In Articole

Simion Mehedinti, pedagogul tinerilor

Tinerii din ziua de astazi, mai ales in Romania, au nevoie de un pedagog real. Putini sunt aceia care mai intrunesc aceasta calitate, care pot fi considerati cu acest titlu de baza.

Daca in prezent avem putine exemple de acest fel, se cade, asadar, sa ne orientam privirea inspre trecut. Cum au fost cei dinaintea noastra? In ce fel se traia, nu numai pentru painea castigata zilnic, ci si pentru etica din toate activitatile de zi cu zi? Cum erau oamenii? In ce fel se purtau in societate si ce faceau? Ne preocupa aceste lucruri. Nazuim sa-i cunoastem dinnou, caci i-am lasat in urma.. in urma uitarii. Sa ne aducem aminte, asadar, de ei.

Simion Mehedinti, marele savant geograf si pedagog roman (1868 – 1962), avea sa fie un astfel de exemplu. In curand vom celebra 150 de ani de la nasterea sa, pe 19 octombrie. Cu acea ocazie poate vom scrie si un articol mai in amanunt despre domnia sa, despre scrierile sale, despre conferintele tinute in facultatile romanesti si nu numai. Dar in acest articol vom trata exemplul sau pedagogic.

Este cert ca in zilele noastre avem stringenta nevoie de educatie caci se duce pe apa sambetei, ca sa spunem asa, ceea ce numim educatia de stat. In perioada interbelica, dar si antebelica, insa, lucrurile nu stateau asa. Aveam cea mai puternica educatie si cei mai puternici oameni pedagogi care au inspirat o lume intreaga. Este suficient sa ne aducem aminte de Spiru Haret, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Constantin Radulescu-Motru si altii, numele lor fiind cunoscut pana in Japonia, de exemplu. Aveam cea mai puternica scoala tehnica si cei mai de seama ingineri si tehnicieni politehnici. De asemenea, suntem primii care am pus bazele ciberneticii in lume. De la noi vine. Sa ne aducem aminte de Stefan Odobleja sau Henri Coanda. Si cu acestea incheiam aceasta amintire pentru a ne ocupa de Simion Mehedinti.

In acest articol introductiv il vom lasa pe Simion Mehedinti sa ne adreseze cateva cuvinte intelepte asupra educatiei, de baza atat pentru tineri cat si pentru parinti. Este necesar sa ne amintim de adevarata educatie si sa consideram rolurile fiecaruia atat in familie cat si in societate.

Pedagogia practicata de Simion Mehedinti se incadreaza intr-un concept pe care si l-a definit singur ca fiind „endopedagogie”. El trateaza procesul educativ in mod holistic, evidentiind, in cugetarea istorică a omenirii, trei tipuri de educatie:

IISUS – pedagogia umana – homo hominis frater;

MOISE – pedagogia barbara – homo hominis servus;

CAIN – pedagogia salbatica – homo hominis lupus.

Cunoscator al scolii romanesti, Simion Mehedinti va respinge, ca si Eminescu, imitatia modelelor trecatoare. El pledeaza pentru școala muncii, ale carei reguli metodice, sintetizate, ar putea fi formulate astfel: urmeaza firul traditiei; urmeaza canonul autoritatii; urmeaza imperativul activitatii cre­atoare.

Prezentam mai jos cateva extrase din exceptionala carte a lui Simion Mehedinti, intitulata „Alta crestere – Scoala muncii” (1919) dar si alte citate de-ale domniei sale, de baza pentru a intelege rolul educatiei in familie, in lume etc.

Pentru o tara incercuita din toate partile de vecini neprielnici si impanata cu atatea elemente straine, nu e alta cale deschisa decat o grabnica mobilizare a tuturor energiilor, incepand cu cele rurale. Ca sa sprijinim orasele, trebuie sa ne intoarcem cu fata catre sate. Iata de ce, a da poporului nostru „Alta Crestere” e nu numai o chestie de pedagogie, ci o adevarata problema de stat.

Despre aceste lucruri vorbea foarte clar si domnul doctor Calin Georgescu in interviul articol scris pe aceasta pagina. Domnia sa vorbeste despre marele sau proiect Apa, Hrana, Energie si despre faptul ca taranul roman joaca un rol crucial in viitorul atat al Romaniei cat si al Europei, in ceea ce priveste agricultura, care este ramura de baza a economiei. Fara agricultura nimeni pe suprafata acestei lumi nu poate trai. A ne orienta catre sate, cate micul producator de la tara este, deci, crucial, fundamental daca ne dorim macar a supravietui. Insa, intotdeauna Mama Natura ne ofera supraproductie, deci prosperitate.

De asemenea, institutionalizarea si gestionarea educatiei credem ca e necesar sa fie facuta de catre pedagogi, oameni care au mai predat la clasa, ca sa spunem asa, si nu de functionari administratori. Acestia sunt, in cele din urma, oameni de familie de succes. Educatia lor, care-si lasa amprenta in pedagogia invatamantului de la noi, se bazeaza pe educatia din familie, singura, de altfel, educatie reala. Celelalte sunt secundare, insa educatia familiala este de baza.

In orice familie, cresterea este cu atat mai buna cu cat numarul copiilor e mai mare. Demonstrarea acestui fapt e usoara. Cand parintii au numai doi-trei copii, ii corcolesc, adica le dau o crestere rea. Copiii ajung stapanii casei si pot deveni chiar tiranii parintilor. Ei se socotesc din leagan un fel de rentieri. Si daca nu se aleg totdeauna poame rele, raman totusi ca niste minori in fata vietii. Atat dezvoltarea lor intelectuala, cat si cea morala sufera. Putem zice aforistic „copii putini – copii rai!“

Se intelege, formula asa prescurtata suna cam excesiv. Vom fi mai aproape de adevar, daca vom zice: Valoarea copiilor unei familii este in genere proportionala cu numarul lor. Dupa cum nu faci foc cu un singur taciune, fiindca flacara se inteteste cand pui mai multe bucati de lemn pe foc, tot asa si cresterea copiilor e lanceda, cand ai numai unul-doi; dimpotriva, ea este mai patrunsa de griji si de veghe, cand familia e mai numeroasa. Nici un copil nu e cocolosit, ci toti se indeamna la lucru stiind ca numai cei harnici sunt pretuiti si iubiti de parinti, iar cei lenesi si lasatori simt de timpuriu uratenia purtarii lor, chiar din vorbele fratilor si ale rudelor apropiate.

Multimea copiilor inseamna respectarea parintilor si asigurarea batranetii lor.

Aici pot sa nu fiu de acord decat partial cu domnia sa tocmai si datorita faptului ca sunt singurul copil la parinti.

In ceea ce priveste numarul mare de copii in familie si faptul ca fiecare se sprijina unul pe celalalt, este adevarat. Evident exista si exceptii de la regula si sunt destul de des intalnite incat sa ne impacteze cazurile lor. Sunt copii unici la parinti care sunt excelenti, muncitori, talentati, cu deosebite reusite atat in scoala cat si in profesie, si copii cu multi frati-surori care sunt exact opusul celor care exemplifica Simion Mehedinti, adica lenesi, cel mult mediocri, cu multe probleme, care nu au rezultate exceptionale etc.

Insasi valoarea parintilor este proportionala cu numarul copiilor. Nimic nu da mai multa unire si energie unei familii decat grija de copii si indeosebi de cei mici, care sunt cel mai curat izvor de afectiune omeneasca. (Cine nu se simte inviorat nici in fata copiilor, acela e o faptura dezmostenita. Iar cine nu se simte solidar cu altii, nici macar avand grija pentru viitorul tineretului, acela este lipsit tocmai de resortul cel mai adanc al speciei umane din care face parte).

Caracterul unui om il putem vedea in felul in care se comporta cu copiii mici. Aici putem chiar vedea daca iubeste copiii, daca ii apreciaza, daca iubeste oamenii in general, daca poate sa traiasca impreuna cu ei, daca ii poate recunoaste ca fiinte umane, daca este chiar un om normal etc. Fara normalitate, omul este incapabil sa traiasca intr-un mediu, oricare ar fi acela. Copiii sunt repere pentru adulti, iar adultii sunt repere pentru copii. Este primul arhetip de autosustenabilitate reala in oricare din lumile acestui Univers. Il recunoastem astfel dupa intense meditatii asupra acestei chestiuni.

Valoarea unui popor este proportionala cu numarul familiilor normale, adica a celor cu copii numerosi. Lucrul se intelege de la sine. Copii multi nu pot avea decat parintii sanatosi la suflet si la trup. Acolo, unde elanul vital e mai mare, unde hotararea de a munci e mai energica si mai constanta, familia e mai puternica, iar taria ei se manifesta in faptul concret ca patura tanara a societatii este mai numeroasa decat cea matura sau imbatranita.

Cu acest citat ne vine in minte faptul ca nivelul de sanatate al omului se mai vede si in nivelul de procreare. Daca este capabil, potent sau fertila, ca fiinta umana se observa in numarul copiilor generati, iar acest lucru combate pericolul de extinctie al unui popor. Inversul inseamna capacitatea infima, chiar nula, de a procrea. Normalitatea psihologica este reflectata in normalitatea fizica. Acolo unde exista putreziciune intrinseca, exista si putreziciune exterioara. Iar aceasta nu creeaza nimic, ci distruge. Rezultatul se vede in rata mai crescuta a mortalitatii decat a natalitatii.

Chestiunea de mai sus este statistica, insa mai omeneste vorbind, familiile sanatoase sunt familiile cu multi copii.

Asadar, a instrui – si mai ales a educa – inseamna a integra pe copil in neamul din care face parte. S-au spulberat definitiv iluziile pedagogilor rationalisti, care construiau o pedagogie a priori, cum construisera si un „Contract Social” din speculatii asupra unei omeniri abstracte, care nu exista decat in imaginatia capetelor stapanite de visuri. Individul e picatura care trece cu valul fiecarei generatii; natiunea e raul care curge intr-o albie de mii de ani, largind-o si adancind-o pe incetul […]. Prin urmare, cine vrea sa se apropie de pedagogie numai pe poteca psihologiei, a pedagogiei, a sociologiei si a altor discipline de caracter general, fara sa treaca prin etnografie, acela ar face intocmai ca aviatorul care ar vrea sa zboare, tinand seama numai de reteaua geometrica a meridianelor si a paralelelor, adica niste ideale, fara sa observe lanturile de munti, vaile, sesurile, insulele, fluviile, lacurile, marile, oceanele si mai ales ,,atmosfera“, in care pluteste (impreuna cu aburii, norii, frigul, curentii si o sumedenie de imprejurari, care il pot duce chiar la catastrofe). Un astfel de aviator teoretic n-ar sti nici de unde pleaca, nici unde se poate cobori fara accident.

Adeptii materialisti ai Scolii de la Frankfurt, neoliberalisti si neomarxisti, cum ii eticheteaza si se autocatalogheaza in societate, considera ca familia este un construct mental, insa esueaza in a explica ce inseamna pentru ei termenul de construct mental. Simion Mehedinti a intuit foarte bine acest lucru in perioada interbelica, pentru ca mai apoi sa explice ca familia nu este acelasi lucru cu societatea, chiar daca societatea este individul. Familia inseamna unitate in diversitate si diversitate in unitate. Adica, diversii membri ai familiei compun familia, cum diversele organe, ligamente, tesuturi si celule compun organismul. Biologia, asadar, nu este un construct mental, chiar daca acesti adepti materialisti considera acest lucru. Sunt repercusiuni si consecinte atunci cand modificam in mod inconstient chiar si o parte din ceea ce compune acest organism, uneori fatale. Insa, aceste afirmatii pot doar sa destrame aceasta structura mentala pe care ei nu o cunosc nici pe departe, pentru ca nu se cunosc pe sine. Doctrina dialecticii materialiste este un amestec putred, incomplet si in mare parte fals de alte doctrine false, tot materialiste si ele (a se studia Feuerbach, Bachofen, Comte, Rosenberg etc.).

Iata ca Simion Mehedinti devine dinnou geograful, sau mai bine spus ghidul geografic al oamenilor, nu numai al nostru, al romanilor, pe harta a ceea ce numim viata.

Luati seama, mame si sotii! Pe cat de mare e menirea voastra, pe atat de mare trebuie sa fie grija de copiii vostri, chiar din clipa dintai a pregatirilor spre viata… De la voi porneste binele si raul.

Dupa cum spuneam, educatia incepe in familie.

Om mare nu poate fi decat acela care, pe langa puterea de creatie, mai are si destula omenie, pentru ca viata lui sa ramana de pilda urmasilor.

Exemplul unui om se poate verifica in fapte. Astfel ca practica ceea ce predica, iar cel care nu, se poate verifica atunci cand o ia pe aratura cu explicatiile, injectand in discursul sau cel putin o inadvertenta, un neadevar, un fals. Cel care practica isi masoara cuvintele, asemenea si faptele.

Scoala muncii era pentru Simion Mehedinti adevarata scoala unde se invata prin practica. Cei care practica profesia lor, si nu o indeplinesc doar pentru traiul zilnic, pentru solda cu care sunt platiti lunar si atat, sunt cei care fac o vocatie din aceasta. Aceasta este chemarea lor si ei fac chemare catre profesie, iar profesia inseamna a fi profesional, in cele din urma etic. Cand esti profesional, esti etic in tot ceea ce faci si iti construiesti un centru de gravitatie in propria-ti constiinta putin cate putin. Astfel ca nu te mai abati de la drum. Vocatia practicata in fiecare zi este exercitiu pentru statornicie reala. Avem nevoie de mai multi tineri cu vocatie caci avem foarte putini in aceasta tara.

Pedagogia celui care musuluieste mereu prin carti, fara sa aiba intuitia vie a sufletului popular, aceea nu poate fi decat un lucru searbad, prin urmare nefolositor sau chiar de-a dreptul vatamator. Vrand sau nevrand, un astfel de pedagog fara personalitate se va lipi de tipicul pedagogiei conventionale, care imbraca pe toti copiii, din toate tarile, cu aceeasi haina, fara sa tina seama daca le e cald ori frig, daca se potriveste ori nu cu masura trupului lor.

De unde urmeaza ca cea mai grea si mai gingasa sarcina a unui stat este alegerea si pregatirea celor chemati a indruma cresterea tineretului, incepand cu alegerea invatatorului unei catune si sfarsind cu oamenii intr-adevar reprezentativi, care trebuie sa conduca cele mai inalte institutii de educatie.

Aceste cuvinte sunt scrise pentru a diferentia intre dreapta credinta si lucrare, si credinta stramba, falsa lucrare, ce nu are baza in legile naturale si in legile sufletesti umane, fiintiale. Cu alte cuvinte credinta lor si credinta noastra. Acolo unde este credinta este atat predica dar si faptica. Credinta fara fapte este searbada, asa cum sesiza si Simion Mehedinti. Avem nevoie sa diferentiem intre cele doua pentru ca in aceasta lume a dualitatii ambele convietuiesc, prima pentru a construi, iar cealalta pentru a distruge. Iar in final:

Acum o suta si ceva de ani, dupa ce cazusera in amara stramtoare din partea strainilor, danezii si-au inviorat sufletul, citind si recitind vechile lor Saga. Tot astfel si noi, in cantece si proverbe, in colinde si basme, in cronici si legendele nationale, vom afla nu numai alinarea amaraciunilor prin care am trecut si trecem, dar si intarirea credintei in viitor.

Cand nu mai ai la ce sa te raportezi, dupa ce ai distrus tot, te vei intoarce tot la ceea ce este etern si nemuritor, la arhetipurile din basme, legende, scripturi, povete, proverbe, la tot ceea ce inseamna traditie sacra si omeneasca. Acelea nu mor, iar daca da, renasc din propria cenusa pentru ca sufletul lor nu moare.

Arhetipul din acestea nu este o fantezie, asadar nu este un construct mental, ci un model de succes, un model de urmat. Este un model de sustenabilitate, durabilitate, asadar dainuire in timp sau asupra timpului, caci il guverneaza asa cum Eternitatea a guvernat, guverneaza si va guverna mereu Timpul, model de vesnicie, un model care nu moare ci traieste imutabil prin Fiinta sa in Univers. Aceasta este si mostenirea noastra.

Asadar, consideram ca a venit timpul sa ne intoarcem la arhetipuri eterne, la modelele care nu au putut fi distruse de catre timpul erodant al epocilor intelectuale si sa construim in baza lor. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Sursa: Certitudinea.ro .

Recommended Posts

Lăsați un comentariu

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
unire, unirea, marea unire, rezolutiunea adunarii nationale, unirea de la alba iulia, unirea din 1918cultura, vocatie, stema, steag