Mihaela Fășie Cudalbu – Steaua de aur a baletului românesc – Magdalena Popa: O viață pe… poante!

În întreaga istorie a dansului românesc nici o personalitate artistică nu a adus țării nicicând un prestigiu mondial precum balerina Magdalena Popa, comparabilă poate doar faimei adusă în lumea gimnasticii de Nadia Comăneci. Grația-i incomensurabilă, frumusețea-i zeiască, excepționala-i expresie artistică și echilibrul inegalabil i-au adus balerinei noastre celebritatea internațională, fiind considerată în anii 1960-1980 cea mai măreață dansatoare a secolului XX. Și-a trăit viața printre monștrii sacri ai baletului (ca Rudolf Nureyev, Carla Fracci sau Juan Giullano), a obținut numeroase trofee la concursuri prestigioase, printre care Steaua de Aur la Paris în 1965 era considerată în balet echivalentul Oscarului cinematografic, și a antrenat pe câțiva dintre cei mai consacrați balerini ai epocii moderne (Frank Augustin, Margaret Illman, Kimberley Glasco, ori Robert Tewsley) inclusiv după trecerea în noul mileniu.

Magdalena Popa

Dar… să încep cu începutul! Mă aflam la debutul aventurii mele canadiene, undeva prin 2003, când am fost contactată de fostul prim balerin al Operei Naționale Române din București, coregraful și regizorul Amatto Checiulescu, pentru a ajuta la promovarea unui nou teatru românesc la Toronto, pe care l-a denumit Ars Nova. Am simțit atunci că mă trezesc din amorțeala spirituală și că mi-am regăsit în sfârșit țelul și dragostea de o viață, scrisul. Mă îndreptam către casa sa, departe de a ști că partenera-i de o viață era… însăși Deitatea baletului românesc. M-a impresionat spațiul intimist dar cuprinzător în acelaşi timp, de o geometrie clasică îmbrăcată în armoniile moderniste ale artiștilor care trăiesc în căutarea perfecţiunii. Întregul ambient fusese creat de ambii soți cu propriile mâini, așa cum aveam să aflu mai târziu din conversațiile particulare cu ei. Magdalena Popa mi-a întins o mână fragilă și fină (ca de altfel întreaga-i apariție), insistând să o chem pe numele ei Magda, nu doamnă, nu Maestră, deși era Maestra corpului feminin al Companiei Naționale de Balet a Canadei. Eram copleșită, nu doar de mândria de a intra într-o atât de selectă companie, dar și de modestia, delicatețea și rafinamentul celor două persoane pe care aveam să le păstrez pentru totdeauna în anturajul meu artistic și să le iubesc necondiționat. Dacă într-un portret viitor voi aborda viața și cariera română și canadiană a Maestrului Amatto Checiulescu, acest articol este exclusiv dedicat celei mai reputate balerine pe care România le-a avut vreodată. Viața ei nu s-a desfășurat fără urcușuri și coborâșuri în România comunistă, în pofida faimei internaționale pe care a adus-o țării natale, pe care nu ar fi părăsit-o niciodată dacă… dar să nu anticipez!

Magdalena Popa s-a urcat „pe poante” de la vârsta de cinci ani și a debutat scenic la șase ani în spectacolul Zâna păpușilor. Primele lecții de balet i-au fost oferite de profesori cunoscuți ai anilor 50/60, ca Anton Romanovski sau Lulu Ross la București, dar ascensiunea profesională avea să vină odată cu acceptarea ei în 1959 la celebra Academie de dans A. Vaganova de la Leningrad, actualul St. Petersburg. A fi antrenat la școala rusă de balet era (și încă este) o mare performanță și în același timp un angajament pe care tânăra româncă le-a luat în serios. Ca studentă a participat la festivalurile de la Viena unde obținea medalia de argint, apoi la Varna, iar în fine la Paris unde a cucerit Steaua de Aur. Televiziunea rusă i-a consacrat un întreg documentar intitulat O zi din viața ei; balerina româncă avea doar 18 ani! Odată cu deschiderea porților către universalitate, Magdalena Popa a dansat câteva dintre cele mai importane roluri ale genului, ca Giselle din baletul omonim al compozitorului Adolphe Adam ori rolul Odette din baletul ceaikovskian Lacul Lebedelor, alături de cel mai celebru ansamblu de balet clasic la acea oră, Kirov.

De aceea este cel puțin de mirare faptul că întoarsă acasă, Magdalena Popa a fost retrogradată la poziția de balerină în corpul de balet al Operei Naționale din București. Și totuși nu după mult timp a fost promovată ca prin solistă ceea ce a pavat drumul către succesul artistic pe care nici o balerină a secolului XX nu l-a atins. Dansa cu Compania Ballet Theatre Contemporain de France la Paris, devenit a doua mea casă (după cum mărturisea artista în interviul acordat revistei Curentul, apariția din 9 iunie 2002), apoi la Dallas Statele Unite, cu Jackson Ballet, ori în Italia, Spania, Belgia, Danemarca, Germania, Portugalia, Cuba, Austria sau Grecia. La London Festival Ballet, Magdalena Popa fura inimile audienței în Lacul Lebedelor, având chiar parte de o primire inedită; „am fost întâmpinată la aeroport cu o lebădă, cu care am fost fotografiată pentru marile publicații… Un alt moment de neuitat este când la Paris am dansat Moartea Lebedei și nu am putut să plec de pe scenă până nu am bisat aproape întregul act. Am avut o gală furtunoasă alături de Margot Fonteyn. La Lisabona… a trebuit să ies printr-o ușă de serviciu” (din același articol consemnat mai sus). La Monte Carlo, apariția ei alături de Rudolf Nureyev și compania Ballet de Monte Carlo nu i-a adus doar ropotele nesfârșite de aplauze ale unui public frenetic, dar și omagiul familiei regale, Prințul Rainier și Prințesa Grace de Monaco organizând o recepție în onoarea dansatoarei noastre, cinste pe care nici o altă balerină româncă nu a primit-o vreodată. După recepție, Rudi, după cum era alintat celebrul dansator Nureyev i-a oferit Magdei o fotografie pe care încă o am cu dedicația afirmând „visez să dansez cu tine”. Este prima oară când fac această afirmație public, pentru că nu este în natura mea să mă promovez singură. (din articolul Semnat Silvia Ciurescu accesat la https://www.icr.ro/pagini/interview-with-magdalena-popa).

Este important a cita câteva cronici ale timpului pentru a înțelege impactul pe care arta balerinei românce l-a avut în societatea artistică contemporană ei. Paul Boursier afirma în revista Nouvelle litteraires din 24 februarie 1966: A fost o Giselle de vis. Paul Deila scria în revista Les Saisons de la Danse din 26 Aprilie 1968: Această seară a „Stelelor” ne-a oferit un nou sens al fragilității și sensibilității, datorită interpretării impecabile din punct de vedere muzical a Magdalenei Popa în Moartea Lebedei. The Daily Telegraph din 1971 o vedea pe dansatoarea noastră ca cea mai bună Giselle a timpului.

Magdalena Popa și Amatto Checiulescu

Iată de ce hotărârea regimului ceaușist de a o „închide la vatră” a reprezentat pentru artistă o lovitură grea, căci steaua unui artist fără expunere internațională urma să cadă. În 1980, Magda și Amatto au trebuit să predea pașapoartele. Se pare că regimul aflase despre fuga în Germania de vest a fratelui  lui Amatto Checiulescu, fapt considerat o „crimă de stat”. În pofida numeroaselor cereri de audiență la Suzana Gîdea, ministrul culturii la acea oră, personalitatea care deschisese toate marile uși internaționale (dar care se întorsese mereu acasă, cu toate invitațiile de a rămâne în străinătate) a avut parte doar de…tăcere. Aveam credința că tot ceea ce fac nu fac pentru mine, ci pentru România, care merită să fie cunoscută în lume și apreciată pentru artiștii de valoare… Eram considerată tezaur de către familia prezidențială, după cum îmi spusese Ștefan Andrei… Am făcut un memoriu tovarășei Elena Ceaușescu, dar nu am fost primită niciodată (din România Literară, 8 noiembrie 1997).

Invitațiile la Paris, până și la Budapesta unde artista trebuia să interpreteze rolul titular în Tristan și Isolda rămâneau fără ecou. Și totuși oportunitatea de a ieși afară s-a ivit odată cu invitația de a participa la Jackson Mississippi ca membru al juriului la cel mai mare concurs de balet din America în 1982. Deși răspunsul inițial a fost (desigur!) un refuz, Ambasada Statelor Unite de la București a amenințat statul român cu întreruperea relațiilor culturale dacă Magdalenei Popa nu i se returnează pașaportul pentru a putea participa. Astfel a ajuns pe continentul american, cu decizia de a nu se mai întoarce în țară și de a-și aduce familia cu ea. Pentru că nu dorea să ceară azil politic (singura posibilitate de a rămâne în Statele Unite ori Europa de Vest), balerina a trebuit să aleagă renunțarea definitivă la dans pentru a deveni Maestra corpului feminin de Balet al Canadei, care îi oferea permis de lucru evitând astfel repercursiunile asupra familiei. Am fost întâmpinată cu brațele deschise, mi s-a oferit imediat un contract ca maestru de balet. Canadienii m-au ajutat să-mi recapăt familia, lucrul cel mai important în viața mea. Am putut să creez foarte mult generații de de dansatori, unii sunt primi dansatori în alte companii. Am montat Silfidele într-o versiune personală… (din interviul acordat muzicologului Grigore Constantinescu în revista Independent din 9 iunie 2002). La doar șase luni de la debutu-i canadian, soțul Amatto Checiulescu și fiica lor Ama ajungeau și ei în țara care va deveni patria lor adoptivă, curând urmându-i și părinții Magdei.

România o onorează și ea după o absență dureroasă de 20 de ani odată cu revenirea în țara natală în anul 2002, când președintele de atunci al țării, Ion Iliescu, îi oferă cea mai înaltă distincție, Steaua României pentru întreaga-i carieră artistică. Deși cu o întrerupere de aproape 7 ani, când Magdalena Popa a lucrat în Australia (unde a montat spectacole ca Baiadera de Léon Fyodorovich Minkus) Compania Națională de Balet a Canadei o păstrează pe dansatoarea româncă timp de 40 de ani pe ștatul de plată, și o onorează cu fiecare spectacol ori eveniment artistic. Deși pensionată în 2022, Magdalena Popa este încă reținută de către companie în calitatea de consultant, confirmând valoarea-i artistică inestimabilă. Dar dacă întreaga-i carieră canadiană i-a adus bunăstarea și statutul de artist consacrat, nostalgia dansului a rămas pentru Magdalena Popa totdeauna neatinsă și poate chiar dureroasă. Visez să fiu fericită, să trăiesc acea senzație de magie, care este dansul. Între o memorie intimă și o memorie cosmică, aș dori, așa cum mărturisea Alvin Nikolais, „să ridic omul din lume pentru a-l plasa în Univers”, să ofer oamenilor o speranță (din articolul semnat Magdalena Popa Buluc în revista Curentul, 9 iunie 2002).

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!