sunt aliat și călău deopotrivă, unelte perfide de șantaj cu dosare pregătite la nevoie, menținând astfel un echilibru toxic al corupției.

Dar ce-i protejează cu adevărat este scutul imunității. Orice abuz se prescrie, orice furt devine anecdotic, orice crimă împotriva interesului național este ascunsă sub preș până la uitare.

Între timp, sfidarea devine normă, iar lăcomia – o virtute. Nu există competență, doar setea de bani, ridicată la rang de inteligență, deși adevăratele idei vin din umbră, de la cei care, spre ghinionul lor, chiar au carte, dar sunt condamnați la un rol secundar.

Și pentru că populismul vinde, sunt evlavioși când trebuie, fac pelerinaje televizate, sărută icoane și se închină teatral, știind că imaginea contează mai mult decât credința. Dar dacă cineva îndrăznește să le calce moșia fără „taxă de protecție”, devin brusc intransigenți, neiertători, torționari ai celor care nu se supun regulilor lor de clan.

În zonele sărace sunt regi. Acolo unde disperarea naște dependență, ei cultivă supunerea cu promisiuni, ajutoare și pomeni electorale, pentru ca mai apoi să distrugă orice urmă de civilizație. Pentru ei, politica nu este decât un mijloc de a-și satisface interesele personale, o afacere profitabilă sub masca „binelui comun”.

Așadar, eu cu cine mă identific? Cu niciunul dintre ei. Cu niciun produs al acestui sistem stricat, unde singura ideologie este profitul, iar singura loialitate este față de camarila care asigură accesul la resurse.

Dar dacă nu mă regăsesc în această faună politică, ce rămâne de făcut? Să continui să sper? Să caut în afara acestui cerc vicios? Sau, poate, să-mi pun întrebarea: România mai are cu cine să se identifice?

Dacă ar fi să ne uităm în jur, în afara politicianului corupt care dictează ritmul decăderii naționale, ce ne mai rămâne? O menajerie mediatică de personaje care, în loc să inspire, caricaturizează orice urmă de bun-simț.

Avem „vedete” de televiziune care, în loc să fie voci ale culturii și spiritului critic, sunt doar niște marionete gălăgioase, agramate, tunate până la grotesc, produse artificiale ale unui sistem în care forma contează infinit mai mult decât fondul. Guristele noastre fac spectacol din nimic, iar doamnele „en vogue” discută cu o prețiozitate ridicolă despre sex, paranormal și horoscop, ca și cum acestea ar fi temeliile oricărei dezbateri serioase.

Apoi, îi avem pe măscăricii cu pretenții de intelectuali, indivizi fără vreo operă reală, fără gânduri proprii, dar cu un ego care ar putea eclipsa orice om de valoare. Ei își construiesc imaginea pe poleiala unei pseudo-profunzimi, pozând în genii neînțelese, deși în realitate nu sunt altceva decât niște epigoni cu pretenții de filosofi.

Cât despre filme, să nu cerem prea mult – generația actuală de regizori pare a fi lipsită de talent, dar compensează prin alinierea la tendințele dictate de cercuri culturale obscure, unde premiile se câștigă mai degrabă prin aliniere ideologică decât prin merit artistic.

Și atunci, în lipsă de altceva, cădem periodic în nostalgia trecutului. O găselniță care revine recurent, ca un refugiu în fața crizei identitare. Dar, când încercăm să ne agățăm de trecut, o facem cu jumătate de măsură: ne mândrim cu Eminescu, Blaga, Enescu, Eliade, Cioran, Ionesco, Palade, Coandă, Brâncuși, Țuțea – adevăratele valori ale culturii și științei românești – dar uităm un detaliu esențial: unii au fost nevoiți să plece din România pentru a putea crea. Strălucirea lor a luminat din alte colțuri ale lumii, iar noi nu am făcut nimic pentru ei, nici atunci, nici acum.

Și atunci, dacă ne revendicăm identitatea prin trecut, ce facem cu valorile contemporane? Așteptăm să vină alții să le recunoască? Le împingem spre exil, ca pe cei de dinainte? Sau, mai grav, le îngropăm în indiferență, în timp ce ne complacem în consumul de nonvalori?

Întrebarea nu mai este doar „Eu cu cine mă identific?”, ci „Ce mai reprezintă România astăzi?” Dacă ne uităm în jur, vedem doar spectacolul degradării, dar dacă privim mai atent, poate că undeva, în umbră, există încă speranță. Doar că pentru a o recunoaște, trebuie mai întâi să deschidem ochii.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!