Mihai Eminescu – Între legendele noastre naționale

mihai eminescu, eminescu

Între legendele noastre naţionale e una (în colecţia Ispirescu) de străveche origine desigur şi de o mare adâncime. Un om primeşte de la ursite privilegiul „vieţii fără moarte şi tinereţii fără îmbătrânire”. Acesta trece pe lângă un oraş şi întreabă pe un târgoveţ, ce culegea mere într-o grădină, de când sta oraşul acela? — De când lumea, răspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururea tânăr trece iar prin acel loc, dar de oraş nici urmă. Un cioban singur îşi păştea oile, cântând din fluier. — De când s-a risipit oraşul de aci? întrebă el. — Ce oraş? i se răspunse. N-a fost niciodată, tot câmp limpede, bun de păşune a fost aci. — Într-alt rând omul pururea tânăr găsi aci un codru mare şi un cărbunar tăind lemne. — De când e codrul? întrebă. — Da cine-l mai ţine minte de cându-i? răspunse cărbunarul. Şi în sfârşit peste alte cinci sute de ani omul pururea tânăr regăsi iar un oraş mare. În piaţă larmă, trâmbiţe, tobe, steaguri, veselie. — De când o oraşul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? — Dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piaţă era preocupat de trebile lui proprii, de sine însuşi, de ceea ce se petrecea împrejurul lui.

Omul pururea tânăr, când trecuse pe lângă acel oraş, făptuise multe lucruri bune. Ciobanului [î]i răpeau tatarii din turmă şi el a alungat tatarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, şi-n adevăr într-o piaţă a noului oraş el a văzut o statuă călare c-o elebardă în mână şi s-a recunoscut pe sine în acea statuă. — Eu sunt acela, zise el mulţimii demprejurul lui, dar toţi râseră de el şi nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. — Dar eu sunt acela, zise el. Nu ţineţi voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir şi mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetăţuie a Dâmboviţei, de ţineam piept tătarilor pe Ialomiţa? Şi acuma găsesc aci un oraş de două sute de mii de oameni?

Dar cine să crează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg şi de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulţimea cea mare iată că se găsi un moşneguţ cu faţa vicleană, cu ochii bulbucaţi şi cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururea tânăr, zicând: „Ce vorbeşti tu? De când sunt eu există toate cîte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boiari şi rumâni. Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea. Eu am creat ţara aceasta, înainte de mine nu era nimic”. Omul pururea tânăr râse , îi dete cu tifla moşneagului şi se făcu nevăzut.

Când ne uităm cu binoclu, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem ea ne pare foarte departe. Dac-am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Şerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, am vedea pe uliţe mese cu cîte un grămătic şi la ele cei 100 000 de dorobanţi şi seimeni depunându-şi jurămintele asupra formulei:

Juraţi pe această sfântă Evanghelie şi pe această cinstită cruce că veţi fi cu Constantin Vodă un suflet şi un sfat, ascultându-l şi ajutându-l fără viclenie, atât în iveală cât şi în taină; neascunzând de el nici un lucru ce trebuie să-i fie cunoscut în tot cursul vieţii sale şi în tot cursul vieţii voastre, şi nu veţi fi trădători către el, nici veţi lucra împotriva lui. Iar ei, punând mâinile pe Evanghelii şi pe cruce, ziceau: da! Ţăranii aruncau în calea Măriei Sale spice de grâu, flori albe şi ramuri verzi, mere, lămâi, năramze şi capete de berbeci, sau îi închinau miei şi căprioare sălbatice. Iar cât despre cheful ce s-o fi făcut pe vremea aceea, nici vorbă. Chiar Neagoe Vodă, om mai mult sfânt decât războinic, zice în sfaturile către fiul său Teodosie:

„De ţi-e voia să dăruieşti pe cineva, [î]l dăruieşte dimineaţa la trezvie cu cuvinte dulci; daca ţi-e voia, să-ţi mulţumească cel ce i-ai dat darul şi să-ţi sărute şi mâna. Iar daca ţi-e voia să te mânii sau să urgiseşti pe cineva sau să-l judeci, iar dimineaţa la trezvie îl judecă cu toţi boierii tăi şi-i ia seama. Cum îl va ajunge judecata aşa-i fă. Căci daca şezi la masă nu este legea să judeci, nici să dăruieşti; ci are masa obiceiul său de veselie, să se veselească toate oştile tale de tine… Să le dai să bea din destul şi cât vor vrea, şi tu încă să bei, ci cu măsură, ca să poată birui mintea ta pre vin, iar să nu biruiască vinul pre minte, şi să cunoască mintea ta pre minţile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea ta; şi, de-ţi va greşi vro slugă, tu-i îngăduie, pentru că… tu l-ai îmbătat.”

Așa se trăia pe la anul 1520.

Dar să privim coroana, căci de ea va fi vorba poate.

Ea e acoperită cu pietre scumpe şi mărgăritare. În partea ce vine pe frunte, deasupra e crucea formată din cinci pietre scumpe, sub cruce în email Duhul Sfânt, sub Duhul Sfânt, tot în email, Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, în stânga ţinând globul pământului. În rând cu Dumnezeu Tatăl, de jur împrejur, chipurile strămoşilor şi între ele mici sceptre; sub aceste chipuri un rând de heruvimi (capete şi aripi) şi sub acest rând pietre scumpe mari formând marginea demprejurul coroanei.

Capul ce stă sub această coroană e mare, fruntea largă, ochii mari, pe jumătate închişi, căutătura tristă şi întoarsă oarecum în sine însuşi, sprâncenile lungi, nasul fin, faţa lungăreaţă şi palidă, barba mică şi neagră în furculiţe, părul capului lung acoperind spatele şi umerele.

E Ştefan cel Mare, zugrăvit la anul 1456. Pe piept îi atârnă un lanţ scump care se ‘ncheie într-un engolpion de aur1.

Dar daca vremea, acest veşnic regisor , a scos din nou piesa din arhivă şi ne-o reprezintă astăzi cu costume
schimbate şi cu alţi actori, oare omul pururea tânăr , geniul neamului românesc, a venit asemenea între noi?
Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei , a ţărânei , ci a trecutului?

Notă:

1. Prescrierea unor ctitoreşti odoare a mon. Putna de S. Gheorghiescul. Ms. din a. 1795.

[19 martie 1881]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
Become a patron at Patreon!
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lăsați un comentariu