In Articole

Mircea Vulcanescu - Dimensiunea romaneasca a existentei

Determinarea componentelor unui suflet national nu-i o problema usoara. Conceptul chiar de suflet national, de ethos, e supus discutiei si, ca atare, spre a evita neclaritati, se impune sa lamurim, in prealabil, planul pe care se va situa aceasta expunere. Planul acesta nu poate fi decat planul unei psihologii colective diferentiale, adica domeniul unor reactiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumita colectivitate. Ce inseamna insa reactiunea tipica a unui colectiv? Inseamna, in primul rand, reactiunea statisticeste predominanta, nu reactiunea numericeste uniforma; altfel zis, intr-un colectiv caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumita reactiune, se poate intampla ca anumiti indivizi sa manifeste alta reactiune decat cea tipica, fara ca totusi prin aceasta sa se altereze caracteristica ansamblului. Cum e insa posibil sa se caracterizeze un colectiv ale carui reactiuni nu au facut obiectul unei asemenea inventarieri numerice? Aci intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieste de-a dreptul frecventa anumitor insusiri si o transforma in caracteristica definitorie pentru grup.

Cand se spune astfel ca francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu inseamna ca nu exista si unele nebulozitati la cei dintai, unele superficialitati la ceilalti, ori unele fapte dezinteresate la cei din urma. Inseamna numai ca ceea ce mintea omeneasca intalneste mai frecvent si determina drept caracter de recunoastere grupului sunt cele trei insusiri amintite. Cand vorbim deci de un suflet national, nu putem face abstractiune de o anumita viziune intuitiva a materialului asupra caruia vorbim. Acei care, ocupandu-se de realitati sociale, cred ca pot face abstractiune de asemenea viziuni intuitive si folosi metodele riguroase ale stiintelor experimentale, sa ne ierte, deci, ca nu vom avea pretentia sa ne asezam pe terenul pe care cearca sa se aseze si pe care noi il contestam si pentru dansii.

Am fi deci fericiti daca consideratiunile pe care le vom face asupra ethosului romanesc s-ar putea situa in prelungirea eforturilor unui Ernst Robert Curtius, asupra spiritului germanic; ale lui Max Scheler, din Das Nazionale im Denken Frankreichs, ori ale unui Max Weber, asupra spiritului protestantismului – mai curand decat pe linia psihologiei popoarelor, cu pretentie de rigori stiintifice, dar in fond cu un mult mai mare grad de afirmatie demn de controlat al unor Fouillee ori ale unui Draghicescu.

Cautand sa determinam componenta sufletului romanesc, se presupune ca trebuie sa cunoastem cel putin aceste doua lucruri: componentul si compusul. Sufletul romanesc este insa o realitate complexa, asupra careia, cu toata previziunea de caracterizare mioritica, cercetatorii sunt departe de a fi cazut de acord asupra realitatii dintre ce este intr-adevar si ceea ce vor ei sa fie acest suflet.

Mai putin dificil, aparent, stau lucrurile referitoare la sufletul dac. Zic: in aparenta, pentru ca daca cele cateva documente, printre care izvoare contemporane sau tarzii, caracterizeaza cateva manifestari ale ethosului dacic, pentru gradul de prezentativitate al acestor informatiuni, precum si pentru punerea lor de acord suntem redusi la simple conjencturi. Efortul nostru de a regasi caracterul dacic al sufletului nostru national s-ar reduce astfel la incercarea de caracterizare linei incertitudini printr-o alta incertitudine. Asa ar fi daca mijloacele noastre de a ne apropia de realitate ar fi toate indirecte si externe. Din fericire pentru noi, in toate stiintele spiritului – si istoria face parte din ele -, in afara domeniului extern, avem posibilitatea de a ne referi la lucruri prin inteles si prin intentii. Mai mult decat atat, in masura in care cunostintele noastre in acest domeniu despre semnele pe care omul le lasa in carti, pe pietre sau pe suprafata pamantului, nu sunt nimic decat in masura in care pun in joc asemenea semnificatii, putem spune ca despre ce suntem si despre ce au fost cei dinaintea noastra nu putem sti nimic decat in masura in care le putem atribui din noi un inteles care sa le unifice.

La limita efortului istoricului de a afla …cercetatorul nostru va trebui sa cada de acord cu afirmatia rasturnatoare a lui Nietzsche: „Nu putem intelege trecutul decat prin aratarea a ceea ce este viu din el in vremea noastra”. Oricine si-ar inchipui ca poate da un inteles afirmatiunilor lui Herodot ori ale lui Strabon, ori afirmatiunilor lui Dio Cassius, ori celor mai tarzii, ale lui Iordannes, despre daci si despre geti, de pilda, afirmatiunilor ca dacii „inhaerens montibus” (ca dacii traiesc in munti), ori ca sunt nemuritori, chipul in care ne vom reprezenta dependenta lor de munti sau nemurirea lor va fi intotdeauna in functiune de chipul in care ne reprezentam noi insine catararea muntilor ori propria noastra nemurire.

Se poate sa fie practic lucrul acesta, dar e asa; in locul faptelor pe care vrem sa le cuprindem cu mintea, nu intalnim in istorie, chiar in relatarea celor mai marunte fapte petrecut acum cateva minute, decat martori ai acestor fapte; martori care putem sa-i confruntam, sa-i discutam, sa-i admitem sau sa-i punem la indoiala, in fond, intotdeauna, dupa ceea ce suntem noi insine in stare sa ne inchipuim si sa socotim admisibil despre lucrul pe care vrem sa-l stabilim. Asa se si explica de ce exista in stiintele spiritului atata diversitate de pareri, si, daca de la o vreme o mare parte din martorii unui fenomen cad la invoiala sa afirme ca un lucru s-a petrecut asa si nu altfel, lucrul se datoreste, pe de o parte, faptului ca un grup de oameni s-a gasit la un moment dat conformat in acelasi fel, prada acelorasi simtiri si acelorasi impresii si, pe de alta parte, pentru faptul ca, la urma urmelor, realitatea asupra careia se cade de acord este banala, adica corespunde asteptarilor si chipului de reprezentare ale celor mai multi dintre martori. Daca lucrurile stau astfel, chiar in stiinta, putem sa incercam sa plecam nu de la vreo cunoastere cu pretentii de exactitate istovitoare a realitatii romanesti si a componentei sale dace; ci de la aceea ce cu totii stim mai mult sau mai putin, ori, daca nu stim, suntem gata sa cadem la invoiala, pentru un temei sau pentru altul, despre ce suntem noi insine ca popor si ceea ce ne inchipuim ca au fost stramosii nostri daci.

O data asezati pe acest teren, putem marturisi fara pretentii ca sufletul romanesc e un lucru complex, produs al unei serii intregi de influente. Si, fara a putea doza fiecare din aceste influente, cu preciziunea chimistului care face o analiza cantitativa, putem, totusi, cadea lesne de acord asupra anumitor caractere ale specificului nostru national, mai ales daca procedam prin comparatie.

Iata, de pilda, o comparatie intre sufletul romanesc si sufletul polonez, in ceea ce priveste structura componentelor lui latine si slave. Poporul romanesc si cel polon par a realiza aproape aceeasi sinteza intre elementul latin si cel slav, luate exact pe dos. Astfel, in vreme ce polonezii sunt slavi in categoriile fundamentale ale sufletului lor si latini in categoriile regulative, altfel zis, au in fondul lor spiritual suflul romantic al stepei cu neastamparul si izbucnirile ei, si in viata lor normativa veleitatile de ordine si organizatie statala ale catolicismului roman, noi suntem latino-traci in categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate si masuri, in vreme ce toate eforturile noastre organizatoare si regulative par sterilizate intr-atat de suprastructura slava, incat ajungem sa ne para ca, pentru tara noastra, nu exista mai mare fericire decat aceea de a nu avea deloc guvernatori si de a lasa lucrurile sa mearga de la sine. Vorba proverbului: Buna tara, rea tocmeala.

Daca am incerca sa definim structura sufletului nostru national, punand-o in relatie cu imprejurarile in care s-a dezvoltat neamul, cu imprejurarile geografice ale unui spatiu infinit ondulat, cum ar zice d-l Blaga, cu conditiunile vietii de vale, cum ar zice, mai precis poate, d-l Stahl, cu genurile de viata deosebita ale pastoriei si plugariei, cum a facut-o Densusianu, cu sufletul omului de la munte, cum o face d-l Mehedinti, pe urmele lui Eminescu, care deosebea pe romanii neaosi de veneticul roman de balta, ori de acei care caracterizeaza incertitudinile sufletului romanesc in functie de nestabilitatea imprejurarilor istorice, si daca pe aceste diferite stari sufletesti, raportate la imprejurarile respective, am incerca sa punem numele unui popor de provenienta [daco-romana] am vedea ca acest suflet se caracterizeaza printr-o serie de veleitati de a fi in anumite feluri, printr-o serie de tentatiuni, printr-o serie fie reprezentari divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsa de actualitate, care s-ar simti intregite prin alunecare in directia felului de a fi al anumitor altor popoare pe care cu un cuvant am incercat sa le caracterizez sub numele de ispite. Aceste ispite nu constituiesc reziduul actual al incercarii prin care a trecut un neam. Ele sunt rezumatul latent al experientelor trecutului – sonanta, cum ar zice d-l Blaga care caracterizeaza un suflet care schimba un orizont fizic sau spiritual. Aceste ispite sunt caractere dominante, pentru ca ele nu manifesta ca existente depline, ci numai ca veleitati, ca tendinte de a depasi si de a iesi din tine pentru a te intregi prin adaosul unei realitati din afara, care te subjuga si in care recunosti parca o identitate formativa primordiala, un fel de intoarcere la izvoare, la echilibrul zarilor initiale pe care le tulbura elementul de peisaj sufletesc.

Fiecare popor, fiecare suflet popular, se poate caracteriza printr-un anumit dozaj al acestor ispite, care reproduce in arhitectura lui launtrica interpenetratiunea in actualitatea sufleteasca a vicisitudinilor istorice, prin care a trecut poporul respectiv.

Cine ar putea contesta existenta in sufletul romanesc, de pilda, a unei ispite franceze, adica tendinta romanului destaranit de a se integra intr-un orizont mai subtire, mai cioplit, pe care pare a i-l infatisa lumea si societatea franceza?! Putem condamna lucrul ca superficial, daca vrem, dar nu putem nega realitatea. Mai putini ar fi poate de acord la inceput. Vor cadea insa de acord de indata ce se vor vedea mai bine, pentru ca ispita aceasta franceza continua o ispita mai veche a sufletului romanesc: ispita greaca. In sentimentul romanului destaranit, care aspira dupa cultura franceza, nu trebuie sa vedem alt fenomen spiritual decat atractiunea pe care o va fi exercitat candva, asupra tracului din deal si de la munte, dezvoltarea cetatilor grecesti de la Dunare si de la Mare inca dinainte de inceputul primului mileniu crestin. Si nu e numai o intamplare faptul ca, dupa Revolutia Franceza, influenta franceza s-a rasfrant in Principate si a substituit in aristocratia de la noi vechea cultura greceasca. Si tot asa, cine ar putea contesta existenta unei ispite bizantine in stradania voievozilor romani inca din perioada marilor injghebari statale? Care roman, care-si lasa sufletul in voie, nu se simte robit de existenta multiplicata si fastuoasa a podoabei Imperiului de Rasarit? Si care din oamenii zidurilor de var alb si acoperisurilor de sindrila, trase in unghiuri drepte si in linii precis conturate, nu simte vraja cupolei ori intimitatea tainica a naosului bisericesc?

Ori, care spirit romanesc ar putea tagadui ispita romana? Care roman nu s-a straduit sa organizeze ceva, sa intocmeasca, sa aseze, care roman, atras de vraja nemarturisita a orizonturilor slave, nu s-a simtit luat de chica de mana puternica a Minervei romane, care l-a adus la realitate, de multe ori cu pretul sterilizarii avanturilor sale? Si daca, atunci cand, sub masca ispitei romane, apar cateva elemente autentic bizantine, nu-i mai putin adevarat ca aceasta ispita si-a exercitat intotdeauna functia regulatorie asupra avanturilor ethosului romanesc. N-ar fi in ultimul timp decat sub influenta Bisericei Unite, dar si ispita germanica, aceea care cuprinde din cand in cand sufletul nostru, de data asta nu sub forma conformarii fata de un model strain, ci sub forma unui efort de adancire spre autenticitate, ca si cum efortul reflexiv si in profunzime al ethosului german, in loc sa ne imbie la imitarea unui model din afara, ne indeamna – si cazul lui Eminescu, sub acest raport, e totdeauna o dovada – spre adancirea si descoperirea realitatii noastre proprii, a configuratiei autohtone a sufletului nostru.

Ati ghicit parca, s-o marturisim, cum la limita acestui efort de adancire germanica in noi insine se nazare strafundul sufletului romanesc, naluceste ispita strafundului nostru anonim ispita traca, din care ispita daca nu e decat o specificare hiperboreeana.

Influentele franceza, greaca, slava, germanica, bizantina traca, cate din aceste sinteze ale materialului trait in aceasta parte a lumii nu vin sa se imbine in arhitectura sufletului romanesc, in arcuiri de bolte si subsinteze! Pe toate le gasesti prezente in sufletul tau, in fata oricarei imprejurari care te solicita, romane, la actiune. Gandul care se isca, mana care schiteaza sunt impinse de toate aceste prototipuri intr-o directie care nu e decat rezultanta intalnirilor, un act cu realitate imediata. S-ar putea scrie nesfarsite carti si s-ar putea face nesfarsit de multe exegeze din incercarea de a desprinde in dosul fiecarui fapt istoric sau divers, al oricui traieste viata aceasta romaneasca, din descoperirea felului in care aceste elemente se leaga de una din aceste influente.

Toate lucrurile ar dobandi astfel infinita rezonanta si ne-am putea da seama, in fond, cat de adanci – si ce lunga variatiune implica de-a lungul veacurilor – sunt lucrurile care la prima infatisare se prezinta drept superficiale.

Mai simple la popoarele pe care vicisitudinile istoriei le-au lasat fara aristocratie, ca pe sarbi si pe bulgari, mai stabile la popoarele pe care o indelunga supunere la aceleasi categorii regulative a reusit sa contopeasca intr-o unitate structurala deosebirea materiala a ethosurilor intrate in sinteza, cum e Franta. Aceasta sinteza prezinta, chiar in libertatea ei, o originalitate privind fiecare popor, prin felul in care, in structura lui, s-a decis sa ocupe interdependenta specifica uneia sau alteia din aceste influente.

Si daca in sufletul romanesc exista, fara indoiala, o gradatie de la macedonean la ardelean si la oltean, trecand prin muntean si bucovinean, la moldovean si basarabean, nu e mai putin adevarat ca, dincolo de aceasta variatie, persista o unitate de configuratie care le permite sa se regaseasca drept nuante ale unei aceleiasi realitati esentiale. Si care e, in aceasta structura, caracterul si functia reala a ispitei tracice?

Ispita tracica nu este, dupa cum am vazut deja in momentul in care am situat-o in prelungirea ispitei germanice, nu este pentru sufletul romanesc o ispita extrospectiva. Ea nu implica orientarea sufletului romanesc dupa un model extern, care sa exercite asupra lui influente din afara, cum e lumea franceza ori cum e lumea slava. Ajungi la traci dupa ce elimini din tine tot ceea ce reusesti sa identifici ca datoresti altora. Ispita tracica ar fi deci, judecata din acest punct de vedere exterior, o ispita reziduala. Ea ar cuprinde elementele sufletesti care nu-si pot afla alta origine, dupa cum filologii atribuiesc radacinilor trace cuvinte ce nu se vadesc apartinand altui idiom. Ispita launtrica, ispita reziduala.

Daca traducem aceste cuvinte, ajungem la un rezultat straniu, de natura sa intoarca intregul efort de a ajunge pana la ea, pe dos. Daca cultura unui om este, cum zice Valery, ceea ce ii ramane dupa ce a uitat totul, noi am apartine lumii trace atunci cand nu ne-am mai sili sa fim in nici un alt fel decat cum suntem. Fantoma dupa care alergam, cautand sufletul trac, se vadeste iluzorie numai cand incercam s-o prindem din afara. Sa ne oprim si sa ne cufundam in noi insine. Sa ne lasam ispititi nu de ceea ce nazuim sa fim, ci de ceea ce suntem.

Ajunge sa facem acest pas, pentru ca de indata ispita reziduala, pe care ajungem sa o recunoastem abia in: barza, varza, viezure si mazare, transmise noua fara sa ne dam seama, se preface intr-un factor care transfigureaza totul. Nu trebuie sa te asezi langa Columna lui Traian ca sa ti dovedesti dacismul, pentru ca conciul femeilor din Inidoara nu s-a schimbat pana astazi, ori pentru ca printre ostasii lui Decebal recunosti cusmele taranilor din Tara Oasului, despre rostul carora se intreaba multi istorici care nu au fost niciodata prin tara aceasta.

Aici in Bucuresti, sub straiele nemtesti care ne acopera, in orasul acesta de „dolmeni” si de „menhiri”, care ne inconjoara in care Occidentul da zilnic asalt irealitatii, care la randul ei ii macina substanta intr-o atmosfera de basm, lumea traca reinvie la fiecare pas.

Legatura vietii omenesti cu astrele, cu codrul, fratia aceasta universala a lucrurilor omenesti cu ale firii, legatura lor mitica si intrepatrunderea sensului si destinului lor e tracica si ea.

Niciodata nu am simtit mai bine tot ce ne desparte de Apus, decat intr-o dupa-amiaza de vara, petrecuta in gradinile de la Versailles.

In parcul plin de atatea amintiri eline: Bazinul lui Apollo, in care randuirea suprapusa a gradinilor care urca spre castel cauta sa reconstituie armonia sferelor, asa incat, ajuns sub scara, in dreptul gradinei circulare, hora pomilor taiati si pragul scarii incercuiesc orizontul intr-un cerc perfect inchis, din care de la prima treapta se-nalta aripa castelului ca o bataie de aripi in pragul lumii – tu, trac, cucerit de frumusete, ramai totusi un strain. Simti ca, aci, ochiul e altfel orientat decat tine fata de lumea din afara, vede altfel. Simti ca ratiunea, pentru a pune ordinea ei in lucruri, trebuie sa tunda pomii si sa recladeasca zarea, subordonand [totul] unei geometrii care singura apare ca manifestatie spirituala. Simti ca aci spiritul impinge natura catre margini, ca neregularitatea se estompeaza in aerul irizat si fumuriu, ca coroana pomilor nu-si recapata libertatea de a creste decat de la o anumita inaltime si distanta, de unde neregularitatea amanuntului se pierde in unitatea viziunii de ansamblu. Si, fara sa vrei, libera lor crestere, la marginea universului inchis al mintii, ti se aseamana cu acele gargouilles care tasnesc din inaltul catedralelor de piatra pe la colturi, pe care randuiala duhului le izgoneste ca pe niste nagode telurice, elementare si amenintatoare ale ordinii din tot. Intelegi atunci ca, cu toata deosebirea de secole si de stiluri – aci clasicismul veacului al XVII-lea, omologatul Versailles, intalneste Notre Dame -, ai inaintea ta un om care nu se asaza inaintea universului si la fel cu tine. Ca ai un om a carui „umanitate“ este sa se opuna naturii, sa i se afirme mester si stapan.

Cata deosebire de aci si pana la sentimentul de infratire a omului cu lucrurile din jur, cu sentimentul omului care traieste integrat in armonia masurii firesti a sferelor, in care proportiile dintre ce exprima si ce traieste in jur canta o aceeasi melodie, se topeste in aceeasi armonie a lumii, se simte al sau dintre ai sai. Nu trebuie, pentru aceasta, decat sa priviti gospodariile cu albul caselor risipite prititre arbori pe dealurile pe sub care va duce fuga trenului; ori sa va lasati prinsi de vraja asezarii orasului ca o floare printre plaiurile de verdeata, atunci cand trenul incepe sa coboare panta de la Barnova spre Iasi. La fel simti daca lasi sa vorbeasca sufletului poezia asezarii manastirilor din jurul Bucurestiului, cum e Snagovul, sau Caldarusanii, ori mai departe Horezul. Omul e altul. Lucrurile acestea nu se pot vedea si sunt totusi.

Nu este lucru mai instructiv pentru cine vrea sa simta desparte de Apus si ce-l constituie ca reactiune proprie, decat trecerea intr-un scurt interval de timp de la Catedrala Albei Iulia, unde doarme intre straini Iancu Voda, la biserica de alaturi, cladita pentru incoronarea Regelui intregitor. Am petrecut in vecinatatea lor multe ceasuri in timpu| concentrarilor trecute. Dincolo, acelasi sentiment maret al omului care vrea sa domine inconjurul. Turnul care domina privelistea din jur, zidurile carora timpul le-a dat culoare stravezie de parca s-au spalat in el crestaturile de piatra, totul vorbeste de omul mester, de omul care se impune firii, se vrea altfel si stapan fata de ea, sa infranga moartea si irosirea vremii… sa dureze.

Dincoace… totul e pe masura omului si a naturii din jur, de parca-ai fi intr-o gradina. Nici un efort de persistenta. Totul e dezvoltarea fireasca a naturii dimprejur. Turnul din fata strajuieste intinderea ca un plop. (in zarea marelui canal de la Versailles, doi plopi inchideau, dimpotriva, zarea ca o poarta…) Pridvoarele din jurul bisericii se amesteca printre petunii. Totul e procesiune linistita a lucrurilor. Si, prin deschiderea lor, patrund zumzetul Vaii Muresului si zarea fumurie a Zarandului. Nimic din ce a cladit omul aci nu insulta peisajul, nu i se deosebeste, nu i s-a adaugat. Aci omul romanesc e intreg, cum il stim, omul doinelor si al horei, frate cu muntele si cu codrul frate.

Ca si la traci, doua inimi se zbat in pieptul oricarui roman. Una tine de chemarea pamantului – de legatura omului cu cele de aici, de legatura lui cu ai lui, cu batatura, cu campul, cu vitele. Ca o unealta a pamantului lui Dumnezeu sta omul cu cutitul in fiecare an asupra lui si-i despica brazda, si-l fecundeaza cu samanta, si i se nutreste cu rodul. Si vedenia lui e vedenia pamantului, masura lui e masura Rotarului, orizontul lui e zarea linistita, asteptarea binecuvantarii lui Dumnezeu este caderea ploii, timpul lui e osteneala zilei de azi si nadejdea celei de maine. Biruinta lui nu e jertfa, ci patrundere de ape adanci. Strainatatea nu se lipeste de el, se asimileaza, se desface, isi pierde alteritatea si se preface – vorba poetului – in apa si in pamant.

Asa se poate spune ca nu Roma a cucerit aici pamantul, ci pamantul a cucerit Roma.

Alta e chemarea codrului, chemare a singuratatii, a vijeliei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre si reci, chemarea apelor si a stelelor ce se oglindesc in ape. Orizontul ei e spatiul fara sfarsit, spatiul ordonat in care zarile se infratesc si se tin unele pe altele de maini, ca si stelele cerului. Timpul ei este vecinicia. Pentru aceasta vedenie, lumea, viata nu sunt decat un maret alai, o vasta procesiune stelara, o neincetata trecere…

Nasterea, nunta, moartea omului se tes in cantecul bradului, in cantecul miresei, in colinde si in bocet, ca si la ospatul de priveghi. Maica mielului si a pastorului alearga dupa fiul pierdut, care moare si renaste. Sufletul omului trece din vama in vama, in marea liturghie a firii. Cantecul lui e cantecul lumilor si lacrimile lui sunt suspinurile ei negraite.

Pe icoanele pe care le lucreaza inca azi pe sticle taranii de la Nicula, buciumul vitei tasneste din coasta Hristosului crucificat si cantecul paparudelor inmoaie inima lui Dumnezeu pentru ploaie…

Nu ai nevoie sa iesi din Bucuresti. Ajunge sa treci intr dupa-amiaza de vara, intr-o zi de sarbatoare, pragul cimitirelor „Bellu”, „Sfanta Vineri” sau „Patrunjel”… si daca incerci, te afunzi singuratic in duioasa reverie fata de cei care ti-au dragi si nu mai sunt, lumea straveche izbucneste langa tine amestecand reveriei tale bocetul ritual, fara de care duhul celui mort nu se odihneste si nu da pace celui viu. Si daca iesi in aceeasi zi din oras, pe orisiunde, nu dai bine de primul sat fara sa intalnesti organizata hora, ceremonia rituala a tracilor, in a carei invartire se ingana oscilatia lent progresiva a sferelor ceresti. Si cand, gonind nebuneste inainte, poposesti la picior de plai, doina tracica, si ea, te intampina cu melancolia ei linistita si duioasa.

Daca balaurul, nici zmeul nu-ti mai ies inainte de sub poduri si daca fetii-frumosi nu-i mai ucid decat in basme – este pentru ca ne-am obisnuit sa dam balaurului un chip material. Daca insa ii referim mai departe sensul lui ancestral de duh rau, dogoarea lui si relele i le simtim si azi.

Daca acesta este fondul nostru trac si daca noi suntem daci, mai mult prin inertiile noastre sufletesti, decat prin ispitele noastre – de ce aceasta reinnoire a sufletului trac? Explicatia trebuie cautata in ceea ce face pe oameni todeauna sa se intoarca asupra lor insisi si sa-si cerceteze cugetul: durerea. Cand ti se intampla ceva neplacut; cand in ochii altora se tese despre tine o icoana nepotrivita fiintei tale; cand tu insuti, judecandu-ti carentele, ajungi sa te indoiesti, intoarcerea la radacinile fiintei, la izvoare, ad radices, este un puternic mijloc terapeutic. In prezenta Domniilor-voastre, care ati urmarit acest ciclu aici, eu vad tocmai aceasta marturie si aceasta sete de apropiere cu ceea ce constituie samburele nealterabil al comunitatii noastre de simtire si credinta noastra ca acest sambure este Intr-adevar nealterabil si are un rost si o semnificatie proprie.

Corespunde acest lucru unei realitati? Sau e o simpla creatie a vointei noastre aceasta aplecare asupra trecutului nostru dac? Corespunde. Nu numai pentru ca ne inlesneste afirmarea autohtoniei noastre efective pe meleagurile acestea, dandu-ne astfel putinta sa raspundem, in numele unei realitati eterne, mitului parelnic al milenarismului pe care l-au nascocit vecinii nostri.

Nu numai pentru ca ne da garantia durarii peste toate vicisitudinile ceasului de fata a ceea ce este o forma de viata atat de legata de acest pamant, incat ai impresia ca, chiar daca acest pamant s-ar goli de oameni, cei care le-ar fi luat locul s-ar face aidoma cu noi.

Dar pentru ce inauntrul ethosului romanesc ispita de a fi daci tinde sa faca sa predomine, din cele doua elemente antagoniste din care e facut sufletul romanesc, chipul omului de la munte, chipul omului de plai asupra omului de balta? Si daca, dintre cele doua, primul, elementul pastoresc, este cel mai nealterat, celalalt fiind receptacolul tutulor petrecerilor straine, prin Campia Dunarii, se intelege ca tendinta de intoarcere spre daci este o tendinta neta de purificare a rasei. Si mai e ceva. Lupta dintre ethosul pastoresc tracic si ethosul plugaresc slavo-roman s-a dus de-a lungul veacurilor cu sorti variabili, pana in preajma veacului al XlX-lea, incepand din secolul alVIII-lea. Cu secarea padurilor si prefacerea Romaniei din tara de pastori si crescatori de vite si din tara de ostasi, ethosul pastoresc se pare ca cedeaza in fata celui plugaresc. Dispare din neam spiritul de aventura, spiritul culmilor, al zarilor indepartate, al adancimilor amare – se rostea un pastor pentru orizontul mic de sat, pentru omul fricos si asezat – si spiritul militar de ordine si de jertfa. Abia daca haiducii mai aduc din cand in cand aer paduret in lumea romaneasca siluita de straini. Reinvierea spiritului dac e astfel menita sa fie reinvierea virtutilor ferice si ostasesti ale neamului nostru, reinvierea zarilor de munte.

Si daca dacii s-au lasat si ei candva ametiti de cultul viei – prefigurare, de altfel, a buciumului vitei cel adevarat – si daca pentru asta Burebista si Deceneu au trebuit sa le impuna ispasiri si abstinente pentru a se reintoarce la virtutile mai vechi – ceasul nu e poate prea deosebit astazi.

Sa trimitem deci tineretul scolilor, in vara ce va veni, in vara cea dintai care urmeaza verii incercarilor, la munte nu numai pentru dezgroparea – cu interes arheologic – a trecutului dac. Sa-l trimitem pentru a-i face un suflet de munte. Sa-l deprindem cu efortul ascensiunilor indraznete, cu aerul tare al culmilor, cu biruirea de sine pe care o reprezinta atingerea fiecarui pisc. Pentru ca, o data ajuns acolo, in centrul templului circular al marelui zeu, regasind sensul sideral al horei – resimtind singuratatea iubitoare de viata si oameni, la glasul fluierului care canta de sufletul omului si de infratirea lui cu moartea, care nu mai e nimic, reincadrat in armonia sferelor ceresti, infratit cu codrul si cu apele -, sa aprinda focurile mari pamantesti, ale caror scantei sa se ridice in vapaia curatitoare catre astrele cerului.

Soare care luminezi fata pamantului si care noaptea il intuneci, lasandu-ne singuri si goi, Soare in care straluceste chipul fiului Tau in slava cerului si pamantului nou, primeste arderea de tot a copiilor Tai nestiutori si nevrednici. Si ajuta-ne – Tu, care faci si desfaci imparatiile ca vietile ca diminetile si care risipesti ceturile si faci sa creasca florile granele – sa vedem iarasi rasarirea Ta.

(Conferinta rostita de Mircea Vulcanescu la Sala Dalles din Bucuresti, in 31 mai 1941)

Sursa: certitudinea.ro.

 

Recommended Posts

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
nicolae steinhardt, rautatea umana
%d bloggers like this: