Mihai Eminescu – Cu cît oamenii se egalizează cu atîta devin mai puțin liberi

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Cu cît oamenii se egalizează cu atîta devin mai puțin liberi

Domnia străină a început cu desființarea treptată a oștirii, în urmă a venit despoiarea tuturor claselor societății, scăderea repede a populației, care în secolul trecut nu mai ajungea nici la un milion. Sentimentul de drept și datinele vechi dispărînd, se simte necesitate de-a stabili norme scrise pentru viața oamenilor. Sub domniile străine se tipăresc adevărați codici în locul legiuirilor de mai nainte. Precum corupția îmbătrînește pe individ, astfel putrejunea bizantină a îmbătrînit înainte de vreme pe poporul românesc. Într-adevăr, acum două sute de ani aflăm o mulțime de caractere ale evului mediu: aflăm pe jurați în chestii civile, ceva cu totul medieval, gratuitatea serviciilor publice, o jurisdicțiune limitată a proprietarilor mari pe pămînturile lor; dar caracterul esențial al feudalității e natura proprietății, lipsa proprietății de mijloc și a celei mici. Proprietatea răzășască nu era mică, din contra, mare. Era o moșie mare care se dăduse nu unui individ, ci unui neam. Posesiunea acestui teritoriu se subîmpărțea din timp în timp după numărul membrilor neamului. Cea mare se păstra indiviză și, pentru a nu se micșora puterea politică a familiei, se moștenea în cele mai multe cazuri de cătră unul singur, mulțumindu-se ceilalți copii cu cîte-o zestre în bani sau în avere mobiliară. Din documente se văd resturi de inalienabilitate și o îngreuiare foarte mare a cumpărăturii. Pentru a se vinde o moșie trebuiau consultați toți membrii familiei, precum și toți megieșii. Dacă unul din membrii familiei ar fi lipsit din țară, dreptul lui de a răscumpăra moșia nu se prescria în zeci de ani.

Dispărînd sistemul feudal, sau mai drept zicînd semifeudal, ce mai rămînea alt decît formele curat esterioare ale regimului vechi, titlurile?

În realitate, sistemul feudal e un sistem al libertății celei mai mari, al descentralizării, al autonomiei comunale, al neatîrnării claselor; oamenii nu erau egali și tocmai pentru aceasta erau liberi. Cu cît oamenii se egalizează, cu atîta devin mai puțin liberi. Proprietățile mari împărțindu-se și subîmpărțindu-se, schimbîndu-și originea prin cumpărătură cu bani, era evident că drepturile vechi de jurisdicție deveneau o vexare a unei mîni de oameni pe un petic de pămînt, pe care statul nu putea s-o mai recunoască.

În teorie generală cată dar să spunem că esența sistemului vechi încetase cu domniile străine, că sub acestea s-a stins statul natural pentru a face loc celui artificial.

Pre cînd în societatea veche toate clasele stăteau în raporturi atît de bine însemnate precum stau diferitele organe într-un corp, fiindu-și unul altuia de ajutor reciproc și necontestîndu-și unul altuia funcționarea, în societatea nouă acea armonie naturală încetează și cată a se introduce una artificială prin legi scrise. Organele unui om sănătos funcționează în mod regulat, fără ca el să știe anatomie sau fiziologie; ba el n-are nici nevoie de-a avea scris pe hîrtie cum îi bate inima și cum circulează sîngele. Abia cel bolnav simte trebuința de a-și consulta organizațiunea sa, de-a consulta texturi scrise despre modul cum e făcut și cum ar trebui să subvină naturii sale, ca să nu moară. Pessima republica, plurimae leges. Cu cît e mai rău statul, cu cît e mai abătut de la natura lui, cu atîta mai multe legi trebuiesc.

Lipsa aproape absolută de legi scrise în evul mediu ne dovedește o stare de deplină sănătate a statului. El n-avea nevoie de rețete scrise, de advocați pentru a trăi.

Așadar, ceea ce-a făcut progres în România nu e libertatea, nu e principiul autonomiei locale, nu e funcționarea liberă a părților pentru prosperitatea întregului, ci egalitatea și omnipotența statului. Statul e atît de omnipotent în România încît totul atîrnă de centru, pînă și numirea unui primar de comună rurală. Spună-ni-se dacă în timpul vechi se mai întîmpla ca un consiliu comunal, vornicul și paznicii, șoltuzul și pîrgarii să fie în bătaia decretelor ministeriale de dizolvare și de numire?

Cînd însă statul a devenit omnipotent, e firesc și cată să cerem realitatea principiului monarhiei constituționale. Căci dîndu-se omnipotența aceasta ca jucărie în mîna unui partid, fără ca domnul să-și exercite controlul asupra lui, atunci se-ntîmplă lucruri ca concesia Stroussberg, împrumuturi de milioane netrecute în socoteli, ca cele 8 milioane ale Rusiei, ridicarea cheltuielelor bugetare cu 34 la sută, decorarea cu medalii și ordine a lui Nichipercea și a egalilor săi, numirea unor advocați de mîna a doua în directorate unde se cer vaste cunoștinți tecnice și mecanice, spoliarea tezaurului public prin crearea de lefuri fabuloase în folosul patrioților de meserie, cu-n cuvînt statul omnipotent devine o jucărie în mîna demagogilor, iar poporul se zbate fără putere, jumulit și esploatat într-un mod neomenos de cătră o tagmă de oameni fără merit, fără știință, fără caracter, fără patrie chiar.

[TIMPUL, 26 iulie 1880]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
Become a patron at Patreon!
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lăsați un comentariu