Mircea Eliade – Despre jertfa romanilor

mircea eliade, jertfa romanilor, pilotii orbi

Mircea Eliade - Despre jertfa romanilor

Extrase din „Comentarii la Legenda Mesterului Manole”, Editura Publicom, Bucuresti 1943:

Un ins devine erou nu numai datorita genealogiei sale semi-divine, ci in primul rind datorita faptelor sale extraordinare si mortii sale violente, care este o forma a mortii rituale, deoarece razboiul insusi era considerat un ritual omologat sacrificiului. In treacat fie spus, ceea ce ii deosebeste pe sfinti si eroi de restul oamenilor este valorificarea rituala a intregii lor vieti. Conditia umana este depasita total de un sfint, ca si de un erou, daca n-ar fi decit pentru faptul ca si unul, si celalalt renunta la („sacrifica”) vocatia biologica si sociala a omului ca atare: conservarea individuala si conservarea speciei. Si eroul, si sfintul rastoarna valorile umane si actioneaza continuu impotriva instinctelor: si unul, si celalalt cauta asceza si primejdia in loc de a cauta indestularea instinctelor de conservare, intemeind o familie, procreind. Eroul lupta impotriva fortelor raului; sfintul lupta impotriva lui insusi, impotriva instinctelor sale. Si unul, si celalalt, transforma existenta lor umana intr-un sacrificiu continuu. In timp ce ceilalti oameni sacrifica ceva si uneori, ca o ofranda adusa divinitatii sau ca un mijloc de a reintra in contact cu realitatea ultima, sfintul si eroul se sacrifica pe ei insisi si incontinuu. Amindoi depasesc conditia umana; amindoi imita un model arhetipal.

In timp ce inlauntrul cetatilor era interzis sa se ingroape locuitorii, oricit de ridicat ar fi fost rangul lor, mormintele eroilor erau nu numai acceptate, dar si cautate. Este drept ca eroii erau considerati, in biografiile lor legendare, fondatori de orase. Dar care e sensul subiacent acestor legende si credinte? Ca eroul poate face sa dureze un oras. Un oras, ca si oricare alta constructie, nu poate dura decit in masura in care participa la realitate, la sacru, adica in masura in care e „insufletit” printr-un sacrificiu. Relicvele eroilor aduceau aceasta „realitate”, aceasta „viata”.

„Cei care inteleg”, adica cei care gindesc metafizic, care gindesc asupra realitatii ultime si in conformitate cu principiile obtin inca din timpul vietii lor o reintegrare in Cosmos, care pentru ceilalti (care „n-au inteles”) are loc numai dupa moarte.

Romanul in genere nu cunoaste nici teama de viata, nici betia mistagogica (de structura slava), nici pesimismul religios, nici atractia catre asceza (de tip oriental). Si, cu toate acestea, cele doua creatii capitale ale spiritualitatii populare romanesti poarta in miezul lor o valorificare a mortii. Dar prezenta mortii nu este, aici, negativa. Moartea din Miorita este o calma reintoarcere „linga ai sai”. Moartea din Mesterul Manole este creatoare, ca orice moarte rituala.

Romanul nu cauta moartea, nici n-o doreste – dar nu se teme de ea; iar cind e vorba de o moarte rituala, o intimpina cu bucurie. Nici un alt popor mai mult decit romanii – si, intr-o anumita masura, celelalte popoare sud-estice – nu aveau un prilej mai nimerit de a-si valida, la fiecare pas, conceptia lor ca numai jertfa poate asigura existenta si durata unui lucru.

Conceptia aceasta a „mortii creatoare”, cu toate implicatiile ei stravechi, a fost acceptata si transfigurata de crestinism. Departe de a „lichida” schemele teoretice arhaice derivate din mitul cosmogonic, crestinismul le-a absorbit si le-a sporit continutul spiritual. In fond, era de asteptat ca o religie ecumenica, avindu-si centrul intr-o valorificare a suferintei si o interpretare optimista a mortii, sa accepte credinte si obiceiuri structurate in jurul ideii de moarte creatoare.

Miracolul istoric al crestinismului se datoreste in primul rind capacitatii sale de salvare a numeroaselor traditii, credinte si ritualuri stravechi; de salvare, iar nu de simpla asimilare. Absorbind un obicei popular sau o schema teoretica arhaica, crestinismul le restaura semnificatia spirituala, le transfigura in cazul cind fusesera desfigurate, le sporea continutul. Taina Intruparii le implica si explica pe toate, caci, intrupindu-Se, Mintuitorul S-a inserat in realitatea istorica si a folosit, in predicatia Lui, nu numai limba si obiceiurile contemporanilor, ci si toate schemele lor teoretice.

Crestinismul a abolit lumea veche printr-o masiva rasturnare de valori; dar a pastrat tot ce putea capata o valoare noua. A pastrat cosmogonia, ritualurile, cultele populare etc. S-a staruit de nenumarate ori asupra asimilarii de catre teologia crestina a gindirii grecesti, dar nu s-a pus in lumina pe care o merita cealalta asimilare: a credintelor populare.

Actul acesta de absorbire, transfigurare si unificare a cultelor stravechi ni se pare superior chiar asimilarii filozofiei grecesti si a institutiilor romane. Pentru ca adevarata unitate spirituala a Europei a dobindit-o crestinismul mai ales prin salvarea si „innobilarea” vietii populare.

Chiar daca am fi ispititi sa consideram mitul cosmologic ca una dintre multiplele prefigurari ale crestinismului, deosebirea dintre patimile Mintuitorului si jertfirea rituala a „Antropocosmosului” este evidenta. In timp ce toate fiintele jertfite mor ca sa retraiasca glorios in altceva, mai semnificativ si mai putin efemer – Mintuitorul reinviaza, adica renaste in El Insusi. Autonomia aceasta absoluta este inca o dovada a Dumnezeirii lui Hristos – caci El reinvie in eternitate si totusi in forma umana.

Extrase din „Fragmentarium”, Bucuresti, 1939:

Geniul, ca si sfintenia, se bucura de o desavirsita autonomie fata de garnitura facultatilor mentale. Este cu totul altceva – si acest „cu totul altceva” exaspereaza, intristeaza sau desfata (dupa imprejurari) pe ceilalti oameni, fericitii „normali”.

Desi nu mai participa la conditia umana, sfintul continua sa ramina intre oameni, asemenea lor. El maninca, doarme, umbla, vorbeste intocmai ca ceilalti oameni. El este inteligent sau stupid, talentat sau netalentat, cultivat sau ignorant, frumos sau batrin – intocmai ca restul omenirii – desi starea de sfintenie transcende si anuleaza toate aceste calificari ale conditiei umane. Sfintul este si nu este om, in acelasi timp.

Intr-o epoca a individualismului absolut (1880-1930), era fatal sa nu mai existe categorii (boli), ci numai indivizi (bolnavi). Cind accentul cade pe individ, iar nu pe tip, nici pe clasa, chiar si fenomenele dezordinii organice se „individualizeaza”, incep a exista numai „bolnavi”. Maladiile devin scheme prea vagi, carora nu le corespunde aproape nimic in realitatea clinica. De altfel, cind oamenii se deosebesc prea mult intre ei din punct de vedere „psihologic”, incep sa se deosebeasca si din punct de vedere biologic. Epocile „clasice” nu cunosteau bolnavi – ci numai boli.

In psihanaliza, „bolnavul” si-a gasit tehnica ideala: un medic care sa se ocupe de el vreme indelungata, o stiinta care ii crede tot, ii scuza tot, ii iarta tot.

Astazi nu mai e la moda „sufletul”. Traim intr-o epoca in care colectivismul isi implinta pecetea pina si asupra „misterului”. Astazi aproape nimeni nu mai e interesat de propriul sau „suflet” – caci atentia tuturor e indreptata spre viitorul (Apocalips) sau spre trecutul omenirii (protoistorie).

Scopul oricarei asceze: sa macereze carnea, dizolvind starile de constiinta nutrite de bunastarea acestei carni.

Un om atinge intr-adevar singuratatea absoluta cind nu mai poate fi aparat.

Spaima de moarte isi are radacinile in contrazicerea ideii pe care si-a facut-o omul despre sine. Ceea ce se numeste „sentimentul mortii” si „spaima de moarte” este, de altfel, un derivat: la inceput, a existat numai spaima de morti.

Intr-o societate moderna, oamenii nu sint „transparenti” unul fata de altul. Fiecare dintre ei este un mic atom, separat de ceilalti. In schimb, in societatile moderne nu exista secret relativ la realitatile religioase si metafizice. Orice om, de orice virsta, de orice pregatire intelectuala, poate patrunde in orice biserica straina confesiunii lui, poate citi orice text sacru al umanitatii, poate „ataca” orice metafizica…

A dormi inseamna a fi in eroare, a fi departe de adevar, adica a apartine Bisericii romano-catolice.

Libertatea contractuala priveste foarte putin problema libertatii in sine. Este vorba de un numar oarecare de drepturi, cucerite treptat, drepturi foarte agreabile, dar care nu implica deloc libertatea insului. A fi liber inseamna, inainte de toate, a fi responsabil fata de tine insuti. Esti liber pe viata ta – adica orice act pe care il faci te angajeaza; trebuie sa dai socoteala de el. Participarea la drepturi insa nu te angajeaza cu nimic, este o „libertate” exterioara. Libertatea adevarata nu implica „drepturi” – pentru ca drepturile iti sint date de altii, si ele nu te angajeaza. Esti liber atunci cind raspunzi pentru orice act pe care il faci. Raspundere grava – caci e vorba de propria ta viata, pe care o poti pierde (adica te poti rata) sau pe care o poti fertiliza (adica, poti crea). In afara de aceste doua poluri – ratarea si creatia –, nu vad ce sens ar avea libertatea. Esti liber – adica esti responsabil de viata ta; o poti pierde sau o poti crea; devii automat si ratat, sau om viu si intreg. Epocile care au ignorat acest sens al libertatii au dat cel mai mare numar de ratati.

A face acte nesanctionabile nu inseamna a fi liber.

A avea „perspectiva istorica” inseamna a-ti da seama de tot ce te leaga de trecut, a cunoaste toate treptele progresului stiintific. Un secol care crede serios ca adevaratul „progres” incepe cu el nu se numeste un secol cu perspectiva istorica.

O mare opera nu oglindeste numai societatea contemporana, ci mai ales granitele cunoasterii la care a ajuns insul, victoriile sale teoretice.

Este trist si deprimant ca un tinar din ziua de azi sa-si consume fortele luptind impotriva aceleiasi confuzii sau erezii impotriva careia au luptat si oamenii inteligenti de la 1900, de la 1890, de la 1880, de la inceputul veacului trecut. Dar este o datorie a fiecarui tinar de a pastra cit mai intacta traditia inteligentei, continuitatea nobletei umane. Adevarurile se uita repede, dar confuziile si erorile se adapteaza pretutindeni si apar necontenit sub forme noi, mai moderne, mai atragatoare, mai fascinante. Este fals sa se spuna ca nu exista nimic nou sub soare. Erezia este intotdeauna noua.

Suprema verificare pentru oameni – deci si pentru natiuni – este capacitatea de contemplare in suferinta. Exista in folclorul si in obiceiurile romanesti rurale o suma de amanunte care ne indrituiesc sa credem ca noi sintem, sau am fost, unul din putinele neamuri europene care am experimentat contemplatia in suferinta.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
Become a patron at Patreon!
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lăsați un comentariu