Nicolae Grigorie Lăcrița – Impozitarea progresivă şi statul bunăstării sociale
„Nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe alţii pentru că muncesc”.
(Arthur Laffer)
Rezumat. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, unii dintre cei mai importanți lideri politici din Europa de Vest au înţeles că (1) prosperitatea şi îmbogăţirea unora nu pot avea loc, în condiţii de pace socială cu cei mulţi, atâta timp cât sunt şi oameni care mor de foame, şi (2) noţiunea de „societate modernă” devine incompatibilă cu noţiunea de „bogăţie în mijlocul sărăciei”. Conceptul de „îmbogăţire a unora prin sărăcirea altora” este înlocuit cu cel de „îmbogăţire a unora în condiţii de prosperitate şi bunăstare a tuturor”. Conceptul de „stat al bunăstării sociale” exprimă responsabilitatea statului pentru asigurarea minimului mijloacelor de existenţă necesare întregii populaţii, concept revoluţionar în gândirea politică şi economică. Înfăptuirea unui asemenea nobil scop a presupus o concepţie nouă, revoluţionară, privind relaţia dintre stat şi individ în cadrul societăţii capitaliste, respectiv acceptarea necesităţii intervenţiei extensive a statului în întreaga activitate economică şi socială, inclusiv printr-un sistem de impozitare progresivă, în scopul redistribuirii veniturilor şi bogăţiilor. Introducerea „impozitării progresive pe venitul global” nu ar fi avut loc niciodată dacă nu se punea problema înfăptuirii „statului asistenţial”, a „statului bunăstării sociale”, al cărui scop esenţial este de „a asigura fiecărui cetăţean securitate economică şi socială din leagăn şi până la moarte”, securitate care începe cu asigurarea minimului mijloacelor de existenţă pentru fiecare om dispus să muncească. Realizările deja obţinute pe această linie, de primele țări care au promovat acest nou concept, au confirmat temeinicia sa, care a căpătat tot mai mult teren în viitor.
Cuvinte/concepte cheie: „societate modernă”; „stat asistenţial”, „stat al bunăstării sociale”; „bogăţie în mijlocul sărăciei”; sistem de impozitare progresivă; redistribuirea veniturilor şi bogăţiilor; impozit pe venit.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, unii lideri politici din Europa de Vest au luat o serie de măsuri care au produs o schimbare istorică a rolului statului în economie.
Bismarck în Germania, Gladstone şi Disareli în Marea Britanie (începând cu anul 1880), urmaţi mai târziu de Franklin Delano Roosevelt în SUA (în jurul anului 1940), au introdus noul concept al responsabilităţii statului pentru bunăstarea populaţiei, care este „statul bunăstării sociale”.
Mai precis, conceptul de „stat al bunăstării sociale” exprimă responsabilitatea statului pentru asigurarea minimului mijloacelor de existenţă necesare întregii populaţii dispuse să muncească, concept revoluţionar în gândirea politică şi economică.
Politicienii şi economiştii din statele dezvoltate au înţeles că nu se mai poate concepe dezvoltarea economică şi socială a unei ţări în condiţii de „bogăţie în mijlocul sărăciei”.
„Dacă o societate liberă nu-i poate ajuta pe cei mulţi şi săraci, ea nu-i poate salva pe cei puţini şi bogaţi” (J.F. Kennedy).
Între standardele internaţionale de apreciere, de evaluare a gradului de dezvoltare economică şi socială a unei ţări, „gradul de sărăcie” reprezintă unul dintre indicatorii cei mai importanţi.
Indiferent cât de mulţi oameni bogaţi ar avea o ţară, indiferent cât de mare este bogăţia acestora şi a ţării respective, indiferent cât de multe persoane trăiesc bine şi foarte bine, atât timp cât în ţara respectivă mai sunt oameni care mor de foame, o asemenea ţară nu îndeplineşte standardele de ţară dezvoltată, civilizată, prosperă, cu un nivel de trai decent.
În ziua de astăzi, statului îi revine principala responsabilitate pentru asigurarea securităţii economice şi sociale a întregii populaţii.
Anglia este patria în care s-a născut, (la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „doctrina liberală” predominantă în perioada capitalismului ascendent, potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu „principiul laissez-faire”, care înseamnă „lasă-i să facă ce vor, inclusiv îmbogăţirea unora prin sărăcirea altora, care pot să şi moară de foame, întrucât statul trebuie să evite orice intervenţie în activitatea economică”.
Dar tot Anglia este ţara în care s-a născut „proiectul statului asistenţial britanic”, adică „statul bunăstării sociale”.
În 1942, Raportul Beveridge propunea, în Regatul Unit, o „reglementare de perspectivă, ca parte a unei largi reconstrucţii economice şi sociale, de îndată ce victoria în război va fi asigurată”.
Raportul Beveridge a devenit astfel „proiectul statului asistenţial britanic”.
Măsurile iniţiate ulterior au avut scopul de a crea, pentru fiecare cetăţean, „securitate din leagăn şi până la moarte”, aşa după cum proclama, în anul 1948, ziarul The Times într-un editorial al său.
„Statul asistenţial” a fost şi este înţeles ca sinonim al unui „stat al asigurării securităţii economice şi sociale pentru întreaga populaţie din leagăn şi până la moarte”.
Înfăptuirea unui asemenea nobil scop a presupus o concepţie nouă, revoluţionară, privind relaţia dintre stat şi individ în cadrul societăţii capitaliste, respectiv acceptarea necesităţii intervenţiei extensive a statului în întreaga activitate economică şi socială, inclusiv printr-un sistem de impozitare progresivă, în scopul redistribuirii veniturilor şi bogăţiilor.
Introducerea „impozitării progresive pe venitul global” nu ar fi avut loc niciodată dacă nu se punea problema înfăptuirii „statului asistenţial”, a „statului bunăstării”, al cărui scop esenţial este de „a asigura fiecărui cetăţean securitate economică şi socială din leagăn şi până la moarte”, securitate care începe cu asigurarea minimului mijloacelor de existenţă pentru fiecare.
Aceste mijloace nu se pot asigura fără aplicarea unui sistem de impunere bazat pe impunerea progresivă, singura care garantează o redistribuire raţională şi echitabilă a veniturilor şi bogăţiilor.
Impozitarea progresivă a apărut, a fost şi este promovată, de zeci de ani, de toate statele dezvoltate, din necesitatea înfăptuirii statului bunăstării sociale, care are ca principiu fundamental stimularea îmbogăţirii nelimitate, a cât mai multor cetăţeni ai săi, dar (1) nu prin sărăcirea altora, ci (2) în condiţii de securitate economică şi socială pentru întreaga populaţie, adică de asigurare a minimului mijloacelor de existenţă pentru fiecare membru al său.
Prosperitatea şi îmbogăţirea, nelimitată, a unora nu pot avea loc în condiţii de pace socială cu cei mulţi, atâta timp cât sunt şi oameni care mor de foame.
În secolul XXI, noţiunea de „societate modernă” devine incompatibilă cu noţiunea de bogăţie în mijlocul sărăciei.
Nimeni nu trebuie să aibă sentimente de ură față de oameni îmbogăţiți prin muncă și care, prin impozitele plătite, contribuie substanțial la binele social, inclusiv a acelor persoane aflate în starea de sărăcie din cauza leneviei și a unor vicii.
Conceptul de „îmbogăţire a unora prin sărăcirea altora” este înlocuit cu cel de „îmbogăţire a unora în condiţii de prosperitate şi bunăstare a tuturor”.
Realizările remarcabile deja obţinute pe această linie de unele ţări confirmă temeinicia şi trăinicia acestei concepţii noi, care va căpăta tot mai mult teren în viitor.
Deosebit de important este a se reține și faptul că toate țările în care s-au realizat (1) autenticele principii de echitate fiscală, (2) redistribuire fiscală, raţională şi echitabilă, a veniturilor şi a bogăţiilor și (2) „statul bunăstării sociale”, au aplicat și aplică, de zeci de ani, numai și numai „impozitarea progresivă” care, în forma sa de maximă eficiență este sub forma „impozitării în cote progresive compuse”, care este singura care asigură (1) înfăptuirea, efectivă şi în mod real, a principiilor autentice de echitate fiscală şi socială (în impozitare), şi (2) redistribuire fiscală, raţională şi echitabilă, a veniturilor şi a bogăţiilor.
O problemă importantă se ridică cu „protecția socială a celor săraci din lenevie”, adică a celor care, cu toate că sunt apți de muncă, refuză să muncească, ducând o viață în trândăvie și în vicii.
În loc de comentarii, prezint următoarele citate, care exprimă cel mai bine modul de rezolvare a acestei probleme:
„Nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe alţii pentru că muncesc”. (Arthur Laffer)
„Statul va degenera atunci când veți lua de la cei care sunt dispuși să muncească și veți da celor care nu sunt dispuși să muncească.” (Thomas Jefferson)
„Oamenii trebuie să înveţe din nou să muncească în loc să trăiască pe spinarea statului”. (Cicero, anul 55 înainte de Hristos)
„Vremurile noastre sunt vremurile mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata”. (Feodor Mihilovici Dostievski).
Pentru cei care trăiesc din „protecția socială a leneviei” a ajuns folclor zicala „Decât să muncesc la soare și să trăiesc din ce lucrez, mai bine trândăvesc la umbră și trăiesc din ajutoare sociale”. (Deviza leneșului întreținut social)
Cu politicienii și guvernanții care ajung să conducă țara prin promovarea protecției sociale a sărăciei din lenevie, pe bază de „Cleptocrație” și de „Inaptocrație”, nu se poate realiza un stat al bunăstării sociale.
„Cleptocraţía este un Guvern ai cărui membri caută, în primul rând, să obţină avantaje personale (materiale, sociale, politice etc.), pe seama celor în numele cărora guvernează”. (Conform DEX).
„Inaptocraţia este un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce, şi care împreună cu ceilalţi membrii ai societăţii cei mai puţin în stare să se întreţină singuri, sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost plătite prin confiscarea avuţiei şi a muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă”. (După Jean d’Ormesson: Un nou cuvânt în dicţionarul Larousse al limbii franceze).
„Ţineţi minte aceste lucruri şi fiţi oameni! Veniţi-vă în fire, păcătoşilor.” (Isaia 46:8), şi fiţi conştienţi de faptul că „Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi”. (Syrus, 663)
„Cine are minte, să ia aminte!”.
„Cine are urechi de auzit să audă”. (N. T., Luca, 8.3). Amin !!!
Bibliografie
Paul A. Samuelson. Cartea „Economia”, publicată pentru prima dată în 1948 şi reeditată de 24 de ori, a fost cel mai bine vândut manual din Statele Unite pentru aproape 30 de ani. Ulterior a fost tradus în 20 de limbi, iar în prezent se mai vinde în 50.000 de exemplare anual.
Grigorie N. Lăcriţa (coordonator):
- Cărțile: 1.1. Impozitarea veniturilor din muncă. Editura Sitech, Craiova, 2004. ISBN 973-657-645-9. 124 pg. 1.2. Impozitarea progresivă. Editura Tehnică, Bucureşti, 2010. ISBN 978-973-31-2367-5, 260 pg. 1.3. Impozitarea progresivă sau pe bază de cotă unică? Editura Sitech, Craiova, 2010. ISBN 978-606-11-0722-3, 150 pg. 2. Articolele: vezi zecile articole postate pe Internet accesând „Impozitarea progresivă, de Lăcrița”.
- Articolele, ușor de găsit pe Internet prin simpla accesare a titlului acestora, sau numai prin „Impozitarea progresivă, de Lăcrița”: 2.1. Impozitarea progresivă este una dintre soluțiile esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității fiscale. 2.2. Inechităţile în impozitare sunt cauzate de lăcomia clasei conducătoare etc.
https://neotax.eu/user/pages/pdfs/About%20country%20-%20USA%20RO%20version.pdf
A consemnat pentru dumneavoastră Conf. Univ. Dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.
Leave a Reply
Want to join the discussion?Feel free to contribute!