Nicolae Georgescu – Critica Maioresciană – De la cuvânt la idee

Nicolae Georgescu – Critica Maioresciană – De la cuvânt la idee

S-a spus – în fine; dar printr-o expresie memorabilă ce-i aparține lui Nicolae Manolescu și care se cere, deci, de două ori a fi reținută – că în critica literară de la noi, prin Titu Maiorescu la început n-a fost cuvântul, ci ideea. Având o întemeiere atât de fermă – și orgolioasă, totodată – în filozofie, critica literară a ținut să se păstreze în zona aceasta a distribuirilor de caracteristici categoriale – și, mai ales, să se exprime sentențios, memorabil, cu aplomb în idee, cu respingeri și primiri apodictice, cu ierarhii clare – pornind, însă, de la o arhitectură prefigurată, construită mai întâi în idee. „Cazul Eminescu”, pentru a zice așa, verifică foloasele și paguba acestei viziuni – iar Titu Maiorescu, aflându-se la începutul firului, poate servi drept prilej de discuție. Nu contează prea mult cuvântul – ideile trebuie urmărite; ce a zis scriitorul este mai important decât cum a zis el – principiu în virtutea căruia avem dreptul să căutăm chiar dincolo de ce se vede în text, să identificăm intenția mai clară, mai limpede decât a putut-o el exprima. Libertatea pe care și-o ia criticul, în ipostaza maioresciană, intră, mi se pare, în contradicție cu rigorile la care obligă textul.

Atragem atenția că, după aproape două generații de critică literară în spirit maiorescian, prin George Călinescu se va postula că disciplina ca atare, critica literară, este o specie a literaturii –iar criticul literar ca scriitor trebuie să facă proba creatorului de literatură: să scrie poezii, romane, teatru, etc. I se permite criticului, în sens călinescian, metafora critică îndrăzneață, cognitivă, privirea de la mare distanță a operei – dar din vârful unei culturi vaste, în care filosofia este doar implicată, nu dominantă – intuiția expresă, gustul manifest, ironia cât de subțire, „armele” retoricii în general9 în sensul pe care-l dă Cicero oratorului: „vir deoctus dicendi peritus”). O paletă destul de largă de preocupări ale spiritului, dar nu cantonarea într-o axiologie prestabilită prin filozofie.

Ironia călinesciană este adesea trecută, sub beneficiu de inventar, în contul reproșurilor pe care le-ar face criticul cutărui adversar de idei – și mi-a fost dat să asist, de pildă, într-o întrunire de scriitori dintre cele mai selecte astăzi, la nedumeriri deplasate când am ascultat că expresia acestuia după care „Maiorescu a fost un mare mediocru” ar fi o minimalizare nedreaptă, etc. Dimpotrivă, G. Călinescu este în text și în context, pentru că discută tocmai Teoria formelor fără fond în interpretarea maioresciană – după care păstrarea formelor lipsite de conținut în cultură duce la mediocritate care se răspândește în întregul sistem. Da, parafrazează G. Călinescu folosind argumentele lui A. D. Xenopol (și ale altora, unele publice, altele recuperate după mărturii indirecte), dar dacă formele sunt astea care sunt – muzee fără opere originale, învățământ fără profesori buni, presă literară fără scriitori buni, etc. – trebuie folosite până ce se vor umple de un conținut adecvat, iar Titu Maiorescu le-a folosit din plin, a stat în ele, deci este un produs al lor, un „mediocru” în sensul teoriei sale – dar un mare mediocru.

G. Călinescu, apoi, se supune textului ca text, și atunci când acesta este de neînțeles: se cunoaște insistența cu care a comentat el versul eminescian „Basmele copite cresc”, cuvântul subliniat fiind astfel citibil în textul eminescian. I s-a explicat (Perpessicius însuși a făcut-o) că trebuie citit „basmele copile” – dar criticul a mers până în pânzele albe cu interpretările posibile ale primei lecturi. Numai după epuizarea acestora se poate, eventual și numai eventual, accepta o emendație de text. Nu este o mistică a textului, a realului, aici – ci o supunere necondiționată față de el.

Titu Maiorescu are o discuție cu totul specială cu textul eminescian, schimbând, modificând, organizând o punctuație proprie pentru a-l ajuta să-și etaleze ideea. Iar până la momentul G. Călinescu – Pompiliu Constantinescu (acesta trebuie neapărat pus în binom, amândoi fiind de talie și anvergură foarte apropiate), o vajnică dispensare de cuvânt în avantajul ideii s-a înstăpânit chiar prin criticii pe care i-aș numi filologi: Dimitrie Caracostea, de pildă, în „Arta cuvântului la Eminescu”, ia de bună organizarea textului ca text, adică nu critică țesătura de cuvinte – ci interpretează după fixarea ei în, repet, avantajul ideii, de către Maiorescu.

Rezultatul acestei maniere de a vedea lucrurile, a „maiorescianismului” critic în genere, este că astăzi, dacă luăm un text poetic din zona literaturii clasice în general, putem observa lesne că fiecare editor în parte își introduce, în el, propriile idei – mai ales prin punctuație, dar și prin schimbarea cuvântului în ton cu moda, reformele succesive ori după dominanța limbii-etalon definită, de obicei, ca limbă literară.

În sensul notațiilor de față, și semnele de punctuație într-un text se înțeleg ca litere, pentru că și ele sunt incizate și, mai ales, pentru că și ele îi aparțin scriitorului (autorului). Este o grămadă imensă de adaosuri maioresciene la textul poeziei lui Eminescu – pe care am încercat, și eu, s-o descâlcesc; dar nu cu mine aș vrea să încep, vă dau un exemplu din studiile lui Ștefan Cazimir. Dânsul a observat primul că în poezia „Atât de fragedă”, versurile: „Deodată trece-o cugetare, / Un văl pe ochii tăi ferbinți”, virgula nu este a lui Eminescu, ci a lui Titu Maiorescu. Fără virgulă, cum este în textul genuin, regimul substantivului „văl” este o obiect direct, sensul devenind: cugetarea trece un văl pe ochi. Cu virgulă, desigur, este o apoziție ce invită la abstract: cugetarea este ca un văl etc.1

Și totuși, mergând din loc în loc în căutarea voinței auctoriale, a lui Eminescu în cazul de față, nu de puține ori te afli în aporie, nu poți străpunge înțelesul textual, ideea îți domină cuvântul, te obligă s-o accepți.

Vreau să explic mai simplu  o situație textuală în Luceafărul de M. Eminescu, recurgând la experiența lecturii proprii.  Iniţial, am dorit să-mi subintitulez ediția M. Eminescu: Poesii (Ed. Academiei 2013) oarecum eponimic, simbolizând, adică, atât modul de alcătuire a ei cât şi scopul: ediţie critică synoptică, şi să pun chiar adaosul: cu formele şi punctuaţia autorului; chiar aşa au ieşit unele fragmente ale ei, gândite în chip de eşantion sau specimen pentru  dialog cu intelectualii avizați. Mi-a  atras atenţia Profesorul Florea Fugariu că synoptic este un termen rezervat textelor biblice şi, deşi puteam să inovez zicând, de pildă, sinopsică ori conspectă (aş fi putut să-i spun chiar synopsis editorial, cu avantajul că ocoleam termenul ediţie şi necesarele lui explicaţii, dezvoltând, în schimb, ideea de împreună-citire), mi s-a părut, totuşi, de bun simţ să accept uzanţele. Am renunţat, de asemenea, la precizarea „cu formele şi punctuaţia autorului” – înţelegând, în urma discuţiilor cu persoane avizate din editologia noastră, că nimeni, în nici o condiţie, nu poate avea superbia (hybris) să creadă că s-a instalat în vârful peniţei unui autor, vechi ori mai nou dar lipsind de lângă text. Orice ediţie de texte fiind o convenţie, trebuie să ne supunem regulilor, chiar dacă ni le facem singuri. Cititorul de azi şi de mâine va judeca singur dacă maniera noastră de a-l edita pe Eminescu îl apropie mai mult, şi cât de mult îl apropie, de poet.

De altfel, lucrurile nu sunt niciodată nici foarte sigure, nici definitive în cazul unei ediţii, şi iată exemplul pe care-l dau. După definitivarea lucrului ca pentru tipar, o scurtă ochire prin complicatul şantier al Luceafărului  mi-a atras atenţia asupra unui amănunt la care nu m-aş fi aşteptat: ghilimelele. Titu Maiorescu, numai el dar în toate cele 11 ediţii ale sale, pune discursul Demiurgului, care urmează imediat după ruga lui Hyperion, în ghilimele duble (franţuzeşti în primele ediţii, apoi obişnuite). Asta n-ar fi nimic, chestiune de manieră – dar în faţa lor nu pune liniuţa de dialog. (Dau începutul celor două discursuri).

Peste tot este această liniuţă de dialog urmată de ghilimele simple – inclusiv, desigur, în Almanahul României June pe care l-am luat ca bază pentru stabilirea textului. De obicei, Titu Maiorescu îndreaptă greşelile sau scăpările din ediţia I în cele următoare: aici, însă, nu. M-am frământat multe zile cu gândurile…nu înțelegeam nici ce poate să însemne, nici dacă este sau nu voință auctorială. Ieșind mai odihnit de la bibliotecă într-o după-amiază și oprindu-mă la terasa noastră, a scriitorilor, și stând pe gânduri cam în dorul lelii, cum se zice, mi-au picat ochii pe figura unui prieten care mi s-a părut cam melancolic, singur la o masă și cu privirile în gol, ca și mine. Numai că el nu m-a văzut – și nu mă vedea, deși îi făceam semne, ce-i drept slabe, de prezență. Ei bine, tot uitându-mă la el, cam dintr-o parte, l-am surprins murmurând ceva, apoi tăcând îndelung, apoi iarăși vorbind cu sine… Și mi-a țâșnit gândul: fără dialog şi cu ghilimele duble? Dar asta înseamnă discurs în discurs, adică Hyperion vorbeşte, cere, se roagă – şi răspunsul îi vine din sine însuşi, nu se iveşte Cineva în faţa lui, nu e o scenă teatrală aici. Urmează că drumul prin ceruri, impresiile, discuția întreagă – sunt în sine însuși, nu se desfășoară în lumea fizică înconjurătoare. Concluzie tranșantă oarecum. Totuși, textul are sens astfel. Justifică, mai ales, acel imperfect al premoniţiei, al dumiririi, din Almanahul României June, pe care numai ediţia I Titu Maiorescu îl primeşte. Demiurg îi spune lui Hyperion: „„Tu vreai un om să te socoţi, / Cu ei să te asameni?”” (ediţiile, de la P2 în sus,: „Tu vrei…”). Or, cu prezentul, tu vrei, se înţelege că Demiurg descoperă, uimit, abia acum intenţiile ascunse ale fiului său, se introduce psihologie în lumea categorială, se face mitologie din discursul theologal. E ceva ce nu ştie Atotputernicul?! Dimpotrivă, acest imperfect al dumiririi de sine, tu vreai, se potriveşte cu un dialog interior, marcat astfel de ghilimelele duble maioresciene. De mult timp vreai/vroiai tu asta, abia acum iți dai/îmi dau seama… Același imperfect al premoniției, cu funcție narativă de astă dată, justifică, apoi, drumul lui Hyperion în jos, spre marginea creației, nu în sus, spre centrul ei, cum demonstram cu textul îbn mână la pasajul respectiv.

I-am mulțumit Profesorului Toma Roma, și i-am explicat, mai târziu scena (într-adevăr, gândea îndelung un pasaj din Aristotel, era cu totul absorbit, poate chiar vorbea cu sine însuși, nu m-a observat).

Important este că, verificând îndelung celelalte situaţii textuale similare, observ că Titu Maiorescu interpretează în sistem. În prima rugă a fetei: Iar ea, vorbind cu el în somn, / Oftând din greu suspină: / „O, dulce-al nopţii mele Domn, / De ce nu vii tu? Vină!” – iarăşi lipseşte dialogul, de asemenea motivat: ea nu vorbeşte cu cineva,  ci în somn.  La prima replică a Luceafărului: „Din sfera mea venii cu greu…”, tot lipseşte dialogul. Ghilimele sunt simple în ambele locuri. Abia când o cheamă în „ocean”, ea răspunde:  – „O eşti frumos, cum numai-n vis…”  Aici este primul dialog marcat: este o discuție de la egal la egal în vis.  Însă în final:  … Dorinţele-i încrede: /„Cobori în jos, luceafăr blând”  –  lipseşte linia de dialog, şi e firesc: ea nu se roagă cu voce tare, s-o audă şi Cătălin, se roagă în gând – iar Hyperion: Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul: „Ce-ți pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul…”: nici el nu dialoghează, ci vorbeşte pentru sine.  Circularitatea (cele două situaţii de la începutul poemului se repetă în finalul lui) şi păstrarea acestei situaţii textuale în toate cele 11 ediţii Maiorescu arată că este voinţa cuiva, nu e greşeală / neatenție. Eminescu a citit mult Luceafărul împreună cu Titu Maiorescu, a discutat formele, termenii, punctuaţia – dar, în final, n-a acceptat propunerile criticului şi a dat poemul spre publicare unei publicaţii neutre. Totuşi, acest joc al ghilimelelor este mult prea interesant (citeşte: important), şi l-am considerat voinţa autorului, a lui Eminescu însuşi, într-o fază certă de elaborare a poemului – rămasă (păstrată) în varianta editorială a lui Titu Maiorescu. Am revăzut, așadar,  situaţia ghilimelelor peste tot, punând notele necesare.

Nu-mi fac iluzii, Titu Maiorescu are multe intervenții în text, pe care nu le pot păstra, dar aceasta mi se pare (vedeți: stau în zona dubiului, a părerii) demnă de discutat, și o păstrez ca pretext/prilej de discuție. Iată, de pildă, v. 171: „S-a rupt din locul lui de sus”. Așa are Titu Maiorescu, așa au toate edițiile și multe manuscrise. Se are în vedere, desigur, finalul: În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarse… , considerându-se lui determinant fix. Totuși, Almanahul are din locul lin, și iarăși îl păstrez, pentru că imediat mai jos se dau numele proprii (pentru prima dată în poem) ale perechii umane: „ În vremea asta Cătălin…”: numele aduce prea evident sensul kata- din grecește, „în jos”, „jos”, deci este un kala-lin, un „lin de jos”, simetric la acel lin de sus, la  hyper-ion, cel care merge pe deasupra, la locul lin de sus. În fond, liniștea de jos se instaurează prin pereche – în același timp în care liniștea de sus se instaurează prin păstrarea locului lin de către Luceafăr. Repet: nu e nevoie să știi greacă pentru asta, să-ți aduci aminte de Kategoriile lui Aristotel (kata + agora): sensul kata = jos este unul larg cultural, se resimte ca atare. Și apoi, cine, de la Almanahul României June, ar fi putut schimba un cuvânt, fie el și doar din trei litere – dar cu sens atât de adânc? – Când, cum știm foarte bine, Almanahul are nota aceea de la început în care declară că păstrează textele autorilor. Este, cum consider eu, voința autorului – și trebuie respectată (oricum, însă, cu o notă de atenționare).

Acestea fiind limitele „voinţei auctoriale”, renunţarea la  afişarea ei în capul unei ediţii este deplin motivată. Iar eu am înțeles, pe propria piele cum se zice, că această ridicare mândră din text undeva deasupra, în sfere filosofice înalte oricum, este un hybris „congenital”, ca să-i zic așa, adică ascultă strict de legea hybrisului definită de către Eschil (Agamemnon, 603-606), care spune că prima greșeală, greșeala străveche (palaia hybris) odată săvârșită, se iubește pe sine și naște o greșeală nouă (filei de tiktein hybris neouzousan: o greșeală care se înnoiește încontinuu), mai devreme sau mai târziu, când clipa-i potrivită, fără să i te poți împotrivi.

…De vreme ce am adus discursul aici (sau s-a adus singur), concluzia acestor notații mi se pare a fi simplă: când spui că în critica literară de la noi, prin Titu Maiorescu la început n-a fost cuvântul, ci ideea, identifici acea palaia hybris, greșeala de început, hybrisul mereu născător din sine, neouzusa, ca trăsătură maioresciană a instituției criticii literare ca atare. Este o „îndrăzneală” ce decurge din reazemul în filozofie – dar duce, nu de puține ori, la criză de identitate. În genere, această criză se poate depăși prin individ; altfel spus: câtă filozofie – atâta critică. Curajul, îndrăzneala în sine, poate duce la aberații – și mulți critici „filosofează” fără a avea baza necesară. Cealaltă cale, cea a lui Călinescu, mi se pare a fi, în schimb, calea însăși (și iată o potrivire eponimică a numelui cu metoda) – evitată doar pentru că este grea, necesită talent cu carul și muncă de instruire enormă.

Cred că un editor trebuie să se supună căii, altfel se editează pe sine însuși în textul altuia – cum pare a fi făcut orgoliosul prim hybristes al criticii literare românești.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Nicolae Georgescu.

1. Ștefan Cazimir: Câteva lecțiuni eminesciene, în Caietele Mihai Eminescu, vol. V, 1979.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
Become a patron at Patreon!
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lăsați un comentariu