Scrisoarea lui Emil Cioran către Constantin Noica – 1950

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/d1e1eec083dbb48d532c5bae7928d95cv1_max_755x425_b3535db83dc50e27c1bb1392364c95a2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/d1e1eec083dbb48d532c5bae7928d95cv1_max_755x425_b3535db83dc50e27c1bb1392364c95a2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Scrisoarea lui Emil Cioran către Constantin Noica – 1950″ font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_blockquote font_family=”none”]Draga prietene,

Imi dau silinta sa scriu in romana. Pe deoparte imi salvez gandurile si cu ele odata si identitatea mea culturala asaltata cu atata bunavointa de fastuoasa cultura franceza, pe de alta impiedic uitarea sa imi smulga din suflet si din minte limba. Nu ma certa pentru ca tradand Romania, inca nu pot si nu vreau sa ii dau drumul, ca o adulterina ce devine dependenta de situatia ei promiscua si ambivalenta. Nu m-as lupta cu atata indarjire sa raman credincios tradarii mele, daca nu as avea senzatia ca am ramas atat de putini pe aici si pretutindeni, incat de mine insumi depinde supravietuirea romanismului. Cunosti momentele de sublima disperare pe care le simte un inecat? Plamanii tipa dupa aer, apa preseaza narile, gura si pieptul, tamplele zvacnesc, iar mainile se zbat ca o morisca in cautarea sigurantei plutitoare. Ceea ce traiesc eu zilnic se aseamana mult cu un inec, insa un inec lent, cu momente de respiro, scurte dar suficiente pentru a ma tine in viata, ca o tortura. M-ai acuzat de defetism in tara, te-ai impotrivit ideii mele radicale de parjol si m-ai renegat cand in numele unei onestitati si a unei etici draconice am decis ca nu pot asista la distrugerea tarii orchestrata tocmai de cei ce au fost chemati sa o salveze. Sunt blestemat sa mor a doua oara tocmai in incercarea de a ma salva de la un martiriu in numele unui ideal gaunos, avand in plus si regretul ca acum nu am pentru ce sa mor. E un eroism tacit si egoist, fara miza. Ostracizat. Nici nu stiu daca cuvintele mele romanesti, pe care iti marturisesc ca uneori le gandesc in franceza, vor ajunge la tine. Oh, cum inteleg infailibila speranta umana ce se ridica impotriva evidentei si a legilor hazardului pana intr-acolo incat incredinteaza oceanului mesaje in sticle sigilate!

De doisprezece ani incheiati in octombrie, de la rusinoasa mea fuga, ma aflu in aceeasi situatie fara iesire, insa abia acum, dupa o revelatorie discutie cu un alt prieten drag, Neagu Djuvara, mi-am inteles cu adevarat drama si am acceptat-o ca destin. Ma simteam inca demult atins de lingoare si alienare, aveam o mana grava si o pana grea si pestilentiala, ca si cum prin scris si-ar fi gasit loc putreziciunea din mine sa iasa, dar abia dupa ce am aflat numele incurabilei boli m-am putut bucura cu adevarat de privilegiul de a ma mandri cu ea. Se numeste aculturare sau aculturatie si astfel imi imbogatesc si vocabularul cu termenii tehnici ai unor profeti ai dezastrelor civilizationale, in spiritul lui Spengler si Toynbee. Djuvara mi-a explicat: aculturatie – ruperea de o anumita cultura – aici cu sensul de produs al unei grupari umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine si relationare in contextul constientizarii apartenentei la un grup – si, eventual, alipirea la o alta cultura. Smulgerea radacinii. Si – eventual – in functie de capacitatea fiecaruia de adaptare si supravietuire – replantarea. Cu cat esti mai intim legat de cultura ta primordiala – occidentali fiind suntem, prin definitie, poli (sau multi) culturali – cu atat smulgerea este mai traumatizanta. Inchipuie-ti chinul unei renuntarii de bunavoie, al unui abandon din rusine, lasitate si slabiciune. Platesc printr-o rezistenta indarjita.[/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/4″][mk_image src=”https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/76/Constantin_Noica_2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/76/Constantin_Noica_2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][/vc_column][vc_column width=”3/4″][mk_blockquote font_family=”none”]Intregul nostru trecut a fost unul profund linistit, ca un somn neintrerupt de copil, in mijlocul unei naturi ca un leagan. Un anume sens ascendent a facut moartea acceptabila in procente uriase si, prin aceasta, si viata. Pana la Napoleon, cultura religioasa a indeplinit rolul de cultura primordiala pentru marea masa a populatiei. Iluzia unui Rai aseptic a fost doar o parte a fenomenului cultural religios. [/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][mk_blockquote font_family=”none”]Pacatul te face solidar, ruga te face solidar, crucea te face solidar, catedralele si bisericile te fac solidar. Solidar cu alt pacatos, cu alt ingenunchiat in marile catedrale ale vestului sau in misterioasele biserici ale estului. Scopul transcende insignifianta si egoista fiinta umana. Ca sa traiasca fiinta umana isi datoreaza sie insasi inregimentarea intr-o cultura. Religia a fost doar una dintre culturile primordiale. Dupa Napoleon, un alt tip de cultura si-a facut simpatizanti ca o pandemie in Europa: cultura nationala – cu varful ei binecunoscut de la mijlocul secolului XIX si cu recunoasterea ei universala prin tratatul de la Versailles. Razboiul negru prin care tocmai am trecut si cel rosu ce se profileaza la orizont i-au anulat mai apoi revendicarile generoase si, mai mult decat atat, i le-au batjocorit, anuntand viitorul granitelor mobile, granite stabilite prin forta militara sau economica (sau informatica – n.n.). Ne mai ramane noua – contemporanilor – altceva in afara modernitatii ca germene a unei culturi a noului, a aculturii? Se mai poate salva – si ne mai poate salva – acel tip minor de cultura ce exista inca de la inceputul umanitarii: cultura familiala? Daca nu as fi trait eu insusi drama degradarii si a blazarii cuplului, cu simulacrul afectiunii si debilitatea sufleteasca aferente, poate ca mi-as fi permis pana la proba contrarie credinta in miracol. Iubirea nu constituie un principiu tamaduitor pentru societatea burgheza; ea cel mult poate ridica si apropia vremelnic un individ de un alt individ, dar nu poate ridica si apropia culturi. Toata zbaterea aceasta nu este decat un hazard subatomic, de un interes marunt si particular. La nivel macroscopic, planetar alte forte sfasie indivizii. Daca nu mai sunt nici credincios, nici roman, nici jumatate de androgin, atunci ce sunt? Ce suntem cu totii? Un individ de unul singur nu este o cultura si nu poate lupta pentru o cultura. Djuvara este chiar mai impovarat decat mine cu toate gandurile astea, in timp ce lucreaza ca un Sisif la o lucrare de diploma despre tiparele civilizatiilor. Se pare ca urmam un traseu pe care intr-o alta vreme si intr-o alta forma l-au urmat si inaintasii nostri, fie ca au ridicat piramide si au fost condusi de faraoni, fie ca au sculptat Adonisi si Diane, si s-au inchinat in temple, fie ca au inventat hieroglifele si praful de pusca si renasc acum sub Mao. Urmeaza imperiul universal, declinul si prabusirea. Daca nu ne vom ingropa sub ruinele marilor si mincinoaselor institutii ale civilizatiei, ne vom ineca cu siguranta in valul de praf pe care il vor starni in cadere. Oricum ar fi, eu sunt de partea pierzatorilor. Castigatorii imi provoaca sila.

Sunt uimit de inocenta si de pofta de viata a francezilor. Ii vad in jurul meu cum isi traiesc inca o data fantezia renasterii lor ca imperiu, fantezie pe care acest fanfaron de sorginte napoleoniana – De Gaulle – le-o baga in cap. Din nou, dupa 1000 de ani, isi imagineaza ca civilizatia occidentala isi afla centrul in Paris; se comporta ca si cum ar fi castigat razboiul si isi admira in oglinda laurii. Oare nu simt rasuflarea Rusiei – sfanta Rusie, ursul trezit in barlogul sau – in nord-est sau ambitia si aroganta economica a Americii care nu asteapta decat un semn pentru a ne absorbi? Oare chiar isi imagineaza ca acum, impartit, leul Germaniei este pus cu botul pe labe. Francezii stapanesc arta vietuirii prin imaginar si, din cate inteleg, este tocmai beneficiul culturii lor (si al culturii in general). Le dau un scop si un sens: continuarea istoriei. Tipul de cultura nationala franceza isi creeaza identitatile culturale printr-o puternica mitologie istorica, spre deosebire de tipul culturii nationale germanice unde esentiala pentru apartenenta este etnicitatea. Dar ea nu mai poate supravietui mult timp. Bate vantul globalizarii din toate directiile si nu este vorba decat de timp pana cand si ei – apartinatori ai unor culturi majore – vor trece prin acelasi purgatoriu ca si noi cei ce apartinem unor culturi minore. Jubilarea lor desantata de astazi nu va trece nepedepsita. Din pacate ma voi fi aruncat pana atunci sub rotile istoriei si nu voi beneficia de unica glorie a celor alungati: contemplarea blestemul implinit.

Stiu ca daca ma voi preface in francez, ma voi salva pentru o vreme. De asta am si venit aici. Sa ma vindec si sa ma regasesc. De departe si Iadul pare o statiune de odihna. Dar Franta nu e Franta propagandei culturale ante si postbelice. Franta nu este Franta lui Rousseau, a lui Carol cel Mare sau a lui Moliere. Franta nu iti ofera nimic diferit, ci doar, poate, mai mult, iar gandul asta imi anima toate parerile de rau. Franta nu este Franta, daca nu esti francez, iar plata privilegiului de a fi francez este prea mare. In consecinta refuz sa devin francez, la fel cum tu refuzi sa nu fi roman. Este vina luciditatii si melancoliei, caci ce altceva ne ramane amandurora la sfarsitul timpului?

Daca cunosti viitorul, iar prezentul il traversezi ca un cataleptic, nu iti ramane decat Istoria. Atentie! Nu trebuie confundat trecutul cu istoria! In acceptiunea mea, Istoria este doar umbra trecutului ce se intinde pana in prezent. O pestera a lui Platon unde cauzalitatea, temporalitatea si spatialitatea sunt relative si unde exista o singura dimensiune si o gramada de perspective. Exista vreun adevar imuabil in Istorie, a carui cunoastere sa ne mantuiasca? Pe cat de limpede si de colorat imi apare viitorul, pe atat de confuza mi se pare Istoria. Nu este nicio contradictie aici. Viitorul nu este o prezumtie a Istoriei, ci a tuturor istoriilor posibile ce converg intr-un singur punct. Apocalipsa. Formula salvatoare nu este resemnarea. Daca nu gandesti si nu actionezi in niciun fel – chiar si in slujba raului – viata nu iti mai apartine. Sapa in cautarea Iadului, uraste, formeaza distopii in imaginatie, admira uratul, predica sfarsitul in agonie si lumea si viata or sa ti se para minunate. Eu in schimb, scriu. Intr-o limba deja moarta, departe de spatialitatea plaiului mioritic – dupa cum numea Blaga acel orizont inalt, ritmic si indefinit alcatuit din deal si vale, in care eu am fost odata roman.

Emil Cioran, Paris, 1950.[/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!