Mircea Dogaru – Secuii, după dispariția Ungariei de pe hartă! Perioada 1526-1600…

Am relatat deja că, la 29 august 1526 s-a produs ceea ce istografia ungară a epocii a numit „Mohácsi vész” (Pieirea de la Mohacs). Sultanul Suleyman Kanuni (Soliman Magnificul) (1520-1566) a zbrobit la Mohacs armata ungară, regele Ludovic II Jagello (1516-1526) căzând în luptă. Ungaria a fost ocupată şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya (1510-1540) a fost proclamat „rege” la 16 octombrie 1526, la Alba Regală (Székesféhervar).

În replică, împăratul romano-german Carol Quintul l-a proclamat „rege” al Ungariei, la 16 decembrie 1526, la Bratislava (Pozsony) pe fratele său, Ferdinand de Habsburg. S-a declanşat astfel un război otomano-german pentru Ungaria, încheiat la 29 august 1541, când aceasta a fost transformată, aproape în totalitate într-un paşalâc (vilayet) cu centrul la Buda (Orta Macaristan).

Despre secui, deşi ofensiva pentru ungurizarea lor era în plină desfăşurare, „de sus în jos”, fiind înglobaţi printre ei şi români ungurizaţi (ex. Familia cnezilor Mihalcea din Lemnia, devenită Mihalcsa prin înnobilare după 1514), cărturarii umanişti ai epocii continuă să scrie că se deosebeau „de unguri în aproape toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi, afară de religie şi nu se aseamănă nicidecum nici chiar ca limbă când vorbesc după chipul strămoşilor” (Antonius Verantius) păstrând ”cuvinte proprii neamului lor” (Nicolaus Olahus) „legi şi obiceiuri cu totul deosebite ale altora” (Antonio Possevino).

Catolicizaţi după anul 1001 de regii unguri, ei trăiau în aşa-zisa „Secuime”, pe pământ românesc, alături încă de „mulţi valahi care nu ştiu ungureşte” (Antonio Possevino) şi care erau ortodocşi. Deosebirile religioase erau însă depăşite de solidaritatea economică (acelaşi mod de viaţă) şi socială, în faţa ofensivei feudalităţii ungureşti care încerca să-i iobăgească, răpindu-le vechea demnitate de luptători liberi şi suferind aceeaşi dramă a pactizării liderilor lor cu asupritorul ungur.

În aceste condiţii, în scopul lărgirii prin absorbţie a „naţiunii” ungureşti din Transilvania, lipsiţi de sprijinul „regatului apostolic” ungar recent decedat, ungurii au operat o primă şi istorică întoarcere de 180°, fracţionându-se ca Meduza. În timp ce ungurii din Pannonia au păstrat catolicismul pentru a rezista Islamului şi a avea sprijinul Habsburgilor catolici, cei din Transilvania au adoptat protestantismul, religie la modă în Europa Centrală, care le oferea, ca armă, posibilităţi superioare atingerii scopului.

Nemaifiind vârful de lance al papalităţii, adică „apostolici”, ci au devenit cei mai duri critici ai Romei, argumentele „logice” urmând să-i atragă pe români şi secui, într-o primă fază la opera nivelatoare de transformare a principatului într-o „Ungarie”… protestantă şi a locuitorilor săi într-o nouă naţiune „ungurească”.

Nu au adoptat însă lutheranismul deoarece, câştigând o Germanie în plină expansiune, care viza inclusiv cucerirea Transilvaniei (abia împiedicată de principii români în perioada 1529-1556) acesta reprezenta concurenţa, fiind adoptat rapid de saşi.

Devenite centre de expansiune religioasă şi ideologică lutherană, Sibiul (din 1520) şi Braşovul (după 1530) îşi întindeau tentaculele deja asupra „Secuimii” câştigând, la îndemnurile lui Iohannes Honterus, sat după sat în Trei Scaune.

Pentru a-i putea topi în noua „natio” ungurească pe secuii catolici şi românii ortodocşi şi a stăvili expansionismul „naţiunii” germane prin saşii lutherani, ungurii din Transilvania au devenit, prin urmare, adepţii reformatorului francez Jean Calvin (1509-1564) întemeietorul unei Republici teocratice (şi negustoreşti) în Elveţia (1541).

Noua ofensivă „spirituală” ungurească, în fapt deznaționalizatoare, a prins.

Pe de o parte datorită avantajului oferit de condiţiile păcii generale de la Augsburg (1555) dintre reformaţi şi catolici care, adoptând principiul Cuius regio, illius et religio, impunea supuşilor unui ţinut să adopte religia suveranului lor, pe de alta datorită faptului că românii majoritari ofereau în epocă, potrivit lui Caesare Alsati (Terra romena tra Oriente e Occidente. Chiese et etnie nel tardo 1500, Milano, 1982) unei Europe fostă catolică, sfâşiată de războaie „religioase”, „un luminos exemplu de recunoaştere reciprocă a bisericilor” şi „de dialog ecumenic” vădind vocaţia poporului român pentru mediere „între Occidentul latin, de care îl leagă limba şi tradiţia etnică şi Răsăritul ortodox, în al cărui mediu spiritual a crescut”.

Mai puţin toleranţi decât românii, în faţa ofensivei lutherane din sud şi a celei calvine care înainta pe Mureş spre Târnave, apoi pe Olt şi Niraj spre Trei Scaune, secuii au adoptat rapid „unitarianismul” care, respingând, în numele lui Dumnezeu unic, Trinitatea, se apropie de mozaism.

Centrul de răspândire a noii religii a devenit, din 1564, Odorheiul, ca „apostol al secuilor” impunându-se David Férenczi.

Ultraradical, acesta a alunecat însă, în 1568, către anabaptism, respingând botezul copiilor ca nefiresc, propunând un botez conștient, la maturitate.

Supuşi unei ofensive accentuate, în vederea iobăgirii lor, secuii au adoptat noile secte, în fapt ideologii antifeudale în haină religioasă, ridicându-se la luptă în aprilie 1562, cu sprijinul românilor din „Secuime”, dar şi al celor de peste munţi, sub conducerea lui Despot Vodă, domnul Moldovei (1561 – 1563)…

Acesta fost suspectat, în acest context, că ar fi trecut la acţiunea pentru reunificarea „celor trei Dacii”. Decisă de Dieta de la Sighişoara (20 iunie 1562), represiunea a fost crâncenă.

În plus, pentru a produce dezbinare în masa secuiască, toţi fruntaşii acesteia (primores şi primipili), fără excepţie, au fost acceptați în rândurile nobilimii ungureşti, deznaţionalizându-se rapid.

În acelaşi timp, pentru a stopa proliferarea sectelor periculoase pentru planurile „ungurimii”, Dieta de la Turda, din 1568, dominată de magnaţii unguri sau ungurizaţi din jurul principelui Ioan Sigismund, fiul lui Ioan Zapolya şi al Isabellei, a decis ca singurele biserici „recepte”, adică oficial permise în Transilvania, să fie cele catolică, luterană, calvină şi unitariană.

Părea o reînviere a vechiului „Unio Trium Nationum”, în condiţiile în care religia ortodoxă a populaţiei majoritare era ignorată.

În fapt, însă, secuii de rând, încă neungurizaţi, vor sprijini din acest moment toate ridicările la luptă ale românilor pentru libertare şi unire, începând cu mişcarea declanşată la Debretin, în 1569, de „Omul Negru” (Gheorghe Crăciun) care se declara „trimis al lui Dumnezeu”, continuată de Vasile Suciu din Baia Mare şi până la epopeea lui Mihai Viteazul.

Sângeroasa reprimare a tentativei lor de revoltă i-a făcut pe secuii de rând să sprijine necondiţionat eforturile românilor de obţinere a independenţei depline şi realizare a unităţii statale sub sceptrul lui „Mihai, domnul Unirii”, între cei care şi-au vărsat sângele pentru Mihai fiind Ludovic Rakoczi şeful „infanteriei ungureşti” a domnului Unirii, Gyorgy Balogh, şeful serviciului său de informaţii, cunoscut sub numele de cod „Grigorcea”, capitanul de mercenari Gyorgy Racz (Gheorghe Racea) şi Janos Kaptury, autorul textului jurământului de credinţă faţă de Mihai, ca domn al întregii Românii.

A consemnat col. dr. Mircea Dogaru via certitudinea.ro.