Octavian Goga – Opera de deznaționalizare a guvernelor din Budapesta s-a dezlănțuit cu o continuitate programatică

Zilele pe care le trăim astăzi sunt pline de emoții. Sub ochii noștri, de câțiva ani, se țese istoria neamului, zvâcnind palpitările ei de fiecare clipă cu o puternică necunoscută încă. Sunt generații privilegiate în viață tuturor popoarelor, cărora le este dat să primească roadele unor îndelungi acumulări de energii și în a căror fericire fulgerătoare se răsplătesc veacuri întregi de amărăciune. Noi suntem o asemenea generație, pe care destinul acestui neam a dăruit-o cu mâinile amândoua, făcând-o să vadă împlinirea gândului urzit în suferințe de-o mie de ani…

Unitatea națională de astăzi este încoronarea unei opere de străduinți necurmate. Ea a venit că o rezultantă a frământărilor de ieri, ca o consecință logică a unui proces normal de evoluțiune, un ultim acord într-o zbucuiumată simfonie. Trecutul, din a cărui elaborare continuă s-a desprins această strălucitoare izbândă târzie, e întunecat și trist. Neamul nostru și-a răscumpărat în cursul vremii existența pe prețul unor jertfe și încordări mari. După gloria proaspătă de tinerețe, încununată de razele legendei, vitregia sorții l-a fărâmițat sub diverse stăpâniri străine, tot atâtea pietre pe pieptul lui, care i-au oprit respirația liberă veacului de-a rândul.

Granițele, înfipte în încheieturile acestui organism din copilărie, au durut ca niște piroane în carne și au fost mai primejdioase ca orice boală vremelnică, fiindcă au stânjenit în permanență creșterea unui trup viguros. Am trăit perioade tulburi de apăsare, sub loviturile lor ar fi putut ușor să intervină stingerea noastră. Totuși însă, cu rezistența îndârjită a sănătăților robuste, masele românești de pretutindeni au păstrat, și în cele mai oropsite zile, instinctul sigur al unei înrudiri organice. Unitatea de suflet ni s-a menținut astfel fără știrbire de-a lungul vremii. Ca la un lac cu adânciri mari, viforele au bătut valurile de la suprafață și au pătat adese oglindă lor; în albia de jos însă unda a rămas limpede și pură.

Trebuia, pe lângă această frățietate a păturii populare, trebuia și conștiința unității de aspirații, crezul care smulge gândul din amorțire și-l fortifică, trâmbița fermecată menită să răscolească energiile și să le înșiruie în linie de bătaie, trebuia o sinteză a solidarității militante, un foc pururea treaz care arde pe culme vestind tuturora că, în văile dimprejur, lupta se ține încă. Acest fluid miraculos din care beau forțele creatoare ale tuturor oprimaților a fost și la noi, ca și în alte părți, literatură.

S-a zis, cu drept cuvânt, că la începutul oricărei mișcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruințelor mari ale revendicărilor naționale, un mare triumf literar. E un profund adevăr – în știrbire de-a lungul vremii.

Ardealul nostru, în acest zbucium istoric al neamului, a trăit printr-un popor de țărani.

Vrăjmășia stăpânirilor străine, care-și puseseră ca țintă desființarea noastră, ne-a supus unei despoieri metodice vremuri îndelungate. Clasa conducătoare ne-au absorbit-o elementele dominante, biserica a tânjit în umbră cu persecuțîi rușinoase, școala nu ne-a împărtășit cu binefacerile ei. Nu ne-a rămas decât bătranul rob al gliei, secătuit de regimul „Aprobatelor și Compilatelor” sub principii Transillvaniei, această misera plebs contribuens răzletiță prin satele de munte și de câmpie și devenită mai târziu un rezervor de forțe risipite, când de dragul politicii din burgul de la Viena, când de năzuințele recente ale imperialismului unguresc. Într-o vreme când cele două principate dunărene, cu tot cortegiul de mizerii ale vasalității turcești, aveau totuși o pătură conducătoare de stat și un impuls de civilizație proprie, în Ardeal românismul nu trăia decât în cadrul unei vieți patriarhale.

Această izolare a iobăgimii noastre însă, veacuri de-a rândul, s-a prefacut într-o cetate nepătrunsă a apărării naționale. Oropsiții plugari și ciobani s-au retras în părăsirea lor și, o mie de ani, păstrându-și datinile, cântecele, superstițiile, torcând firele de argint ale legendelor din străbuni, înfiorându-se de tainele naturii care-i înfășura în mrejele unui fermecător panteism, ei au trecut neatins din generație în generație patrimoniul sufletesc specific al rasei. În acest chip asperitatea sorții s-a transformat în supremul nostru scut, conservandu-se o puritate de sânge intactă în toate nuanțele ei și păzită de neajunsurile oricărui contact străin, ca un tezaur acoperit de ruine. Viforul vremii în Ardeal a trecut astfel, ca toate furtunile, bătând culmile, frângând crestele copacilor, dar lăsând nemișcate și în deplina lor podoabă firicele de iarbă.

Așa ne-au rămas țăranii, singura rațiune de existență a neamului nostru, sub ocrotirea politică dușmană.

Din căsuțele lor, în a două jumătate a secolului al XIX-lea, după înlăturarea întocmirilor feudale, au început să se pornească, pe ici pe colo, copii cu ochii limpezi tiviți în lacrimi, duși să învețe carte în orașele din vecini. Cele câteva licee românești din Ardeal au devenit focarele umile ale unui început de cultură, în vreme ce molohul străin își întindea de pretutindeni rețelele otrăvite ca să ne sugrume. Opera de deznaționalizare a guvernelor din Budapesta s-a dezlănțuit cu o continuitate programatică. Din toate părțile pândea o cursa, un gând ostil, o primejdie pentru noi.

Cărturarul ardelean, cu framântarea lui de aproape un veac, cu truda de a-și menține moștenirea de acasă paralel cu preceptele civilizației primite prin prisma străină, cu lupta surdă cu întreg aparatul puterii de stat, cu protestarile necontenite ale instinctelor seculare în plină revoltă, toate acestea constituie un capitol din cele mai triste din povestea noastră. Câți n-au rătăcit pe acest calvar al luminii, greșind drumul și trezindu-se în tabăra adversă, câți nu s-au oprit la calea jumătate, biete făpturi hibride, apariții inutile în economia unui neam, și câți nu-și plimbă astăzi sub ochii noștri plăgile sufletești ale trecutului bolnav…

Pe seama unui intelectual român, țărănimea rămânea deci și pe mai departe unicul azil în care trebuia să se retragă dinaintea puhoiului ucigaș. Nu era altă scpaare decât a-i smulge civilizației tot ce-și putea da și, încărcat de pradă, scuturând praful din drum, a te întoarce din nou după zidul din bătrâni, a duce mai departe firul unei continuități milenare, să simți respirând în jurul tău eternitatea. Țărănimea deci, singura clasă constituită, cu largă ei armonie primitivă, era însăși afirmarea vieții noastre. Din sânul ei plecau unde de energie, solii călătoare care reveneau iarăși la matcă, cu toată agoniseala lor. Tot ce cădea dincolo de raza acestui câmp erau zbucniri răzlețe, valuri deplasate, așchii sărite departe de tulpină neamului. […].

Printre anii ’80 -’90 ai veacului trecut, spiritul lui Coloman Tisza inaugurând opera de magherizare, au început și protestările noastre, dar viață publică a resimțit loviturile date. Atunci ni s-a infiltrat itrava educației ungurești, cu pustiirea ei, ale căror consecințe fatale, ca proiecțiuni postume, se întrevăd și astăzi în unele divagații de ale clasei noastre conducătoare. O atmosfera de temniță intelectuală s-a așternut peste provincia năpăstuită, spiritele libere se mișcau greu sub tentaculele ei. Deasupra graniței însă pătrunsese suflul dezrobitor al literaturii proaspete, care zvâcnea în cugetele primitoare și fermentul ei le fructifică.

Eminescu, ca un botez de foc, atinsese sufletul cărturărimii ardelene, scriitori de seama își aruncau zilnic peste baionetele neputincioase de la Predeal rețeaua fermecată a atâtor opere de artă, grăbită și sigură se modela unitatea literară, iar Bucureștii devenise, în conștiința tuturor, capitala culturii noastre integrale. Se va găsi oare cineva care să ridice valul de pe frământarea unui creier de artist din această perioadă zbuciumată și fecundă, când din Ardealul încătușat, ca printr-o surdă prăvălire subterană, se porneau valuri de energie spre Reagtul fraților liberi, și din avântul lor impetuos să deprindă, inform și tulbure, dar măreț și conștient, preludiul strălucirilor viitoare? Pentru noi, soarele la București răsare, acesta era în Ardeal dictonul curent care ne scăpa ca un miracol de ravagiile Budapestei. […].

Discurs de recepție rostit în ședința Academiei Române, la 30 mai 1920 (Fragment)