Mihai Eminescu – „Românul” comentează asemenea…

„Românul” comentează asemenea unul din pasajele noastre, care făcuse deliciile „Telegrafului” în curs de o săptămână, un pasaj pesimist, n-o tăgăduim, prin care arătăm că toată pseudocivilizaţiunea noastră, stearpă economic şi intelectual, s-a tradus în o cumplită apăsare fiscală şi administrativă a ţăranului şi că sub statul naţional el nu poate înţelege azi decât stăpânirea privilegiată a unui milion şi mai bine de oameni pe care-i consideră ca străini, străini poate nu cu limba, dar cu inima, cu caracterul şi cu înţelegerea pentru lucrurile ţării. Nu era îndoială că „Românul” va striga numaidecât că e o provocaţiune la străini etc., deşi în fond nu e decât un crud adevăr. Un sistem a cărui esenţă e spoliaţia [î]l face indiferent pe omul din popor pentru ţara şi naţionalitatea lui; purtând numai sarcini fără nici o compensaţie, un asemenea sistem face asupra lui efectul unei dominaţiuni mai odioase decât cea în adevăr străină.

Poate ca acest pesimism să nu fie îndreptăţit; poate chiar ca esprimarea lui să nu fie politiceşte practică; dar nu aceasta e în cestiune. Supere-se marii patrioţi pe faptele ce ne inspiră un asemenea raţionament, supere-se pe realitate înainte de toate, nu pe concluziile pe cari, cu ori fără cuvânt, le tragem din asemenea fapte.

Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei și a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează. D. G. Obedenaru constată în opera sa La Roumanie economique că tocmai în secolul acesta, al liberalismului, o sumă de români, poate o jumătate de milion, au trecut în Dobrogea pe când era turcească, în Bulgaria, în Serbia.

D. Ioan Ghica constată în Convorbiri economice acelaşi lucru:

Sunt localităţi unde plugari împroprietăriţi, după ce-au plătit anuitatea şapte – opt ani, au părăsit pământul, s-au făcut servitori şi argaţi sau au trecut Dunărea.

Din Moldova ţăranii îşi părăsesc căminele şi trec în Basarabia rusească. Toate aceste sunt fapte.

Aceste fapte dovedesc decadenţa statului, căci nu sunt unice în istorie, ci se repetă ori de câte ori decadenţa intervine şi mai curios este desigur că, pe când oamenii care se complac în decadenţă se bucură şi se veselesc, tot atuncea spiritele mai bune înclină a vedea lucrurile în culori negre şi sunt atinse de pesimism.

Salvianus, un preot din Marsilia născut pe la 390, care a scris tractatul, ce se păstrează încă, De Gubernatione Dei, toată viaţa sa a afirmat cu multă elocuenţă teza că „barbarii cuceritori sunt însărcinaţi de Dumnezeu să pedepesască viciile şi nedreptăţile lumii romane”. Acest pesimist al timpului său observă în cartea sa (V, 8) că romanii fug la goţi şi că nu se tem de nimic mai mult decât ca să redevie romani. Ba chiar toţi oamenii din popor ar căuta refugiu la goţi dac’ ar putea lua cu sine puţina avere ce-o posedă; căci acolo nu li-i permis celor mari, ca la romani, de-a asupri nepedepsiţi pe cei mici (Una et consentiens illic Romanae plebis oratio, ut liceat eis vitam, quam agunt, agere cum barbaris. Et miramur, si non vincuntur a nostris patribus Gothi, cum malint apud eos esse quam apud nos Romani? Itaque non solum transfugere ab eis ad nos fratres nostri omnino nolunt sed ut ad cos confugiant, nos relinquunt).

Nimeni n-a numit pe acest călugăr trădător sau nebun pentru că constata că starea de nedreptate în Imperiu făcea pe poporul roman să prefere domnia barbarilor.

Bizantinul Priscos fu trimis în solie, la anul 448, la Curtea lui Attila, regele hunilor, unde află o sumă de romani. Ce-i spuse unul din ei, spre marea mirare a lui Priscos? Că sub aceşti barbari oamenii nu sunt pururea şicanaţi ca în Imperiu, că judecăţile sunt drepte, că judecătorii nu sunt venali, că dările nu sunt, ca-n Imperiu, în permanenţă insuportabile. Ceea ce cineva câştigă cu muncă onestă poate să şi folosească în linişte, cu totul opus stărilor de lucruri în Imperiu.

Acesta e chiar secretul tuturor cuceririlor uimitoare. Când Alexandru a cucerit Persia, desigur stările de lucruri fuseseră pentru popor atât de rele încât acesta nu i s-a opus; cu satrapii lesne a putut s-o scoaţă la capăt. Norocul lui Napoleon în Germania se esplică în acelaşi mod. El purta în raniţa sa o îndreptare a stării sociale a Germaniei, care era insuportabilă în cele mai multe din statele mici. A trebuit mari îmbunătăţiri înlăuntru, a trebuit o generaţie crescută în universităţi cu totul în alt spirit, adânc naţional, pentru ca Napoleon să poată fi învins.

Iată lucruri clare şi învederate.

Când vedem zilnic că perceptorii nu iau darea de la ţăran din prisosul producţiunii lui precum se ‘ntâmplă în toate ţările din lume, ci din vânzarea instrumentelor lui de muncă, scutite de lege, din haina de pe el, din pânea de toate zilele, când constatăm, din raportul asupra portăreilor, cum se aplică împlinirile judecătoreşti, când adăogăm peste acestea spoliaţiunile administrative, ne mai rămâne oare cuvânt de-a ne mira de vorba ţăranului de la Cetatea Albă, care găseşte starea lui preferabilă celui din România liberă?

Dar să zicem că, dacă ţăranul nostru stă rău, are cel puţin satisfacţiunea de a-şi vedea respectat sentimentul lui naţional, că acesta rămâne izvorul lui de speranţă în viitor, steaua care-l conduce şi-l mângâie în căderea sa materială.

Să vedem ce se face în privirea aceasta.

Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare Domn al Ţării Româneşti, acela sub care ţara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai Vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara – ce-a devenit acesta? Puşcărie!

Turci şi austriaci au ocupat ţările, dar puşcărie tocmai din această mănăstire n-a făcut. A trebuit „roşii”, „naţionalii” să vie, cu ilustrul lor Simulescu, ca s-o facă şi asta.

Dar oare Carol Îngăduitorul nu va înceta din viaţa când va sosi sfârşitul prescris de Dumnezeu şi regilor şi oamenilor de rând? Oare puşcărie se va face deasupra mormântului său? Oare nu există nici o solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Ţării Româneşti şi cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani?

Iată panteonul care se pregăteşte eroilor şi regilor poporului românesc – puşcăria. Nu suntem siliţi să-l sfătuim pe primul nostru ministru să treacă graniţa la Putna, să vază cum străinii respectă mormântul lui Ştefan cel Mare, cum şi azi, ca acum o sută şi două sute de ani, o candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român, că poporul vorbeşte de el ca şi când ieri ar fi trăit?

Când dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale şi maltratat şi mai rău în privirea tuturor amintirilor mari şi sfinte pe care le-a avut, mira-ne-vom de mărturisirea publiciştilor că românii emigrează, mira-ne-vom că preferă o domnie străină barbară în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor? „Non solum transfugere ad nos omnino nolunt, sed ut ad eos confugiant, nos relinquunt”, zice Salvian şi acelaşi cuvânt se aplică şi la noi.

Nu vă prefaceţi a vă supăra pe ceea ce zicem, supăraţi-vă mai bine pe ceea ce se ‘ntâmplă, pe realitate. Ceea ce se ‘ntâmplă în viaţa materială şi morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate.

Poate cineva comenta oricum voieşte ceea ce zicem; nu de comentarii e vorba, nu de intenţiile ce ni se atribuie sau ni se tăgăduiesc, ci de realitate. Realitatea aparţine ordinei materiale a lucrurilor, unde totul e pipăit, învederat, capabil a fi măsurat. Oricât de crudă ar fi forma în care ne esprimăm impresia, ceea ce e mai crud şi mai odios e realitatea însăşi.

Toate protestările de patriotism nu modifică întru nimic realitatea, precum procesele intentate lui Galilei nu opreau ca în realitate soarele să fie centrul sistemului şi pământul să se ‘nvârtă împrejurul lui. A modifica realitatea, nu a parafraza vorbele noastre, iată ce-aţi trebui să faceţi.

Mihai Eminescu, „Opera politică, 1882-1883, 1888-1889, ‘Timpul’, ‘România liberă’, ‘Fântâna Blanduziei’, Ediție critică întemeiată de Perpessicius”,

Ediție critică îngrijită de Muzeul Literaturii Române,

Coordonator Dimitrie Vatamaniuc,

Editura Academiei RSR, 1985-1989,

Vol XIII

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!