In Articole

Patrick Matiș - Biciul ignoranței

Când eram mic visam să zbor. Cred că toți, când eram mici, visam să zburăm. Pe deasupra (norilor) visam să și creez, nu numai să zbor, cu o baghetă magică să dau formă norilor, să fac să plouă, să hrănesc cu aceasta pământul, să fiu stăpânul lui. Eram autentic. Nu mă ascundeam. Spuneam ce gândeam. Spuneam ce simțeam. Nu.. mă.. ascundeam.

Cu timpul care trecea, am învățat, din pacate și totuși, să mă ascund. Primul pe care îl ascundeam era sentimentul, emoția. Apoi gândul. Îmi puneam capac peste minte și cu aceasta mă afișam în lume, un alt fățarnic. Dar acestea le-am învățat de la alții, în care am avut încredere, văzând că autenticitatea îi rănea. De ce să mă rănească și pe mine sau să-i rănesc pe ceilalți? Pesemne că toți, în propria lor ascunzătoare, își țineau fedeleș suferințele, iar dacă se spunea adevărul, sub forma gândurilor și sentimentelor autentic exprimate în cuvinte, acestea începeau să doară. Deveneau cuțite.

Oamenii fugeau de durere și se ascundeau, dar se și apărau. Așa vroiau ei să trăiască fără durere, fără suferință, fără stimulul și avertizmentul neplăcut al durerii, fără aceste „arme” care îi „atacau”. Așa le percepeau ei, iar lucrurile nu s-au schimbat și așa le percep și acum.

Când eram copii ne jucam, iar lucrurile, situațiile vieții, cineva ar putea spune, erau ușoare, chiar precum joaca la teatru. De fapt, nu erau deloc. Etichete erau imaginare, fictive ale unei vieți inspirate din astral, dintr-o dimensiune a luminii în care cu toții ne întoarcem când dormim aici. Însă somnul acesta fizic, carnal, material, se transportă dincolo sub forma unei lumini obscure din care ies forme fără stăpân, pare-se, dar care joacă în minte scene interminabile sub reflectoarele întunecate ale somnului. Apoi ne trezim!

Cocoșul cântă și anunță dimineața. Apoi cântă dinnou ca pentru a ne aminti să rămânem așa. I se umflă gâtul și apoi izbucnește un cucurigu puternic ce trezește tot satul, orașul sau pământul. Dar cu toate acestea, milioane de ființe umane ne dăm abandonul stării de trezvie. Căutarea noastră este doar o constantă mișunare pe pământ, și atât.

A durat o vreme să-mi dau seama de starea noastră de fapt, a tuturor a noastră a tuturor. A fost un sentiment neplăcut, la început, când am aflat, ca și când Adevărul m-ar fi rănit ca o lovitură de sabie. Reacția instinctivă mi-a fost să mă apăr sau să fug, să mă ascund. Când nu am mai putut ține piept loviturilor, am fugit, m-am ascuns. Nu vroiam să primesc aceste informații. Nu-mi erau de bun augur. Mă răneau. Faptul de a mă ascunde, acesta mă rănea. Nu acceptam faptul că am trăit împotriva lui Dumnezeu și a mea proprie. Dar dacă nu mă ascundeam, vulnerabilitatea mea era ca o pavăză în fața unui dușman care nu exista. De fapt, îl făcea pe dușman să nu fie dușman, precum Buddha care transforma săgețile înflăcărate aruncate asupra sa într-o ploaie de flori și petale. Nu mă mai răneau. Nu era durere și nici plăcere. Era Pace!

Să știu că nu am formă înseamnă, pentru mine, să fiu orice, oricine, oricând, oricum. Mă mișc liber și rapid prin Univers, prin molecule, atomi, electroni, prin flori, prin iazuri, crânguri, paduri, copaci și prin zăvoi… și dincolo ca într-o mare granulație unde este Totul. Și să aflu libertatea reală, autentică, este mare mea realizare. Și nu mă pierd.

Să știu că nu am fond înseamnă, pentru mine, biciul ignoranței căci fondul este peste tot. Fondul, Marea Mamă, e liantul pe care și din care ne zămislim cu toții. Este patul pe care și în care ne culcăm atunci când suntem obosiți. Marea Mamă este istoria noastră! Apoi visăm, avem viziuni, ne imaginăm și trăim ca niște Dumnezei Atotputernici. Asta este năzuința noastră. Gestarea Lumilor! Copilăria este Gestarea Lumilor!

A pune o etichetă face parte din definiție. Iar definiția provine de la verbul a definitiva, a pune limite, a finaliza, a-i da o formă definită. Acela care se tot mișcă încontinuu nu poate fi definit, nici numit, nici limitat.

A spune despre mine ceea ce nu sunt, este o blasfemie, asemănător cu a spune unui copil că este obraznic și râzgâiat doar pentru că ți-a rostit un adevăr pe care încerci să-l ascunzi despre tine însuți. Copilul semnalează ceea ce vede sincer exprimându-l. Nu cunoaște slăbiciunile oamenilor, încă, fiind ca un brav, temerar aventurier ce nu cunoaște frica.

La polul opus este cealaltă față a etichetării. Atunci când denumesc un lucru, o ființă, o situație, o definesc, o etichetez pentru a o complimenta. Sunt cele două fețe ale definiției care pornesc din durere ori din plăcere, însă ambele o limitează. Poate fi doar o insultă ori un frumos compliment, însă doar atât.

Torțele aprinse ale orașelor cântă veșnicia. Focul dansează aievea unor eterne și venerabile mantre ale muzicii universale. Ele sunt precum fericirea veșnică ale omului fără de opreliști, liber precum pasărea cerului.

Omul redescoperit năzuiește să se revolte interior, lăuntric. A se pune la punct pe el însuși este funcția principală care exercitată, duce la Omul Real. A se pune la punct pe el însuși nu mai înseamnă medievalul Mea Culpa, ci recunoașterea întunericului interior și, implicit, a rătăcirii de secole. Aceasta este chemată la ordine, iar prin intermediul conceptului, transformată, transfigurată.

Omul se caută pe el însuși, numai ca să se redescopere ca ființă sau Ființă, profund și pentru totdeauna reconfirmată în propria lumină intimă. Ce sărbătoare este pentru Fiul rătăcit atunci când redevine Ființă! Trăiește treaz în toate lumile Infinitului.

În Om sunt patruzeci și nouă de oameni autoconștienți și autonomi, care se guvernează pe ei înșiși, care-și spun și poartă ca deviză lăuntrică: „noi ne aparținem!”. Aceștia sunt ființial Familia lui Dumnezeu și a Omului, astfel că Omul nu este niciodată singur pe Pământ. Patruzeci și nouă este numărul adânc al Universului care ne învață Moartea Secretă pentru și întru Viața Secretă.

Trăiesc într-o țară numită de către Fiii Pământului România. Aceasta are o istorie aidoma istoriei lui Cristos pe Pământ, căci îi suntem frați în seminție și în veac. Vă spun că asupra țării mele s-a năpăstuit o boală cumplită care îi generează o fază finală de metastază, un cancer care a înglobat aproape toate valorile, aproape toată zestrea, aproape toți talanții întru autodistrugere și nu moarte, căci moartea este nașterea tuturor. Dar în cetatea noastră nu putea intra o asemenea năpastă dacă cineva din interior nu-i deschidea porțile, căci într-adevăr a venit la noi din afară. Din păcate și din fericire nu este de la noi și nu este pentru noi, și neîncetat, pare-se, noi suferim fără răsplată. Este străină de neamul românesc, dar așa s-a lipit de trupurile și sufletele noastre că acum îi vorbim aproape întru totul limba stâlcită și materialistă care i-a fost zămislită în însăși inima fiicei taților noștri, Europa.

Cum ai putut Românie să-ți uiți părinții de atâta amar de vreme!? Cum ai putut să-ți renegi iubirea din casa părintească care-și are apanaj pe Pământul Sfânt în Gradina Maicii Domnului? Nu știi tu oare că ești Societatea Secretă a lupilor albi ai pădurilor transcarpatine, cei cu coadă de balaur, adepți pregătiți mereu să moară ai Luceafărului Dimineții? Nu știi tu oare că încă ești fiica unui Tată infinit mai mare decât bastarzii zămislitori de Babilon și Turnul Babel? Noi nu te putem uita, și iată că te trezim trezindu-ne! Cu tine și pentru tine vom reclădi cultura pelasgă, tracă, valahă a vechilor noștri părinți ce ne șuieră, încă, în urechi un șoptit de vânt primăvăratic, cânt de păsărele și doine de la stâna lui Dumnezeu, cel care se pare că doarme cu capul pe Biserică. Din această cultură vor ieși noi Cristoși, Fii ai Focului care arde în noi toți.

Îți vom cultiva pământul și ne vom crește animalele în liniștea dimineții până la cântatul cocoșului, căci cu toții suntem Fiii tăi și tu ești sora noastră, un lucru neînțeles de adepții materialismului dialectic, globalismului „politicilor corecte”. Apoi vom intra în contemplare pe prispa caselor noastre și vom medita asupra Amurgului și Zorilor în veșnica matematică a sinfoniei mișcării universale. Aceasta este Promisiunea noastră!

Dar până atuncea, biciul ignoranței încă ne pleznește pe spinare fără milă. Este biciul defetismului încă de pe vremurile getice ale Mioriței prin care și de unde ne credem neputincioși, cu care ne autoflagelăm clipă de clipă plângându-ne de milă pentru o neputință pe care nu am comis-o. Suntem complici cu acest gând, suntem virusați! Le știm pe toate, dăm sfaturi, însă nu cutezăm, nu îndrăznim să acționăm. Ne este frică de viață, frică de bucurie, frică de forța luminii și frică de fericire. Ni s-au furat, sau am lăsat să ni se fure, de-a lungul mileniilor, pământuri și neamuri de la margine, dar iată că tot de la margine ne refacem, căci toate lucrurile tremură la margine și sunt vii, încă.

Lupul dă iama la oi, pretinzându-și dijma. Îi este foame, iar ca și consecință sau corolar, va sacrifica pe câte una, două sau mai multe. Chiar dacă ele sunt îngrădite de cioban, gardurile de lemn nu-l vor împiedica, și nici câinii ciobănești, mari cât ursul, înceți la minte și în reacțiune, căci ciobanul neghiob îi lasă înfometați și îi bate, la fel cum „reeducatorii” închisorilor așa-zis comuniste, de fapt atroce, rapace și vorace socialiste de pe plaiurile noastre, au făcut cu noi. Ne-au înfometat, ne-au bătut, ne-au făcut să ne credem mizeriile pământului, pleve nedemne de a mai trăi, doar ca să-i păzim lui „gospodăria de partid” cu trupurile goale, schiloade, în descompunere. În final, marele urss a plecat și el înfometat pentru că adepții lui nu mai aveau ce să mănânce, căci nu mai avea cine să-i cultive pământul și nici să îi crească animalele. A murit singur de foame. Dar Lupul, agentul Legii Divine, își cere, în cele din urmă, dijma. Ești tu, oare, popor care încă nu știi de unde vii și unde te vei duce, demn să-l înfrunți, să-l combați? Ai tu armă împotriva lui? Încă dormi? Nu uita că Lupul dă iama la oi!

A consemnat Patrick Matiș, „Societatea Secretă”, capitolul II – Biciul Ignoranței.

Recent Posts

Lăsați un comentariu

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
diana iovanovici-sosoacamihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia
%d bloggers like this: