Lucian Ciuchiță – Sub privirea celor care-au fost…

Se spune că morții nu pleacă niciodată cu adevărat. Că undeva, într-un colț nevăzut al Cerului, străbunii noștri veghează în tăcere, ochii lor fiind oglinzi ale veacurilor. Ei nu cer nimic, doar privesc. Privesc și așteaptă. Așteaptă de la noi nu jertfe sângeroase și nici ode patetice, ci o simplă și dureroasă întrebare: cine suntem?

Suntem oare ecoul străbunilor care au scris destinul pe stânca veacurilor, sau doar umbrele unui ideal risipit în colbul uitării?

Mai curge oare prin venele noastre sângele acela mândru, care clădea cetăți, înfrunta furtuni și dușmani, fără a se pleca vreodată în fața lor? Sau am ajuns, în acest veac al comodității și al trădării surâzătoare, doar niște pioni pe tabla de joc a unei colonii atent dirijate?

Privind în jur, găsim ruine vii: ruine ale educației, ale culturii, ale onoarei, ale solidarității. Ne ascundem sub carapacea conformismului, cu vorbe mieroase, dar cu sufletul rece, paralizat de indolență. Cuvinte mari, precum PATRIE, LIBERTATE, DEMNITATE, au ajuns monede ieftine pe taraba discursurilor de complezență. Trăim ca niște chiriași în propria noastră țară, în timp ce adevărații stăpâni sunt alții – nevăzuți, dar omniprezenți – care ne conduc destinele fără a ne cere părerea.

Străbunii noștri, cei care au ridicat biserici și cetăți, cei care au scris cu sabia în istorie și cu rugăciunea în suflet, ne privesc. Ei, care au înfruntat Imperii, au apărat limba, pământul și ființa neamului, se întreabă acum dacă suntem vrednici să le purtăm numele.

Și tot ei, probabil, tremură la gândul că viitorul va fi scris de niște urmași care și-au vândut conștiința pentru iluzii.

Dar întrebarea cea mai grea nu vine din trecut, ci din viitor: vor fi copiii noștri mândri de noi? Sau se vor rușina, citind în cărți – dacă vor mai exista cărți – despre cum o generație întreagă a tăcut, a privit în jos și s-a lăsat înrobită de străini nu cu sabia, ci cu ideologia, nu cu lanțul, ci cu ecranul?

Este timpul să ieșim din această amorțeală. Este timpul să ne recunoaștem vina: am dormit prea mult, am cedat prea ușor, am uitat prea repede. Și totuși, nu este prea târziu. Fiecare clipă în care conștiința se trezește este o șansă la mântuire. Fiecare voce care rostește adevărul este o rază de lumină.

Să nu mai așteptăm salvarea de la alții. Străinul nu va plânge niciodată pentru ceea ce noi înșine am uitat să iubim. Iar dacă nu vom avea curajul să fim liberi, vom merita din plin jugul.

Răspunsul se află în fiecare dintre noi. Însă numai dacă vom avea curajul să ne privim în oglindă și să nu ne mai mințim. Numai dacă vom rupe tăcerea, dacă vom învăța iarăși să spunem „nu”, dacă vom redescoperi gustul demnității. Altfel, vom fi doar o generație de tranziție între glorie și uitare —un popor care a purtat cândva în suflet soarele unei civilizații și cântecul veacurilor, dar care, pierdut în rumoarea timpurilor noi, a uitat să-și mai asculte inima.

Un neam ce-a avut totul — pământ, grai, memorie și cultură — dar care, visând la lumi străine, n-a mai știut să-și poarte lumina mai departe.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!