In Articole

Patrick Matiș - Sindromul Stockholm sau agitarea sacului cu șobolani

Ne aflăm la un an de plandemie. Da, ați citit corect, plandemie, nu pandemie. Pentru că este o pandemie planificată. Reflectez asupra chestiunii ca fiecare dintre noi să începem să gândim.

Spuneam că ne aflăm la un an de plandemie, de la debutul ei public, deoarece aceasta a fost orchestrată în spatele culiselor publice timp de zeci de ani, și facem un bilanț și o reflecție asupra a ceea ce ni s-a întâmplat nouă, românilor, pe tot acest parcurs. S-au spus multe minciuni, s-au manipulat cifre în așa fel încât lumea să renunțe la drepturile și libertățile lor fundamentale pentru a avea mai multă siguranță așa-zis medicală. Dacă nu este medicală, este economică, politică, socială.. găsesc ei ce anume să fie.

Dar în acest articol vreau să reflectez asupra unui aspect psihologic foarte important în această perioadă, și anume asupra sindromului Stockholm.

Prin definiție și foarte simplu spus, este acel sindrom psihologic în care ostaticul sau victima se aliază, coalizează cu călăul ei, cu cel care-o capturează. Cu alte cuvinte, cineva experimentează torturi (psihologice, de această dată) asupra noastră, iar noi îi ținem partea acelui torționar, și mai mult de atât, îl apărăm dacă este atacat (de autorități care ar vrea să-l sancționeze în orice fel). Cu încă alte cuvinte, suntem complice cu delictul! Și cam așa s-a desfășurat această plandemie în România chiar și până acum când românii am început să ne organizăm ca să luăm atitudine. Încetul cu încetul, ne pierdem libertățile umane, individuale, și ne afundăm într-un conformism inconștient care n-are de-a face cu nici o pandemie în mod real.

Dar vreau să mai punctez și ceva despre ceea ce aș putea numi „agitarea sacului cu șobolani”. Știți, pe vremuri, erau oameni care exterminau șobolani din diferitele orașe ale Europei, majoritatea cele mari și porturi cu deschidere la marile mări ale lumii, pentru că șobolanii veneau pe vasele care ancorau în porturile europene venind din Asia, în scopuri comerciale, majoritatea. De aici a provenit și Rattus norvegicus, și celelalte specii de șobolani din Europa, care au adus inclusiv molima ciumei bubonice (una dintre cauze) și a rabiei (turbare) pe continentul nostru. Ei mergeau în echipe peste tot unde aceștia infestau, în canalizări, în scurgeri de ape ale orașelor, în casele și conacele unde se aciuau și îi colectau în saci, în acele zile de acum sute de ani, când nu existau tehnologii speciale pentru așa ceva. Iar ei au observat că, atunci când îi prindeau și-i băgau în sacii textili, deși confecționați din fibre destul de rezistente, ajungeau să roadă materialul sacului și scăpau împrăștiindu-se peste tot, ba chiar atacând pe cei care i-au capturat. Aceasta se întâmpla atunci când exterminatorii îi luau în saci și-i transportau în liniște, fără să-i deranjeze cumva, și, pățiți fiind, au descoperit o metodă simplă și ingenioasă de a-i transporta spre a-i extermina ca să curețe orașele de „noua molimă”: agitau mereu sacul. Această metodă țineau șobolanii ocupați, confuzi și nu aveau timp să-și dea seama de ceea ce li se întâmplă. Nu aveau timp să realizeze că au fost prinși și că vor fi duși ca să fie căsăpiți pe capete. Nu aveau timp să înceapă să roadă sacul. Exact același lucru se întâmplă de câteva mii de ani cu întreaga umanitate. Ne țin distrași, ocupați cu altceva astfel încât să nu avem timp să „roadem sacul” și să ne eliberăm. Mai mult, am ajuns să luăm apărarea propriilor capturatori. Acestea sunt cele două teme psihologice de azi: sindromul Stockholm și agitarea sacului cu șobolani.

Sunt două metode foarte eficiente de a ține masele inconștiente fascinate de ceea ce vor agitatorii. Subiectele de care suntem fascinați nu au de-a face cu natura noastră umană și nici cu realitatea în general. Ne țin departe de a ne cunoaște pe noi înșine, cu bune, cu rele, cu capacități și cu defecte, cu puteri și cu slăbiciuni. Ne țin departe de a cunoaște ce altceva mai e acolo, dincolo de Pământul nostru care se învârte în jurul Soarelui. Ne țin departe de ceea ce contează.

Agitatorii sunt întotdeauna personaje care creează probleme, care stârnesc reacții, ca apoi tot ei să vină cu soluții. Una dintre aceste multe care s-au succedat secolelor și mileniilor este această plandemie. S-a creat fals o problemă cu un „nou coronavirus”, care nu s-a dovedit a fi fost izolat și purificat niciodată, ci a cărei „imagine” doar a fost generată pe computer după urma secvenționării genetice a unor proteine care s-a presupus că s-au găsit în acele materiale biologice prelevate de la pacienți de la începutul acestui spectacol folosind un anumit test genomic care nu testează pentru depistarea nici unui agent contaminant. Pe aceasta s-a bazat întreg acest nenorocit spectacol cu toate restricțiile aberante și nejustificate științific, cu toate dramele și tragediile pe care le-am trăit cu toții. Ca să ce?! Ca să ne pierdem libertatea de gândire, libertatea de simțire, libertatea de acțiune?

Această alarmă falsă deja nu mai ține. Se pare că sacul nu a fost agitat îndeajuns sau agitatorii deja nu au cu ce să ne agite. Ulciorul nu merge de multe ori la apă, spune înțelepciunea din bătrâni, pentru că este uzată această idee. Vă mai aduceți aminte de parabola cu Petrică și Lupul?

Da, nu merge, pentru că nu se poate să tot faci un lucru rău și să nu ți se întâmple nimic ție celui care produci răul. „Ulciorul nu merge de multe ori la apă” se spune celor care insistă să tot înșele, și să fure pe ceilalți participanți la viața din care face parte chiar cel cu ulciorul și care crede că păcălește la infinit oamenii de pe lângă el; se spune, de asemenea, și celor care mint și din minciuni construiesc o „realitate” imaginară în care ajung să creadă și ei cei ce știu că totul este o invenție. Cu alte cuvinte, dinnou, agitatorii ajung și ei să creadă că agitarea sacului este viața lor și nu pot trăi în afara ei. Ajung să creadă întru-totul în agitarea sacului și ei intrând în joc. Călăul devine victimă precum victima devine călău.

Brusc, într-o bună zi, iese totul la iveală și lumea construită din cărămizi false se prăbușește; suferă cei implicați, ba chiar și cei ce au provocat situația respectivă.

Partea bună a acestui proverb, pentru că întotdeauna proverbele au o imensă parte bună că doar de aceea sunt proverbe pentru a amenda ceva nelalocul său, este faptul că ne lasă să pricepem că absolut în toate cauzele ulciorul se sparge punând în armonie lumea supusă greșelii. Ne eliberăm de sac. Însă, ne eliberăm și de agitație, și nu de la sine, ci prin muncă asupra noastră înșine în mod voit. Sigur, se ridică și întrebarea, dacă folosim mai multe ulcioare pentru a căra cu noi aceleași obiceiuri, minciuna, hoția, înșelătoria… nu cumva reușim să salvăm pentru eternitate obișnuințele care au generat proverbul? Că doar știm noi cum supraviețuiesc… „cele rele” chiar dacă „cele bune” se vor aduna să spele impostura, imoralitatea din lumea supusă greșelii!

Cheia, și soluția, este trezirea și realizarea faptului că ne-am autoamăgit cu toate aceste chestiuni de formă, dar fără fond. Cum spuneam, ulciorul deja nu mai merge la apă și am început să ne trezim. Salut poporul român pentru că a început să se trezească, dar nu mă opresc aici! Continui să strig: AGITATORII ÎNCĂ AGITĂ SACUL, IAR NOI ÎNCĂ ÎI APĂRĂM! JOS MĂȘTILE!

A consemnat pentru dumneavoastră al vostru devotat Patrick Matiș.

Recent Posts
Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
diana iovanovici-sosoacaromania, lagar