Nicolae Steinhardt – Un evreu printre legionari

Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăț alfabetul Morse și versuri de Crainic și Gyr. Grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, și prezența foarte liniștitoare a lui Voiculescu. Dar și amintirea – exaltantă – a celor petrecute în dubă. Unde am fost pus într-o despărțitură, o adâncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar.

Abia înghesuiți, mi-a și vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, și atât de strânși unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a și deschis; s-a deschis și albastrul cerului. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomenește de iertare, că dacă-i vorba așa îi cer și eu iertare pentru că sunt evreu și că trebuie să stea lipit de mine, că în ce privește vinovăția, vinovați suntem cu toții, deopotrivă, laolaltă.

Îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrățișăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm și – considerând ridicolul drept vorbă deșartă și simțământ inexistent – cunoaștem dintr-odată și din belșug – sub cerul albastru – starea aceea de nespusă fericire față de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mâncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf și cenușă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare și chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acțiuni conforme cu prescripțiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârșesc. Îl întreb pe Sandu – iar de-l copiez pe Sfântul Serafim din Sarov în scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenționat – dacă nu vede și dânsul pe buzele mele zâmbetul pe care-l deslușesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece în strâmtul cotlon a mai încăput alături de noi și Grigore Pallama, bașca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după el.

Purtarea gardienilor le șerpărie e atât de rea, atmosfera atât de dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atât de scurtă, perspectivele de îndelungată suferință atât de limpezi, încât nu pot să nu circul de la un capăt la celălalt al peșterii într-o stare de nemaipomenită, exaltată agitație, încep să presimt că Hristos e prezent în pușcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc.

Doctorul Voiculescu și episcopul Leu (tare dărâmat, umblă în cârje, e înțolit în straie mițoase de baci la o stână de munte înalt) sunt interogați pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriți și beșteliți, insultați, înjurați și porcăiți. Ceilalți scapă mai ușor.

– Va să zică e posibil creștinismul, va să zică e cu putință să te porți creștinește, să faci gesturi creștine. Creștinismul poate și el fi aritmetizat. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra.

Fragment din JURNALUL FERICIRII de Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!