Pelaghia Rosu – Ioana d’Arc a motilor lui Avram Iancu

La sfarsitul anului 1848, ungurii invinsesera armatele habsburgice din Transilvania, stapaneau Clujul si impresurasera Muntii Apuseni, singura reduta libera aparata de legiunile lui Avram Iancu.

Ungurii fortau patrunderea in aceasta fortareata naturala de pe Valea Muresului, Ariesului si Somesului, aparata cu trup si suflet de moti. De la Gilau, fosta resedinta a voievodatului lui Gelu, patrunderea pe Somes in sus era aparata de motii din Marisel, condusi si organizati de Indrei Rosu si mama sa, Pelaghia Rosu.

In cartea sa, „Pelaghia Rosu eroina motilor” profesorul Teodor Sandor ne prezinta pe larg, cu fapte in cuvinte alese biografia Pelaghiei Rosu, o femeie inzestrata cu agerime si istetime, cu nemarginita dragoste de oamenii asezarii ei natale, care cu darzenie si curaj a luptat intru apararea lor.

Pelaghia era unica fiica a unui jude stiutor de carte si iubitor de dreptate, care a dorit ca Pelaghia sa stie si sa aiba si mai multa carte de care era atata trebuinta motilor.

Dupa ce face trei ani la un colegiu la Budapesta, se intoarce la Marisel si este alaturi de motii ei cu multa dragoste si ajutor, motiv pentru care este numita de ei, cu respect, cand capitan, cand dascalita.

Se casatoreste si are un fiu, pe Indrei Rosu, caruia ii insufla aceeasi dragoste de neam si idealurile lor de dreptate si libertate.

Avea de acum 48 de ani, cand ceasul apararii vetrei si obstii romanesti a sosit, pe plaiurile ei natale dintre Muntii Gilaului si Muntele Mare, de unde isi aduna apele Somesul Mic, si a fost alaturi de motii aparatori, in fruntea unei cete darze de femei.

Dupa cucerirea Clujului, Kossuth il numeste comisar pe Ladislau Csany, care, in proclamatia data romanilor, pe care ii numeste slugi, le porunceste sa se supuna in opt. Cum slugile nu s-au supus, agresiunea ungurilor impotriva satelor romanesti s-a manifestat prin jafuri, torturi si violuri, omoruri si incendieri.

Nelinistiti si infricosati, multi romanii ardeleni s-au supus, dar altii au plecat in Apuseni, inrolandu-se in legiunile lui Avram Iancu, ce incepuse razboiul national de nesupunere, impotriva ungurilor lui Kossuth ce asaltau fortareata de piatra a Muntilor Apuseni.

In jurnalul sau de razboi, Avram Iancu noteaza ca, in 3 Ianuarie 1849, a avut prima ciocnire pe Valea Somesului Rece, pe care au patruns „o mie de unguri, comandati de un anume Geley din Iulia (Gyula) pe care vreo optzeci de feciori i-au oprit la trecatoare, timp de vreo patru ceasuri, timp cat a fost destul ca ceilalti sateni sa se ascunda in padure, la munte, dupa care s-au retras si feciorii, ramasi fara gloante. Satul pustiu a fost transformat in cenusa”.

Nu a trecut decat o luna si ungurii atacatori au urcat pana la Marisel, dar strajile au dat de veste din timp despre venirea lor, asa ca barbatii, „sub comanda centurionului Indrei Rosu i-au asteptat la trecatori”.

In aceasta a doua confruntare, castigata de motii din Marisel, profesorul Teodor Sandor ne face cunoscuta participarea Pelaghiei Rosu, impreuna cu ceata de femei, intr-un mod original, dar de mare ajutor.

Femeile, sub conducerea ei, s-au imbracat barbateste, si-au pus palarii pe cap si pe cai au urcat pe coama muntelui, de unde au dat semnale de lupta si, prin zarva mare, framantari si tulburari asurzitoare, au speriat atacatorii, care s-au retras lasand in urma raniti si morti.

Gazeta de Transilvania consemneaza cu laude aceasta victorie a motilor: „Trupa ungureasca o ia la fuga, fara a incerca sa se mai apere, dupa ce comandantul lor a fost ranit”, iar pe Pelaghia Rosu o considera Ioana d’Arc a Romanilor pentru contributia ei esentiala la aceasta victorie .

Nu se termina luna si ungurii, care erau cantonati la Gilau, vin din nou, in numar si mai mare, pentru a-i pedepsi pentru nesupunere si rezistenta, pentru infrangerea de la inceputul lunii.

La aceasta noua confruntare, mariselencele sau amazoanele, cum le mai numeste autorul, isi aduc din nou o importanta contributie la o noua victorie a motilor, punandu-i pe fuga pe unguri ce lasa in urma lor 13 morti iar pe ranitii ii duc in patru care.

Avram Iancu vine la Marisel sa gratuleze si sa incurajeze pe moti, sa le arate noi tactici de lupta, fiindca ungurii vor veni din nou.

Sta de vorba cu centurionul Indrei Rosu si in mod special si admirativ cu mama lui, Pelaghia Rosu: „Vreau sa-ti spun ca ideea dumnitale m-a surprins. Este nemaiintalnita de cand luptam impotriva dusmanului nostru de moarte”.

In 12 martie 1849, „dusmanii nostri de moarte in si mai mare numar, o mie sase sute, avand si armament greu”, vin cu planuri decisive. Dar si mariselenii sunt mult mai bine organizati, pe trei coloane la trecatori, iar de pe culmi se aud puternice tulnice dupa care apar, calarind in mare iures, mariselencele imbracate barbateste, producand un efect psihologic puternic de ingrozire si teama asupra dusmanilor, de descurajare a lor.

Dupa o scurta rezistenta, acestia se retrag in debandada, crezandu-se inconjurati din toate partile. Motii continua sa-i urmareasca si sa-i atace, provocandu-le grele pierderi. Doua sute de honvezi isi pierd viata.

Vestea celei de-a treia victorii a mariselenilor condusi de centurionul Indrei si Pelaghia Rosu a facut inconjurul Muntilor Apuseni. Avram Iancu scrie frumoase cuvinte de pretuire in jurnalul lui de razboi despre curajul, darzenia si victoria mariselenilor si ale femeilor lor.

Dar vestea atator infrangeri suferite pe Somesul Rece a lovit puternic si orgoliul ungurilor, care nu vor sa inteleaga drepturile romanilor si se incapatineaza sa le infranga rezistenta si sa-i supuna, cu orice pret, in numele revolutiei lor.

In acest sens aduc trupe noi la Gilau si la Huedin, unde in fruntea lor soseste tanarul generalul Pal Vasvari, zis si Kossuth cel Mic.

Tanarul general era un om inteligent si educat, cu inclinatii si activitate literara, ce a fost captivat de idealurile revolutionare prin care Ungaria aspira la independenta fata de Imperiul Habsburgic.

A facut parte din grupul celor ce au conceput programul revolutiei maghiare in 12 puncte, ce prevedea, la punctul 12, unirea Transilvaniei cu Ungaria si acum a sosit cu forte armate sa impuna romanilor unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Abia sosit, incepe ofensiva militara pentru cucerirea Apusenilor si supunerea motilor. Trupele lui ataca, jefuiesc si incendiaza asezarile motilor de pe Somes, ucigand in cale tot ce era romanesc.

Pe rand, cad si sunt incendiate asezarile fara aparare, fiindca motii, in inferioritate numerica si fara armament corespunzator, se retrag tot mai sus in munti, in paduri.

Cade si Mariselul, in care mai ramasesera, fara nicio aparare, doar batranii si femeile cu copii mici. Cu aceasta ocazie, ungurii nu s-au multumit sa scoata din lupta taranii, ci au trecut la spintecarea femeilor si batranilor.

Mariselenii, impreuna cu motii din celelalte asezari jefuite si incendiate, cu intariturile primite de la Avram Iancu, organizeaza o confruntare cu armata generalului Pal Vasvari sus, in Muntele Mare, la locurile numite Fantanele.

Generalul Pal Vasvari, in fruntea unei coloane de 3.000 (trei mii) de honvezi, impreuna cu ofiterii sai, este decis sa invinga definitiv rezistenta motilor, sa treaca muntele si sa asedieze Campenii lui Avram Iancu.

Dar, pana la Campeni, trebuiau sa treaca de Fantanele. Fara sa intru in amanunte, atat de bine descrise de profesorul Teodor Sandor batalia, a avut loc, in data de 6 iulie 1849 si a fost ziua sfintei biruinte.

Nu mai mult de cinci, sase sute de moti, condusi de tribunii Nicolae Corchis si Iacob Olteanu, de centurionul Indrei Rosu si moatele Pelaghiei Rosu, au zdrobit multimea pradatorilor unguri. Generalul Pal Vasvari – Kossuth cel Mic – trei comandanti din patru si peste opt sute de honvezi si-au gasit sfarsitul vietii la Fantanele.

La inceputul lunii august 1849, Kossuth cel Mare isi rade bine cunoscuta lui mustata si barba, se imbraca in haine de valet polonez, ii paraseste pe unguri pe campul de lupta si fuge in Turcia cu pasaport fals.

Comuna erou Marisel s-a schimbat foarte mult, are case noi, frumoase si cladiri publice necesare, printre care si o scoala ce poarta numele Pelaghiei Rosu. In curtea scolii, pe un soclu inalt este asezat un frumos bust al eroinei, mandra, hotarata si cutezatoare pana la sacrificiu.

Este opera sculptorului Emil Cretu. Felicitari maestre, felicitari urmasilor recunoscatori! Pe soclu se afla un citat din jurnalul de razboi al lui Avram Iancu: „Pelaghia Rosu sufla din bucium. Femeile calarete se ivira din toate laturile, inaltara un strigat mare si se pusera in miscare. Aceasta fu pentru Mariseni, barbatii lor, semnalul de lovitura generala”.

In cimitirul comunei se afla mormantul leoaicei din Marisel marcat, la inceput, doar cu o cruce de lemn care, dupa un timp, ajunsese in stare rea. Atunci femeile din Abrud si Sibiu s-au hotarat si au contribuit la inlocuirea vechii cruci cu una de piatra. Sub numele si datele eroinei motilor au incrustat si initialele F.R.R. adica Femeile Romane Recunoscatoare.

Era in 1902, in plin dualism-compromis austro-ungar. Crucea a fost adusa si instalata in taina, dar nu a trecut multa vreme pana ce jandarmii unguri au inceput inversunate cercetarile despre cruce si mai ales ce inseamna F.R.R.

De teama sa nu fie daramata crucea, cei anchetati au hotarat sa traduca initialele cu „Familia Rosu Recunoscatoare” si asa au salvat profanarea mormantului de catre ungurii asupritori.

Cu aceste cuvinte am incheiat, al vostru devotat, Corneliu Florea via certitudinea.ro.