mircea eliade, mantuire, politica, istorie

Mircea Eliade – Integrarea în mediocritate

Izolarea geniilor şi a eroilor în lume este numai o iluzie. Au existat întotdeauna mijloace de a omologa aceste prezenţe excepţionale cu eterna mediocritate. Tendinţa generală a societăţii este să omologheze, să aducă la acelaşi numitor, să suprime „unicitatea”. Geniul sau eroul nu trebuie lăsat singur şi nici măcar nu trebuie înconjurat cu cei de seama lui. Trebuie dovedit că apariţia lui nu e excepţională, că ideile sau faptele lui „aparţin” şi altora, că există „aderenţe”.

Mecena era înălţat alături de Vergiliu pentru că îi „înţelegea” arta. Barbusse era alături de Maxim Gorki pentru că amîndoi „aderaseră” la literatura proletară. Popescu este astăzi citat alături de Lucian Blaga, pentru că amîndoi vorbesc despre „sufletul românesc”. Alt Popescu este egal lui Aron Cotruş, pentru că şi el a cîntat „eroic”. Un al treilea este pus în rînd cu Nae Ionescu, pentru că cercetează aceleaşi „probleme”.

Au existat întotdeauna mijloace de a omologa valorile cu nonvalorile. Oamenii care luptă pentru aceleaşi „idei”, care folosesc aceleaşi formule. Ureche şi Hasdeu erau egali – pentru că amîndoi erau „patrioţi”. Eminescu şi Bodnărescu erau citaţi împreună – pentru că erau amîndoi „trişti” şi colaborau la Convorbiri literare. Este o adevărată nenorocire pentru un creator genial să fie înţeles din timpul vieţii. Căci „aderă” la opera lui – şi unicitatea lui e dizolvată în ochii contemporanilor.

Într-o carte mai veche a lui Montherlant, cîteva observaţii a căror actualitate nu s-a pierdut; şi nu se va pierde, fără îndoială, multă vreme: „Nu se cere unui om să aibă valoare sau doar să fie un caracter; i se cere să fie simpatic, ceea ce înseamnă să fii culant, să consimţi să faci combinaţii, să reuşeşti. A fi simpatic – iată încă o dovadă de sentimentalismul european şi american, de incapacitatea omului modern de a gîndi impersonal. Se spune cu emfază că occidentalii ‘trăiesc pe realităţi’, că Orientul pluteşte în ‘abstract’. Sentimentalismul occidental dovedeşte tocmai contrariul. Nu judeci un om după valoarea lui – cum spune Montherlant – după ceea ce este sau reprezintă el. Îl judeci după cum arată; dacă e ‘simpatic’ sau nu. Criteriul obiectiv, impersonal, se foloseşte tot mai rar.”

Pe de altă parte, „simpatia” aceasta este cucerită printr-o totală reintegrare în mediocritate. „Car le mediocre est ce qui plaît, parce que nos juges s‘y retrouvent chez eux”, notează Montherlant. (Căci mediocritatea este cea care place, deoarece judecătorii noştri se regăsesc în ea). Îţi place mediocrul pentru că nu te tulbură, nu te „schimbă”, nu te „vrăjeşte”. Toată fiinţa umană se împotriveşte unui lucru sau unei persoane „nemaivăzute”, „noi”, „revoluţionare”. Nu ştii ce să faci cu un asemenea lucru. Nu ştii cum să te porţi cu o asemenea persoană. „Noutatea”, după cum am mai spus şi cu alt prilej, anulează în om propria sa cunoaştere despre sine; sau, în orice caz, i-o tulbură, i-o întunecă. „Iar ceea ce este pur şi simplu ieşit din comun – pare ridicol. Mai ales în Franţa, naţiune mic-burgheză, care adoră lucrurile mărunte. Dante, Michelangelo, Shakespeare, Byron, Wagner au fost întîi consideraţi ridicoli, deoarece erau ‘bizari’”.

Critica aceasta necruţătoare pe care Montherlant o face Franţei se potriveşte aproape tuturor ţărilor europene şi Americii. Geniul are prea multă „magie”; tulbură conştiinţa omului despre sine, îl scoate din hotarele înguste ale fiinţei sale. Omul mijlociu, omul mediocru, simte nevoia unui „bizar” pe măsura lui; care să-l distreze şi să-l tulbure într-un mod agreabil. Gustaţi – mai ales de „elite” – anumiţi scriitori obscuri, spirituali, paradoxali; şi sînt gustaţi nu pentru talentul lor real, ci pentru „bizareria” lor, pentru fragmentele caduce şi imbecile ale operei lor.

Comasarea a două micro-eseuri: „Eterna omologare” și „Rezistența la geniu”

Mircea Eliade, „FRAGMENTARIUM” (1939) via manastirea.petru-voda.ro

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
Become a patron at Patreon!