Tag Archive for: ioan aurel pop

ioan aurel pop, academia romana, presedintele academiei romane, patriot, revolutia sexuala, educatia sexuala, homosexualitate, periculosii batrani, patriotism

Ioan-Aurel Pop - Soluția: să revenim la omenie, adică la esența umană

Prof. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei: Acasă, în Europa, aș vota cu cei care mai știu ce este clasicismul greco-latin, cu cei care apără credința în Dumnezeu și care nu dau foc catedralelor, cu cei care știu că fără carte nu ai parte, care sădesc pomi, care-și fac familii și au copii, ca să ducem lumea mai departe.

Președintele Academiei Române, Prof. Ioan-Aurel Pop, nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind unul dintre cei mai de seamă intelectuali ai vremurilor noastre. Opiniile sale sunt întotdeauna urmărite cu mare interes de către opinia publică și luările sale de poziție au îndreptățit pe mulți să spere că în fruntea celui mai respectat for românesc, Academia Română, avem un om care-și iubește genuin țara.

Din acest motiv, l-am rugat pe profesorul Pop să ne acorde bucuria unui interviu, cu nădejdea că ne va lămuri, măcar în parte, asupra unor probleme ce frământă societatea românească. 

R3M: Domnule profesor, au trecut mai bine de doi ani de la ultimul nostru dialog jurnalistic. Eram în apropierea Centenarului Marii Uniri, iar acum ne apropiem de ultimul trimestru al anului 2020. Care sunt evenimentele petrecute despre care considerați că au marcat societatea noastră românească în acest interval? 

Ioan Aurel Pop: Eu sunt istoric al Evului Mediu și sunt în măsură – conform specialității mele – să vorbesc despre vremuri mai îndepărtate. Societatea noastră a fost marcată de multe evenimente, toate cu rădăcini în trecutul mai apropiat sau mai recent. Nu ne-am priceput să facem din Centenarul Unirii o sărbătoare autentică, senină și tonică, îndreptată cu privirea spre viitor.

Evocarea gloriei trecutului nu are niciun rost dacă rămâne la nivel festivist, dacă rămâne o simplă lamentare, dacă nu îndeamnă la acțiuni pozitive. Îi admirăm pe marii oameni care au făurit România Întregită, dar nu facem nimic ca să fim aidoma lor. În anii 2019-2020, nu am reușit să recâștigăm încrederea românilor în principalele instituții ale statului. În țară lucrurile au mers oarecum de la sine, fără nimic spectacular, în spiritul unei rutine de-acum obișnuite, fără perspective clare de schimbare spre bine. Pandemia a transformat această letargie păguboasă într-o adevărată criză.

Pe plan internațional, ne-am ciocnit de o situație-limită, prilejuită de conflictul acut dintre globaliști și naționaliști. Aceștia din urmă au alunecat înspre exclusivism național și, câteodată, chiar spre xenofobie și șovinism, iar globaliștii s-au lăsat contaminați și, uneori, dominați de neomarxism, anarhism, „progresism”, agnosticism, cinism, anticreștinism etc.

Valorile civilizației europene occidentale – expandate pe mai multe continente – sunt, pentru prima oară, după secole, puse sub semnul întrebării, contestate, abuzate și chiar distruse în efigie, adică prin simbolurile lor. Noi, românii, nu am putut rămâne în afara acestor mari provocări. Ne uităm, în plină stare de alertă sanitară, la o lume care nu mai seamănă cu a noastră, cu societatea umană așezată. Este o lume nesigură, labilă, fără încredere în valori, în cinste, corectitudine, în cultul muncii, în virtuțile educației. Am ajuns să credem că vom putea trăi veșnic de-acum încolo în afara socializării directe, naturale și firești, ca niște roboți, ceea ce este foarte grav. De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Este foarte greu de spus!

Ajunseserăm să credem că binele este etern și că noi nu trebuie să mai depunem eforturi pentru perpetuarea acestui bine. Ne-am lăsat amăgiți de iluzii, am pus aparențele înaintea esențelor, formele înaintea fondului, facilitățile înaintea efortului, plăcerea înaintea muncii. Or, de cel puțin două milenii se știe că „natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (nihil homini natura sine magno labore dat). Soluția: să revenim la omenie, adică la esența umană, la acele chestiuni simple care ne fac oameni.

– Pentru că vorbim de 2020, nu putem să nu vorbim de Trianon. Sunt mulți aceia care consideră că statul român, prin decidenții lui, parcă a ignorat centenarul semnării acestui tratat, care a consfințit, până la urmă, o mare victorie a poporului român. Ba chiar Centenarul Trianonului pare că a fost și mai ignorat decât Centenarul Marii Uniri. Unii spun că acest lucru s-a întâmplat pentru că am fi membri ai Uniunii Europene și acest statut nu ne permite să fim patrioți. Este adevărat? Poate fi statul român mândru de moștenirea înaintașilor în Uniunea Europeană?

– Legat de Centenarul Tratatului de la Trianon, sunt mai multe chestiuni de discutat, mai ales în fața unor confuzii create în spațiul public în ultima vreme. Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România a fost luată de majoritatea locuitorilor provinciei, reprezentați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, prin 1228 de delegați aleși și împuterniciți cu drept de vot deliberativ.

În urma acestui act de la 1 Decembrie 1918, s-a realizat efectiv unirea, administrația românească impunându-se peste tot în teritoriul vizat. Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, a consfințit în plan internațional unirea realizată de români în 1918, a fixat frontiera cu Ungaria și a rezolvat alte câteva probleme juridice de detaliu. Prin urmare, ceea ce a înfăptuit poporul român în 1918 a fost recunoscut în plan juridic internațional în 1920. Recunoașterea juridică internă a Marii Uniri a împlinit-o regele Ferdinand și Parlamentul României, la finele anului 1918 și la începutul anului 1919. Singura țară care a pretins și pretinde că smulgerea Transilvaniei din „corpul Ungariei istorice” s-a produs în 1920 este Ungaria, cea care nu recunoaște de facto decizia democratică de unire, adică Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.

Unii români – fără un bagaj serios de cunoștințe istorice – cad în această capcană primejdioasă, conform căreia Transilvania ar fi un „dar” făcut României de către marile puteri învingătoare în Primul Război Mondial. Tratatul de la Trianon are însă importanța lui capitală și se cuvine să fie celebrat mereu în România, fiindcă el dovedește justețea deciziei de unire luate de români. Cu alte cuvinte, ceea ce a fost drept și necesar pentru poporul român, eliberat de sub asuprirea străină, a fost considerat drept și necesar și de către comunitatea internațională. Patriotismul nu ar trebui să aibă vreo legătură cu poziția noastră de membri ai Uniunii Europene, pentru că iubirea locului nașterii este general valabilă pentru toate popoarele. Numai iubindu-ne țara noastră vom avea capacitatea și generozitatea de a înțelege și iubi celelalte țări ale Uniunii Europene.

– Că tot suntem la capitolul patriotism, cum apreciați că s-a schimbat situația românilor din afara granițelor în acest an? În bine sau în mai rău? Știm că Academia Română a trimis o scrisoare instituției omoloage de la Belgrad. S-a primit vreun răspuns și dacă da, care este acela? Care dintre comunitățile istorice din jurul țării noastre se află în cel mai mare pericol?

– Situația românilor care trăiesc în afara granițelor României și în preajma acestor granițe s-a schimbat în rău. În Basarabia, regimul comunist al președintelui Dodon reapropie forțat regiunea de Moscova, oprind manifestările de identitate românească și persecutându-i pe promotorii ideilor unioniste. În Ucraina, continuă ofensiva împotriva limbii române și a școlilor românești. În Serbia, o parte dintre români sunt grav discriminați și botezați abuziv vlahi. Aceștia nu se bucură de niciun drept democratic referitor la conservarea identității lor românești. În Bulgaria, comunitatea etnică românească nu este recunoscută și nu beneficiază decât de dreptul de asociere culturală. În Ungaria, românii sunt aproape complet asimilați. Ce să mai vorbim despre românii din Balcani, care fac parte din cele trei ramuri sudice ale poporului nostru (aromâni, meglenoromâni, istroromâni)? Principiul „dezbină și stăpânește” este la ordinea zilei: românii din mai multe locuri sunt împărțiți, în chip artificial, în români și moldoveni, în români și vlahi, iar confuzia voită dintre români și romi este cultivată sistematic în anumite cercuri. Academia Sârbă a dar un răspuns „diplomatic” evaziv, fără legătură cu realitatea.

– Să trecem la un subiect foarte arzător și pe care dumneavoastră îl cunoașteți foarte bine: școala și învățământul. Știm că Academia Română a făcut niște propuneri, iar recent a transmis decidenților că procesul de învățare se face cel mai bine după metoda clasică, fără a ignora avantajele tehnologiei. Nu numai atât, dar există numeroase studii din străinătate care demonstrează că procesul educațional nu se îmbunătățește prin digitalizarea sa completă. Și totuși, decidenții români par să țină morțiș să ducă școala în această zonă. De ce oare se întâmplă asta? De ce nu se ține cont de expertiza Academiei și a studiilor din străinătate pe acest subiect? Care este scopul urmărit?

– Nu cred că decidenții români nu acceptă ideea fundamentală a necesității învățământului clasic, singura formă firească de educație. Dar, în plină manifestare agresivă a pandemiei, este greu de găsit soluții optime privind educația. Suntem prinși între Scylla și Caribda: amenințarea bolii, pe de o parte și perspectiva inculturii și a barbarizării, pe de altă parte.

Calea de mijloc nu este greu de găsit, dar este foarte greu de aplicat. Oricum, noi nu numai că nu suntem pregătiți să facem școală exclusiv în fața computerului, a tabletei sau a telefonului mobil, dar avem convingerea că acest fel de școală generalizată este sortit eșecului, că el nu poate realiza obiectivele de bază ale educației. Prin urmare, societatea românească ar trebui să-și reunească toate forțele sale intelectuale, pentru a găsi și aplica soluția școlii față în față și a recurge la învățământul online doar temporar și parțial, până la trecerea crizei. Ideea că ne aflăm în etapa menită să facă din educația digitală unica soluție a școlii românești este greșită și periculoasă. Ea alimentează tendința unora de a susține că cetățenii urmează a fi transformați în simplă masă informă de manevră. Dincolo de aceasta, este foarte clar că un popor incult și needucat este ușor de amăgit și de manipulat.

– Vorbeați la un moment dat despre păstrarea ethosului românesc, despre posibilitatea pe care am avut-o noi și alte generații, de a simți și aprecia pământul reavăn dimineața. Mai pot copiii și tinerii să aprecieze aceasta, dacă școala de la sat și în general, viața satului, devine o copie în miniatură a celei de la oraș? Mai putem spera în redresarea agriculturii și a gospodăriei țărănești în condițiile în care pregătim copiii să devină doar ingineri, IT-iști, agenți de vânzări, publicitari sau medici?

– În multe țări și mai ales în Occidentul Europei, satul este aproape eradicat. Viitorul societății strict tehnologizate pare să fie aglomerația urbană. Totuși, dezavantajele unei asemenea societăți sunt tot mai mult date în vileag tocmai în comunitățile cele mai urbanizate.

Noi, deocamdată, mai avem sate și, în consecință, mai avem șansa să le conservăm în formele lor tradiționale, adaptând fondul după nevoile civilizației contemporane. Cu alte cuvinte, o casă cu pridvor de lemn, situată într-o curte sau pe o pajiște vecină cu un pământ de arătură ori cu o livadă poate fi făcută să aibă în interiorul ei toate facilitățile moderne, păstrând eventual vatra, lăzile de zestre, pernele și cuverturile țesute la război ori brodate etc.

Salvarea lumii românești nu constă în imitarea neajunsurilor Occidentului, ci în revigorarea agriculturii noastre, a unor meșteșuguri tradiționale, a curățeniei mediului ambiant, a nutriției ecologice, a „cumințeniei pământului”. IT-iștii formează o breaslă și fac o meserie ca oricare alta, dar digitalizarea este o metodă utilă tuturor meseriilor, cum este scrisul, cum este vorbitul. Nu avem cum să fetișizăm aceste lucruri, pentru că ne îndepărtăm de esențele umane, se seva omului, îl rupem pe individ de alți oameni și de natură, ceea ce este diavolesc.

– Putem spune, fără să greșim, că țara noastră trece prin ani grei, din multe puncte de vedere. Ca istoric, ne puteți spune care a fost soluția găsită de strămoșii noștri atunci când au avut de înfruntat căderi mari? Către ce și către cine să ne orientăm? Restrângerea drepturilor și libertăților persoanei pentru ca statul să aibă un spațiu de manevră mai mare reprezintă o soluție?

– Eu spun mereu că omenirea (și, implicit, noi, românii) a trecut, de-a lungul istoriei, prin crize teribile, mult mai grele, mai distrugătoare și mai năucitoare decât cea prezentă și a știut să iasă din ele, cu mari sacrificii, dar cu fruntea sus. De ce s-a putut întâmpla acest lucru? Pentru că s-au păstrat nealterate încrederea și speranța.

În momentele cele mai grele, în pofida renumelui nostru de individualiști și cârtitori, românii s-au mobilizat și au acționat solidar. Alteori au aplicat formula capului plecat, ceea ce nu este întotdeauna de rușine. Semeția a însemnat câteodată sinucidere, iar aceasta nu a folosit nimănui dintre cei sacrificați și nici semenilor lor.

Sunt momente în viață când un popor mic iese din necaz prin tratative, prin cedări parțiale care pot fi garanția unor mari împliniri viitoare. Soluția orgoliului și a sfidării este apanajul unor mari națiuni și conduce la neglijarea și sacrificarea celor amărâți.

În Evul Mediu, când eram potopiți de invazii, am dozat destul de bine rezistența și concilierea, fiind gata să luptăm când era de luptat și să cedăm când era de cedat. Un observator italian din secolul al XV-lea spune că românii nu s-au supus niciodată turcilor ca învinși, ci ca învingători. Faptul poate să pară un paradox, dar nu este: când te supui după ce ai obținut o victorie de etapă (nu decisivă), poți să câștigi pacea, ceea ce este mare lucru; dacă te lași bătut până la ultima picătură de sânge, inamicul își va impune cu siguranță jugul lui de fier și te va anihila. Se spune că noi, românii, ne-am cam trădat aliații, ceea ce este adevărat, dar nu am făcut-o mai mult decât alții.

Când o mare putere rupe un pact și trece brusc de partea inamicului de odinioară, se zice că a făcut o mișcare strategică, pe când dacă face asta un popor mic, se zice că a trădat!

Unul din făuritorii României Întregite a spus că în fața înșelăciunii și trădării unor străini, „numai încrederea în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. Dacă dispunem de forța încrederii în noi înșine, dacă ne respectăm și ne iubim țara și poporul din care facem parte, ne vom găsi cu siguranță aliații cei mai potriviți. Dacă ne vom autoflagela în continuare, dacă ne vom blama pe noi înșine, dacă ne vom lua mereu lumea în cap, atunci ne vom distruge singuri și nu vom mai avea nevoie de niciun aliat.

– Și o ultimă întrebare pe care nu o pot evita: cine credeți că va câștiga alegerile din SUA din acest an și dacă ne puteți spune cu cine ați vota dumneavoastră dacă ați putea.

– Eu nu știu cine va câștiga alegerile din SUA, pentru că nu sunt Mafalda. Cine crede că istoricii pot prevedea viitorul greșește profund. În cel mai bun caz, unii dintre istorici pot înțelege mai bine prezentul, pe baza experienței trecutului. Eu nu pot vota în SUA, dar aș vota acasă, în Europa, cu dreptatea – dacă aș ști unde s-o găsesc –, cu gloria adevărată a civilizației, cu respectul de sine, cu prețuirea valorilor, contra demolatorilor de statui, a celor care interzic cărți și scriitori, a celor care ard bunuri și jefuiesc magazine, care cred că se poate trăi în societate fără ordine și disciplină; aș vota cu cei care mai știu ce este clasicismul greco-latin și iudeo-creștinismul, cu cei care apără credința în Dumnezeu și care nu dau foc catedralelor, cu cei care știu că fără carte nu ai parte, cu cei care înalță case, care sădesc pomi, care-și fac familii și au copii, ca să ducem lumea mai departe.

– Un cuvânt de încheiere pentru cititorii siteului nostru, proaspăt lansat, R3media.ro.

– Pot să le urez cititorilor site-ului R3nedia.ro să aibă parte, când vă receptează, de răsfăț intelectual, de știri corecte și verificate, de mulțumire sufletească, de liniște și pace. Într-o lume care cu greu își mai păstrează cumpătul, este greu să existe așa ceva, dar nu este imposibil. Mult succes!

– Vă mulțumim!

Sursă: Mihai Șomănescu via r3media.ro.

ioan aurel pop, academia romana, presedintele academiei romane, patriot, revolutia sexuala, educatia sexuala, homosexualitate, periculosii batrani, patriotism

Ioan-Aurel Pop - Educație față în față, cu elevii și dascălii la școală

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, consideră că autorităţile şi publicul trebuie să aplice varianta cea mai bună de începere a anului şcolar, „adică să se facă educaţie faţă în faţă, cu elevii şi dascălii în acelaşi loc, la şcoală”, şi spune că „suntem condamnaţi să muncim din greu pentru aplicarea scenariului ‘verde’, adică pentru intrarea în firescul vieţii”.

„Autorităţile şi publicul trebuie să facă, evident, în aşa fel încât să se aplice varianta cea mai bună, adică să se facă educaţie faţă în faţă, cu elevii şi dascălii în acelaşi loc, la şcoală. Cei care spun că educaţia online, la distanţă, este la fel de bună ca educaţia directă, aureolată de căldură umană, nu ştiu ce spun, nu au predat niciodată, vor să ne amăgească ori să ne arunce în haos”, afirmă Pop într-o declaraţie acordată AGERPRES.

Preşedintele Academiei spune că „pentru a ajunge la formula optimă este nevoie de un oarecare efort, nu foarte mare, de o anumită stăruinţă” şi mai este nevoie „să nu se facă greşeli din nicio parte”, dar se declară sceptic că „putem face şcoală aşa cum se face şcoala, adică în chip natural”.

„Or, premisele în acest sens nu sunt prea încurajatoare. Mai întâi, pentru că unele autorităţi au creat, până nu demult, un cadru normativ fluid şi contradictoriu, introducând sancţiuni şi obligaţii considerate de alte autorităţi – deopotrivă ale statului român – ilegale. În al doilea rând, oamenii au înţeles din această bâlbâială a autorităţilor că se pot juca cu boala, că pot părăsi spitalele şi carantina, făcând exact ceea ce le trece prin cap. Din pricina acestor nepotriviri, lucrurile au luat-o razna în lunile iulie şi august, ajungând la acest maxim (deocamdată!) de îmbolnăviri, de internări la terapie intensivă, de decese. Dacă vom merge tot aşa, sunt slabe speranţe să putem face şcoală aşa cum se face şcoala, adică în chip natural”, arată Ioan-Aurel Pop.

El susţine că „scenariul al doilea este o soluţie de avarie, nedorită şi ea, fiindcă instruirea şi educaţia vor avea rezultate foarte slabe”, iar „al treilea scenariu va fi catastrofal, iar şcoala astfel făcută nu va avea niciun folos”, fiind „condamnaţi să muncim din greu pentru aplicarea scenariului ‘verde’, adică pentru intrarea în firescul vieţii”.

„În acest scop, guvernanţii trebuie să acţioneze impecabil, ca ceasul, fără avansări şi reculuri, fără măsuri invalidate, fără exagerări. Iar românii, adică guvernaţii, au obligaţia să respecte măsurile elementare anunţate şi verificate, de la păstrarea distanţei fizice până la purtarea măştii, fără teribilisme de adolescent, fără fente şmechereşti, fără sfidări de copil şi fără gesturi de inconştient. Aşa cum cei care ne conduc nu ne pot lua drepturile şi libertăţile democratice, trecute în Constituţie şi în alte legi, nici noi, oamenii de rând, nu putem decide asupra sănătăţii individuale, când este vorba despre boli transmisibile, şi nici asupra educaţiei, când este vorba despre ansamblul poporului român”, adaugă academicianul.

Pentru domnul Pop, „menţinerea sănătăţii fizice şi spirituale a cetăţenilor nu este facultativă, nu depinde de individ şi nu se discută la masa tratativelor”.

„Se poate ca democraţia să fi obosit după cei circa 2.500 de ani de existenţă, dar nu avem o soluţie mai bună de trai în colectivitate. Blamând democraţia şi nepunând ceva mai bun în loc, riscăm să ajungem la degenerarea democraţiei în anarhie, cum avertiza Polybius cu mai bine de două milenii în urmă”, consideră preşedintele Academiei.

Profesorul Pop subliniază că „nu este uşor să se creeze în acele condiţii bune pentru ca sănătatea şi educaţia să intre pe un făgaş normal, dar nu este nici imposibil”.

„Premisele necesare pentru împlinirea lor sunt – cred – cel puţin două: competenţă maximă din partea autorităţilor şi încredere maximă din partea poporului român în aceste autorităţi. Restul va veni de la sine. Iar după trecerea nenorocirii – toate nenorocirile din istorie au trecut până acum! –, nu avem decât să ne pregătim pentru ceea ce, pentru noi sau copiii şi nepoţii noştri, ar putea să mai vină, să-i instruim în spirit digital pe toţi românii, să punem la punct şcoala online etc. Dar să nu uităm nicio clipă că nu a sosit încă vremea roboţilor/humanoizilor şi nici a anarhiei”, a mai spus Ioan-Aurel Pop.

Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat miercuri că noul an de învăţământ preuniversitar va începe pe 14 septembrie, iar majoritatea elevilor vor merge efectiv la şcoală, urmând să existe trei scenarii privind modul de organizare a cursurilor.

Sursă: agerpres.ro.

ioan aurel pop, academia romana, presedintele academiei romane, patriot, revolutia sexuala, educatia sexuala, homosexualitate, periculosii batrani, patriotism

Ioan Aurel Pop - Periculosii batrani

Cu mai bine de doua secole in urma, pe cand desfasura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, in fata mamelucilor si a unei situatii-limita, sa aplice o tactica de aparare de tip circular, cu valorile puse la mijloc si cu militarii francezi desfasurati pe lungimea cercului. Se zice ca atunci viitorul imparat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Magarii si savantii la mijloc!”. Asta insemna sa fie protejate aceste doua categorii de fiinte (adevarate valori) prin asezarea lor cat mai departe de primejdie. Nu era rau, ci era bine pentru ca savantii nu erau asimilati cu magarii, decat din punctul de vedere al utilitatii lor.

Dincolo de gluma, magarii erau de nepretuit pentru ca erau cei mai buni carausi, iar savantii erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii si-au facut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite si carate cu greu, iar umanitatea cu mesaje in clar despre o lume careia ii datoram, intre altele, civilizatia greco-romana, din care se trage civilizatia noastra moderna si contemporana.

Unii au inteles astazi, tot intr-o situatie-limita, dar fara umorul lui Napoleon, sa-i puna alaturi de protejatii „magari si savanti” si pe batrani, si tot cu intentia benefica de aparare.

Rafinamentul comunicarii

Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai intamplat una la fel in istoria celor vreo 80-90 de ani recenti (adica timp de trei generatii). Planeta, de la Al Doilea Razboi Mondial incoace, a trait (in mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii linistite, prospere si chiar pline de rasfat pe ici, pe colo. Criza declansata de aceasta boala si de numeroasele cazne si morti pricinuite de ea a trezit in oameni si lupta feroce pentru existenta. Modul de a gandi „politiceste corect” – criticat, pe buna dreptate, in multe privinte – a fost inlocuit uneori cu o gandire pragmatica, de genul „scapa cine poate”.

Evident, nu se spune asta in mod direct. Noi traim intr-un continent numit Europa, unde sedimentarile de civilizatii una peste alta sunt ca sendvisurile cu multe straturi, spre care ne lacomim uneori. Aceasta evolutie ne-a obisnuit cu un anumit rafinament al comunicarii, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intentii, cu ademeniri inselatoare. De exemplu, acum, in mijlocul acestui morb (care ne distruge, in oarecare masura, nu numai vieti, ci ne intuneca si judecata limpede), unor conducatori ai nostri – inclusiv de la nivelul cel mai inalt al Uniunii Europene – le-a casunat pe batrani.

Natural, istoricii stiu ca batranii au fost tapi ispasitori, de la Socrate incoace, in multe perioade istorice si in multe comunitati declarate civilizate. Ce sa faci cu unii neputinciosi si socotiti inutili, care-ti complica viata de pomana, cand vietile tinerilor sunt in pericol? Ba, acesti expirati mai cer si de mancare, mai au pretentia sa primeasca si medicamente scumpe, mai indraznesc – acum, cand ambulantele nu prididesc cu tinerii si cu cei activi – sa sune la 112 si sa clameze ca au febra sau tusesc? Dar, in fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru ca societatile europene au inca resurse, deopotriva alimentare si medicale.

Mai grava pentru locuitorii grabiti ai planetei este insa sacaiala acestor batrani, pretentia lor de a fi activi, dorinta de a umbla pe strazi precum ceilalti oameni, de a merge la piata, la supermarket etc. Insuportabile sunt plangerile lor neincetate, lamentarile lor, repetarea acelorasi lucruri din viata lor trecuta si chiar sfaturile pe care le dau fara sa le fie cerute.

Batranii nu sunt de lepadat

In vremuri normale, acesti batrani nu erau, insa, intotdeauna de lepadat. Isi ingrijeau constant nepotii, pe care ii hraneau, ii rasfatau asa cum numai bunicii pot si stiu, ii duceau in parc la joaca si reuseau sa-i lase liberi din cand in cand pe parintii acestor nepoti. Ba, de multe ori, acesti batrani aduceau periodic mancare gatita, in lipsa activilor casei si o lasau in frigider, incat, la venirea acasa, tinerii se puteau infrupta „ca la mama acasa”. Mai mult, unii dintre acesti pensionari scoteau din economiile lor de o viata sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dadeau maturilor casele lor (si se mutau ei in spatii mici, chiar meschine, „ca doar noi ne-am trait traiul”).

Sigur, tot pisalogi erau, tremurau din cand in cand ori schiopatau, cand veneau spre noi adusi de spate, dar purtau cu sine si avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai rasfatati de lume, pentru ca lumea lor trecuse. Mai auzeai pe la cate o televiziune ca „un batran de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru ca nu s-a asigurat” si simteai in vocea crainicului (mustind de tinerete si de sanatate) un naduf abia retinut, de genul: „Ce-o mai fi cautat si mosulica asta prin oras, cand il cauta moartea pe-acasa?”.

Tot pe la noi, prin mioritica noastra lume originala, mai erau, dupa 1989, si alte reprosuri la adresa batranilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi si atoatestiutori care condamnau „nesimtirea” celor care au trait sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul si care mai voiau sa si traiasca in continuare, sa munceasca, sa faureasca o lume democratica. Sa ne amintim ca avem acum in Romania tineri de 30-40 de ani care nu stiu deloc, pe viu, ce a fost comunismul. Unii nu inteleg inca nimic din lumea asta si condamna generatia celor de 60-70 de ani pentru simplul fapt ca a indraznit sa traiasca sub comunism, ca si-a ales, din toata istoria asta lunga si mare, tocmai „epoca de aur” ca sa fiinteze. Batranii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonsalant un comunicator nu demult – sunt afectate si chiar infectate de comunism si nu prezinta nicio incredere.

Sigur, asemenea judecati nu erau tocmai curente si nu erau rostite Urbi et Orbi mereu si cu voce tare, dar razbateau din cand in cand. Le cenzura bunul simt si nevoia de batrani, care erau, pentru unii, un rau, dar „un rau necesar”. Societatea prea activa, maturii prea ocupati, goana dupa castig material cat mai mare, obtinut din cate 2-3 slujbe (azi joburi) concomitente, ii facea, oarecum, indispensabili pe batrani.

Dar acum, cand stam cu totii acasa, ce sa mai faci cu acesti „paraziti”? Au nevoie de mancare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste si nu „produc” nimic in schimb! Ba mai au si neobrazarea sa se imbolnaveasca – ceea ce ar putea sa fie treaba lor – si sa si raspandeasca boala – ceea ce e treaba tuturor. Daca s-ar imbolnavi doar ei intre ei, daca si-ar da boala numai unul altuia, ar mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor si copiilor, ceea ce este de-a dreptul revoltator.

De cate ori ii vezi pe strada sau oriunde in afara casei lor, parca umbla intentionat cu panere pline de covid-19, ca sa strice cheful si viata oamenilor folositori de pe lumea asta, sa-i infecteze si sa-i distruga. Sigur ca sunt si exceptii intre batrani, de exemplu batranii politicieni. Ei pot umbla liber pe afara si pe dinauntru, pe oriunde, pentru ca ne conduc si ce ne-am face fara indicatiile lor! Nu-i evoc aici doar pe politicienii batrani romani (si nu le dau numele, fiindca ei s-ar putea simti ofensati si m-ar putea dojeni), dar ii spun concret pe cativa din cei mondiali si europeni (pentru ca lor, oricum, nu le prea pasa de noi, rudele sarace).

Sa-l luam, de pilda, pe presedintele Donald Trump, care (nascut in 1946) are, deci, 74 de ani si care se incapataneaza sa fie presedintele celei mai importante natiuni din lume, cum o spune el insusi, mereu. Ba, ilustrul presedinte american a indraznit ca, aproape expirat fiind, sa aiba, la varsta de 60 de ani, chiar si un copil. Sa-l luam si pe domnul Jean Claude Junker (nascut in 1954), care are 66 de ani si care, desi plin de boli, a condus Uniunea Europeana pana de curand. Poate ca el, totusi, sta acum mai mult in casa lui modesta.

E de amintit chiar cazul doamnei Ursula von der Leyen care, cu toata particula ei de noblete din nume, nu este nemuritoare. Domnia sa are 62 de ani (fiind nascuta in 1958) si ne-a avertizat senin, de curand, ca „este posibil ca persoanele in varsta sa fie izolate pana la sfarsitul anului”, in vreme ce „copiii si tinerii se vor bucura de mai multa libertate”. Cer scuze pentru devoalarea varstei unei doamne, dar era nevoie pentru demonstratie. Sa notam delicatetea traducatorului acestui text in romaneste, care nu a redat „elderly people” prin „batrani” ori prin „oameni batrani”, ci prin „persoane in varsta”.

Prin urmare, „persoanele in varsta” vor sta in izolare inca aproape un an, in vreme ce animalele de companie vor fi plimbate liber, chiar daca ele misuna si musina prin microbii si virusii din praful strazilor si chiar daca nu s-a demonstrat deloc ca nu sunt si ele purtatoare ale ucigasului virus. Ba, animalele de companie pot sa se bucure de libertate, desi se spune ca acest teribil morb ar veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, desi nu putem sa stim ce fel de animale au mai ajuns sa fie acum „de companie”). Departe de mine gandul sa cer ingradirea libertatii animalelor, dar ce facem cu oamenii, pentru ca si batranii sunt oameni? As cere timid sa fie batranii asimilati, pe langa „magari si savanti”, si cu aceste fericite animale care au dreptul la libertate.

Izolarea batranilor

Dorinta aceasta rasuna deocamdata in desert. Decidentii tarii si ai lumii, care au nevoie de voturi nu peste mult timp, invoca grija lor sincera si dezinteresata pentru binele social, dar nu s-ar da in laturi sa-i izoleze pe batrani pentru toata viata. Treaba asta – suntem asigurati – le-ar face si lor, batranilor, bine. In izolare, batranii s-ar plictisi, ar muri de inima rea ori s-ar imbolnavi intre ei si le-ar face bine si celorlalti, care s-ar simti in siguranta, s-ar vindeca definitiv si nu si-ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereti. Doar nu se propune ca batranii sa fie gazati, impuscati, aruncati in prapastii, cum au facut alti decidenti din alte epoci si locuri, insa nu de pe Marte, ci de aici de pe Pamant.

Se decide, in chip umanitar, sa fie impiedicati batranii sa se miste liber, ceea ce ar fi un privilegiu de pe urma caruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, ca nu da bine si nici nu este bine sa fie spus, deoarece s-ar trezi unii nostalgici, slabi de inima, milosi sa sara in apararea acestor oamenii inutili. Nu este un scenariu de George Orwell, dar ar putea sa fie, daca ar fi fost scris cu talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Asa, e doar un gand al unui istoric batran, care, evident iti apara batranetea sa si batranetea batranilor in general.

Scenariul acesta este unul imaginat si nu se va intampla decat daca ne va lua Dumnezeu tuturor mintile, pentru ca societatea este ca un corp. Unui corp, daca ii tai bratele nu poate munci, daca ii amputezi picioarele nu poate umbla, daca ii scoti plamanii nu poate respira, daca ii zbori crierii nu poate gandi etc. Sa stiti ca unii dintre acesti ganditori extravaganti nu sunt originali deloc. Au mai fost confrati ai lor cu mintea cat o nuca si daruiti cu putere, care au voit sa extermine copiii, altii care au scos din joc maturii pacatosi ca sa-i pastreze pe copiii inocenti (trimisi la moarte sigura prin „Cruciada copiilor” din 1212), altii care au vrut sa izoleze sau sa extermine „rasele inferioare”, altii care au vrut sa-i ucida pe cei care nu credeau in zeii „buni”, altii care i-au exterminat pe cei care gandeau altminteri decat guvernantii etc.

Nici ideea ca batranii sunt inutili nu este noua. Au incercat multi sa o promoveze si nu au castigat nimic. Comunitatea nu poate trai nici fara tineri, nici fara maturi, nici fara copii si nici fara batrani. Natural, motivarile cu grija fata de batranii contemporani sunt insinuante, sunt ascunse, sunt imbracate in bune intentii. Tot ceea ce se gandeste de catre anumite minti ratacite este prezentat frumos: personale in varsta au nevoie de protectie, iar protectia inseamna izolare, restrictii de circulatie pe ani in sir, ca sa le prelungim viata. De fapt, este teama de boala, pe care, pasamite, ar raspandi-o prioritar batranii. Faptul este nedovedit si judecata care-i incumba este falsa. Toti oamenii sunt sau pot sa fie purtatori de virus si toti oamenii il pot raspandi. Batranii au un singur „avantaj”, anume sunt mai vulnerabili, pentru ca au si alte afectiuni. Aceasta vulnerabilitate se rasfrange, insa, asupra lor, nu asupra altora. Din cate am vazut, dupa datele statistice prezentate, cei mai multi bolnavi de aceasta gripa au intre 40 si 65-70 de ani si nu intre 65 si 90 de ani. Prin urmare, ar fi de asteptat sa nu distorsionam lucrurile, sa nu ne punem numai pe noi la adapost si sa nu dam mereu vina pe altii.

Natural, este nevoie de o anumita disciplina, de ordine si de restrictii severe, dar discriminarea batranilor (chiar si cand este, aparent pozitiva) devine jignitoare, injositoare, rusinoasa. Haideti sa-i protejam pe toti oamenii, sa nu-i lasam pe bolnavi (inclusiv pe batrani) sa ia boala si s-o raspandeasca, sa-i izolam pe cei care au si alte boli, favorizante (inclusiv pe batrani), sa tratam cu grija toate aceste boli (inclusiv ale batranilor). A le fixa insa batranilor ore de iesire in lesa, a le construi tarcuri, a-i desparti complet de lume, de lumea lor, pe care si ei au creat-o, este absurd.

Tinerii de azi vor deveni si ei, iremediabil si indubitabil, batrani. Nu ne mai convingeti ca batranetea este o boala sau un handicap, pentru ca nu este. Iar daca pentru unii batrani este asa, atunci nu au nevoie sa li se aminteasca mereu asta, sa li se spuna ori sugereze ca sunt o povara. Faptul ca ei au ticuri verbale si fizice, ca sunt oropsiti si umiliti de povara anilor si de sacrificiile facute de ei pentru copii si nepoti, ca au in ei un frig sufletesc greu ca viscolul Siberiei este evident si nu trebuie mereu reamintit. Batranii stiu ei si singuri, in mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este suferinta fizica, ce este singuratatea, ce este dorul de copii si de nepoti. Nu va mai chinuiti sa-i izolati, pentru ca multi sunt izolati oricum, nu-si vor mai imbratisa pe dragii lor de departe, cozonacul nu va mai avea acel miros unic de Sfintele Pasti iar drobul de miel (daca va mai fi) va fi oricum fara gust in acest an.

De viata si de moartea noastra se ocupa Dumnezeu si noi insine

Nu le mai spuneti batranilor si nu ne mai spuneti, obsedant, tuturor ca vom muri catastrofic, ca va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, ca starea de urgenta va mai dura o luna, ca nimic nu va mai fi ca odinioara. Lasati grija asta excesiva, ca de viata si de moartea noastra se ocupa Dumnezeu si noi insine, dupa puterile noastre omenesti. Luati-ne cu binisorul, fiti gentili si blanzi, dati-ne termene mai scurte pentru rau si mai lungi pentru bine.

Nu ar fi mai constructiv sa ne puneti cateodata in fata si binele, sa alternati avertismentele dure cu raze de speranta, sa insistati mai mult pe vindecari, pe ganduri si vorbe bune? Cui foloseste crearea de psihoze si de depresii, din moment ce nu avem atatia psihologi ca sa ne vindece ori sa ne aline? Este drept ca suntem in Saptamana Patimilor, dar asta nu inseamna ca trebuie sa fim supusi doar patimirilor.

Nicolae Iorga (1871-1940) a fost ucis acum 80 de ani, dupa ce fusese dascalul de romanitate al tuturor regilor Romaniei. Poate ca si din pricina asta a avut de la Cel de Sus harul sa-si stie clipa mortii. Astfel, cu o zi inainte de „marea trecere”, a scris poezia „Brad batran”. E bine sa ne-o reamintim acum:

Au fost taind un brad batran
Fiindca facea prea multa umbra
Si-atuncea din padurea sumbra
Se auzi un glas pagan:

„O, voi, ce-n soare cald traiti
Si ati rapus stramosul nostru,
Sa nu va strice rostul vostru,
De ce sunteti asa grabiti?

In anii multi cat el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza cracilor rebele
Multi si-au aflat un adapost.

Mosneagul stand pe culme drept
A fost la drum o calauza
Si-n vremea aspra si ursuza
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cat fu viu,
Ci mort acuma cand se duce,
Ce alta poate-a va aduce,
Decat doar inca un sicriu?!…”

Se duc batranii oricum, fiindca asa e datul firii, dar, cat sunt pe lume, ei ne dau poate si altceva decat sfaturi. Dupa moarte, ce ne pot aduce decat sicrie in plus, vorba lui Iorga? Sa presupunem macar ca, trecand prin mai multe situatii-limita decat noi, ei au si niscaiva solutii pentru chinul prin care trecem, sa credem ca ne lamuresc cat de importante sunt in comunitate iubirea si jocul, din moment ce – cum ne spune in zadar Lucian Blaga – iubirea si jocul lor e-ntelepciunea. Batranii sunt (inca) oameni ca toti oamenii. Acum sunt si ei primejduiti de molima, dar nu sunt periculosi. Nu-i mai „protejati” peste masura, fiindca le striviti umanitatea si le patati demnitatea. Omenia nu le-o puteti distruge si nici pata, deoarece o au din belsug si o revarsa neincetat asupra acestei lumi bolnave.

Va rog, dragi cititori, sa luati cele de mai sus ca pe-o marturisire simpla, ca pe o lamentatie fara nicio importanta, ca si cum ar fi niste ganduri dezlanate, poate mai ironice decat s-ar fi cuvenit si menite sa fie puse intre paranteze. Va rog chiar sa iertati – cei care v-ati simtit jigniti – vorba aceasta proasta a unui om batran care nu s-a ramolit inca de tot, care este si el ingrijorat si care nu stie cum s-ar putea proteja acum mai bine copiii, tinerii si maturii (adica cei adusi pe lumea asta pacatoasa de batrani, de batranii fosti odinioara si ei copii, tineri si maturi). In Saptamana Patimilor, in anul de la Nasterea Domnului 2020.

Sursa: clujulcultural.ro.

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”http://www.familiaortodoxa.ro/wp-content/uploads//2018/05/dea2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.familiaortodoxa.ro/wp-content/uploads//2018/05/dea2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”„Popoarele care nu sunt bine conduse pier incet” – Ioan Aurel Pop” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”slideInDown”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540038086866{margin-bottom: 0px !important;}”]Cuvantul Profesorului Ioan-Aurel Pop este incurajator, pentru ca in el vedem chipul lucid al carturarului roman care-si iubeste tara, constient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este romanul care vorbeste cu durere despre tradarile si vanzarile la care am fost si suntem supusi, care intelege perfect profunzimile si potentialul extraordinar al neamului romanesc. Avem aici o radiografie extrem de precisa a situatiei natiunii romane, la o suta de ani de la Marea Unire. Nu mai suntem uniti intre noi pentru ca nu ne mai iubim si nu mai avem incredere in neamul nostru, si asta nu numai din pricina globalizarii induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricina ca, atat din afara, cat si din interior, s-a luptat ca noi sa devenim „un aluat moale”, usor de modelat de cei ce ar vrea ca romanii sa piara de pe acest pamant.

Dar mesajul este, totusi, optimist – daca vom avea conducatori buni, spune noul Presedinte al Academiei Romane, si nu vanzatori de tara, adaugam noi. (G.F.)

– Domnule Ioan-Aurel Pop, praznuim Centenarul Unirii. Cum ne gaseste acest Centenar ca neam? Suntem mai uniti decat inaintasii?

– Noi nu prea stim sa praznuim asa cum s-ar cuveni intotdeauna. Simtul de ceremonie este un atribut al popoarelor civilizate, asezate, prospere. Noi nu am avut vreme de ceremonii, pentru ca ne-am straduit mereu mai mult sa supravietuim decat sa vietuim, aici, „in calea rautatilor”.

Aparent, Centenarul ne gaseste bine, pentru ca existam intr-o tara aproape la fel de intinsa ca Marea Britanie; pentru ca suntem membri ai UE si NATO, adica facem parte din clubul selectilor si nu din „blocul comunist”, cum se intampla acum trei decenii; pentru ca traim, respiram, calatorim (cel putin o parte dintre noi), in vreme ce alte neamuri au disparut din lume, s-au topit in alte popoare etc. Inaintasii de acum 100 de ani si de mai inainte au trait o apoteoza a unirii, au avut o obsesie a unirii si au avut constiinta ca fauresc o Romanie noua pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat si credem ca toate ni se cuvin fara eforturi mari. Romanii, din care ne tragem, cel putin in parte, aveau o vorba: Nihil homini natura sine magno labore dat, adica „Natura nu da nimic omului fara mare staruinta”. O tara si o natiune nu se fac o data pentru totdeauna, ci se construiesc si se primenesc mereu.

Poate ca suntem mai uniti decat acum un secol, dar adesea doar prin declaratii bombastice, uitand de unirea cotidiana, de binele zilnic pe care se cuvine sa-l facem in numele unirii, de credinta, de adevar si de dreptate. Multi dintre noi, in loc sa facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin lupta, ne ducem pe alte meridiane si ne punem experienta in slujba altor „uniri” si a altor „patrii”.

In concluzie, Centenarul nu ne gaseste asezati si multumiti, si nici tara nu o gaseste intreaga, asa cum au facut-o liderii luminati in 1918…

„Identitatea popoarelor – o realitate foarte puternica astazi”

– Ce este identitatea nationala si de ce avem nevoie de identitate nationala?

– De mii de ani traiesc oameni la Dunare si la Carpati, pe Olt si pe Mures, pe Siret si pe Nistru, si asemenea oameni, chiar daca s-au perindat mereu, nu au lasat vreodata acest pamant nelocuit si nechivernisit. De peste o mie de ani, romanii s-au aflat, alaturi de altii, intre truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos sa le cunoastem originile, taina limbii vorbite, credintele, dorurile si jalea, nuntirile si prohodurile, trecerile si petrecerile. Asa, vom intelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este incarcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reusit arhitectii de la 1500 sa faca minunea de Manastire a Argesului, invesnicita, in credinta populara, prin sacrificiul Anei si al Mesterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetasului sa se inchine si sa sarute pamantul reavan, descoperindu-se ca la rugaciunea de dinaintea icoanei. Gesturi similare fac toti oamenii, de oriunde si de oricand, dar aura care le insoteste pe cele mai sus evocate se-arata numai la acest popor si numai pe acest pamant, semn ca romanii si Romania au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face si pe altii – prieteni, neprieteni sau indiferenti – sa ne vada, sa ne cunoasca si sa ne inteleaga, cu identitatea noastra de romani.

Simplu spus, identitatea romaneasca este felul de a te simti roman, iar aceasta simtire vine prin limba, credinta, origine, nume, traditie, obicei, strai, pamant si cer etc. Avem nevoie de identitate nationala ca sa nu fim ai nimanui. La unele popoare, nationalitatea se confunda cu cetatenia si nu te poti bucura de nimic pe lumea asta daca nu ai identitate nationala.

– Cum se raporteaza alte popoare la identitatea lor?

– Toate popoarele se raporteaza la identitatea lor, iar unele o fac chiar in mod ostentativ, atragandu-ti atentia ca ele exista, ca au un mesaj de dat lumii, ca nu se lasa in voia sortii. Americanii se lauda de multe ori ca ei sunt universalisti si nu nationalisti. Este insa de ajuns sa vezi anumite manifestari ale vietii cotidiene si sa te convingi de contrariu. Astfel, circula lozinci de genul Buy only American! („Cumpara numai ceea ce este american”), la scoala se vorbeste zilnic despre „parintii patriei”, toate sarbatorile sunt americane, de la Columbus Day pana la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizeaza prin Biserica si prin Chopin, sarbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.

Am intalnit mereu intelectuali straini care sa vorbeasca despre identitatea proprie, care sa critice „nationalismul” altora, dar nu am intalnit niciodata polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care sa se critice pe sine in felul in care o fac romanii. In rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternica astazi, chiar si atunci cand acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe fata.

„A respinge tara inseamna a te respinge pe tine”

– Noile mass-media – ma refer la Internet, mai ales – ne-au introdus in ceea ce McLuhan numea „sat global”. Care credeti ca sunt efectele acestui fenomen asupra modului de a fiinta al romanilor, a asezarii, a statusului mental al noilor generatii?

„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a si indepartat unii de altii in acelasi timp. Suntem mai vecini si mai straini concomitent, mai aproape si mai departe… Ne ducem sa ne vedem rudele si prietenii in Australia sau in America, dar nu ne vedem cu vecinii de scara si nu vorbim cu colegii de grupa. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!

Romanii sunt si ei prinsi in acest vartej. Generatia mea, care a prins si alte vremuri, incearca sa redestepte anumite cutume, anumite valori ale traditiei, dar se loveste uneori de un zid dur. Daca, de exemplu, incerc sa le explic adolescentilor, tinerilor, taina muncii tacute la camp, la secera si la coasa, a taranilor de odinioara, horele din sat, doina si jalea, nuntitul si prohoditul etc., imi dau seama ca ei nu au cum sa inteleaga toate astea. Motivele sunt legate, fireste, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sunt insa si motive mai profunde. Generatia mea, chiar daca nu a fost toata rurala, a avut sansa sa mai miroasa pamantul reavan, sa simta fanul proaspat cosit, sa vada curgand sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vant si viscol.

In plus, a mai avut o sansa, anume aceea de a se impartasi din toata experienta universala prin lecturi solide si prin dascali de exceptie, daruiti scolii si natiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace in carti, pe care nu le mai citeste nimeni. Necazul este ca nu se citesc integral nici e-book-urile sau cartile electronice. Prin urmare, daca nu luam masuri, riscam sa devenim toti otova, cu mintile odihnite si goale, instrumente bune de manipulat de catre forte malefice, care stapanesc comunicarea si care au puterea sa ne indrepte pe calea dorita de ele.

Din pacate, intalnim foarte des un sentiment de respingere fata de tara, mai ales atunci cand vorbim de civilizatie. Este justificat acest sentiment?

Sentimentul despre care vorbiti este rezultatul acelorasi manipulari. Legarea solida de tara, sentimentul apartenentei la familie, la comunitate, la natiune si la credinta oamenilor tarii este primejdios pentru globalisti, pentru ca ii face pe oameni profunzi, critici, circumspecti, fideli. Romanii sunt un popor deschis si primitor si s-au lasat usor antrenati in acest proces dirijat, de „deschidere” fara limite.

Pe de alta parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe buna dreptate si care ne-a facut sa ne simtim vinovati, injositi, victime etc. Nu-i vorba, nici in trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclava latina la portile Orientului”, bantuita de inamici, jefuita de regate si imperii orgolioase, ciuntita mereu de oameni si teritorii. Tara nu a prea fost a noastra, pentru ca ne-o luasera altii demult si ne-am refacut-o cu greu. Pentru ca nu am fost in rand cu marile puteri si nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lasat usor amagiti si ne-am dezgustat de noi insine. A respinge tara inseamna a te respinge pe tine, pentru ca ce este tara fara oameni, fara romani? Or, noi nu gasim nimic mai bun sa facem decat sa hulim Romania asa de mult cum nici un inamic strain nu reuseste! Fireste, ne apuca uneori remuscarile si dorul, ne cearta parca parintii si bunicii deveniti tarana, ne mustra icoanele din „casa dinainte” sau de pe tampla bisericii, dar ne „revenim” repede si nu facem nimic ca sa indreptam situatia.

Dimpotriva, in loc sa ne purtam crucea si sa spunem strainilor cine suntem si de ce vorbim romaneste, de ce credem in Dumnezeu colindand si de ce mai strangem fanul doinind, ne declaram altceva decat romani si trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite si mai umilite de soarta decat al nostru, dar nu-si declina identitatea, originea, traditia.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tanaseanu via familiaortodoxa.ro.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

marea unire, ioan aurel pop, academia romana, centenar, marele centenar

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/ef54f756b0b268ac960179fb9077005d.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/ef54f756b0b268ac960179fb9077005d.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Discursul academicianului Ioan-Aurel Pop, Presedintele Academiei Romane. Cum s-a infaptuit Romania – reflectii la un secol de la 1918.” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.66em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537719678822{margin-bottom: 0px !important;}”]Daca in Occident, ideea statului national a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), in Orient, lucrurile capata contur in acest sens abia in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. In aceste secole, cei mai luminati dintre greci, cehi, slovaci, croati, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, romani, bulgari, sarbi si altii – adica dintre acele popoare care nu aveau state nationale sau state nationale moderne si unitare – au fost animati de ideea nationala, imitand ceea ce francezii, englezii, spaniolii si altii facusera mai devreme. Cei mai mari intelectuali si politicieni ai acestor neamuri au inteles un lucru elementar: fara stat national, popoarele lor riscau sa fie inghitite de imperiile rapace, sa fie deznationalizate sau silite sa emigreze. Romanii, care pana la 1859 aveau doar doua state autonome, supuse Portii, restul, adica mai mult de jumatate dintre ei, fiind risipiti in Imperiul Tarist, in Imperiul Otoman si mai ales in Imperiul Habsburgic, au inteles prin elitele lor ca nu aveau alta alternativa decat unirea. Revolutia Romana de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a romanilor si de formare si consolidare a Romaniei pana la 1918.

Prin urmare, dupa 1848, obiectivul fundamental al romanilor, care formau inca din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea o natiune moderna, s-a dovedit a fi unitatea politica nationala. Au inteles atunci conducatorii (dar nu numai ei) romanilor ca orice natiune merita sa aiba propriul sau stat unitar, privit drept cadru de conservare si dezvoltare a corpului national, in ansamblu, si al fiecarui individ care compunea acest corp. Imperiile multinationale dadeau semne de oboseala, nu se mai puteau mentine prin preceptele lor medievale depasite, prin absolutism si neoabsolutism, prin solutii partiale si prin reforme controlate, care nemultumeau grav popoarele asuprite.

Dupa 1848, dorinta masiva de unire a romanilor intr-un stat national, a fost conjugata cu actiunile pe plan international, de obtinere a sprijinului marilor puteri. Romanii stiau ca, fara suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes si ca unirea trebuia facuta in etape, cum aveau sa procedeze si italienii si germanii. Era clar ca, inainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de straini, trebuia format un nucleu de stat national din Moldova si Tara Romaneasca, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomana. Unirea romanilor intr-un stat national a cuprins urmatoarele etape:

  • 1848-1859-1866: unirea Moldovei si Tarii Romanesti intr-un stat, numit oficial Romania si reformat dupa principiile occidentale;
  • 1877-1878-1881: Razboiul pentru independenta Romaniei si lupta pentru recunoasterea oficiala a independentei absolute a tarii pe plan international; unirea Dobrogei cu Romania si proclamarea tarii drept regat;
  • 1914-1918-1920: participarea romanilor si a Romaniei la Primul Razboi Mondial; unirea cu Romania a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei; recunoasterea pe plan international a statului national unitar roman in granitele sale istorice.

Jumatatea secolului XIX si deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe natiuni o epoca de formare sau de consolidare a unitatii lor politice. Asa a fost cazul germanilor, italienilor, romanilor, dar si al americanilor, care, in urma Razboiului Civil, au evitat secesiunea si au intarit forta natiunii lor.

„Ora astrala” a romanilor a fost anul 1918, cand, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat in urma declaratiei presedintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul Romaniei. Actele infaptuite in 1918 au fost recunoscute oficial de catre marile puteri la Conferinta de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) si cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan international, ceea ce poporul roman decisese in anul 1918, adica noua componenta a tarii si noile granite ale Romaniei. Numai Rusia Sovietica (din 1922, U.R.S.S.), absenta la conferinta de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu Romania, dar au facut-o, in schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrala a creat, dupa 1918, conditiile favorabile dezvoltarii natiunilor, dar a continut si germenele unor rivalitati si contradictii, acutizate o data cu accentuarea revizionismului. Oricum, in 1919-1920, pentru prima oara in istorie, marile puteri au tinut seama si de vointa popoarelor, nu numai de propriile interese, cand au aprobat noua arhitectura a Europei. Aceasta arhitectura, in ciuda modificarilor mari pe care le-a suferit dupa Al Doilea Razboi Mondial, este valida in linii mari si astazi. Dupa caderea comunismului, configuratia de la 1919-1920 s-a subrezit pe alocuri si s-a consolidat in alte locuri.

Acestea sunt faptele. Fireste, regimul comunist din Romania – o ordine de stat adusa la noi pe tancurile sovietice si continuata de anumiti romani – a avut o atitudine paradoxala in prezentarea istoriei romanilor si mai ales a formarii statului national: de la internationalismul proletar (in timpul caruia pana si numele de roman era uneori prohibit) s-a ajuns la nationalismul socialist si la regimul comunist de model aproape asiatic; in acesti 10-15 ani, istoria Romaniei a devenit alba, imaculata si exclusiv glorioasa, iar „geniul Carpatilor” a ajuns sa fie plasat in fruntea voievozilor etc.

De aceea, romanii, au intrat in epoca de libertate cu un mare handicap in raport cu vecinii din alte tari foste socialiste. Niciunii dintre vecinii Romaniei, cu exceptia popoarelor traitoare in U.R.S.S., nu avusesera un asemenea regim. Ca urmare, dupa 1989, a urmat o descatusare sui generis care a adus mari suferinte, iar pe taramul istoriei a condus la caderea, de multe ori, in extrema cealalta, adica la ideea ca – din moment ce comunismul ii mintise pe romani prin glorificarea trecutului si prezentului – acestia nu fuseseram buni de nimic niciodata.

Reconstituirea vietii trecute, cu scopul cunoasterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialistilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate si prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginatiei poate sa insemne orice, numai istorie nu. Astazi, la un secol de la Marele Razboi, memoria comunitatilor recheama trecutul la apel si mai ales anii 1914-1920. Natural, in toti anii s-a intamplat cate ceva important, asa ca rememorarea nu poate fi in niciun fel caduca.

De exemplu, in august 1916, Romania intra in lupta impotriva Austro-Ungariei (si, implicit, a Germaniei si aliatilor lor), cu gandul la eliberarea milioanelor de romani din Transilvania, Banat, Crisana, Maramures si Bucovina. Insa decizia din 14 august 1916, cand regele a convocat Consiliul de Coroana ca sa anunte calea de urmat, nu a fost usoara. S-au confruntat pe fata cele doua grupari – e drept, inegale – ambele cu dorinta de aparare a intereselor tarii. Marele om politic Petre Carp – revoltat si manios pe rege cand acesta si-a expus si motivat optiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorinta ca armata romana sa fie invinsa; trimiterea fiilor sai in razboi, dar in armata germana etc.) si i-a adus aminte suveranului ca face parte dintr-o dinastie germana, care are anumite interese de aparat. Indurerat, dar ferm si lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de multi: „Domnule Carp, ati gresit cand ati vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decat interesele tarii. In constiinta mea aceste doua interese se confunda. Daca m-am hotarat sa fac acest pas grav, e fiindca, dupa matura chibzuinta, eu am ajuns la convingerea, adanca si nestramutata, ca el corespunde cu adevaratele aspiratiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta tarii, invingatoare cu ea, sau invinsa cu ea. Deoarece, mai presus de toate, sa stiti, d-le Carp, ca dinastia mea este romana. Rau ati facut cand ati facut-o straina, germana. Nu, e romaneasca! Romanii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca sa intemeieze o dinastie germana la gurile Dunarii, ci o dinastie nationala si revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi indeplinit in intregime misiunea pe care acest popor i-a incredintat-o”. Acestea sunt vorbe si fapte ale unui mare om de stat roman, demne de memoria colectiva si demne de urmat si astazi.

Prin urmare, in august 1916, Romania declara razboi Austro-Ungariei, in conformitate cu intelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum incepeau si dramele multor militari romani transilvani, banateni, criseni, maramureseni etc., obligati sa lupte contra romanilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu in „Padurea spanzuratilor”, dar si de altii, prin alte mijloace. In 1916-1917, dupa ocuparea Tarii Romanesti si a Bucurestilor, dupa mutarea autoritatilor centrale la Iasi, dupa rezistenta curajoasa de la Marasti, Marasesti si Oituz, era cat pe ce sa fim stersi complet de pe harta, prinsi intre amenintarea Puterilor Centrale si a celei estice (de la un timp bolsevice). Anul 1918, cu putine umbre si cu multe lumini, a adus implinirea statului national roman. Mentionam ca in acei ani – 1918 si precedentii – s-au pregatit destramarea imperiilor multinationale si emanciparea popoarelor frustrate dupa secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii rus, german si austro-ungar, s-au nascut ori au renascut in forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), Romania, Austria, Ungaria, Germania, tarile baltice. In cazul Romaniei, situatia este similara, dar si deosebita in raport cu exemplele mentionate. In vreme ce viitoarea Iugoslavie si Cehoslovacia erau state multinationale, Austria si Germania state nationale federale, Ungaria, Romania, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip national unitar, cu majoritati absolute detinute de popoarele care le dadeau numele.

Toate aceste schimbari fundamentale, asa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalica (1648) incoace, s-au infaptuit dupa reguli precise, agreate de comunitatea internationala, si au fost apoi aprobate (cu anumite ajustari, acolo unde au decis puterile invingatoare) prin Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Modificarile teritoriale si politice de amploare, petrecute in anii razboiului si, mai ales in 1918-1920, au doua componente, una interna si cealalta internationala. Componenta interna tine de dorinta majoritatilor etnice (considerate anterior minoritati) din anumite regiuni de a trai in state proprii sau in state locuite de aceleasi etnii, adica de a crea conditii pentru ca marea majoritate a polonezilor sa traiasca in Polonia, marea majoritate a cehilor in Cehia, a slovacilor in Slovacia, a ungurilor in Ungaria, a romanilor in Romania etc. Fireste, erau si voci care doreau ca toti polonezii sa traiasca in Polonia, ca toti cehii sa traiasca in Cehia s.a.m.d., ceea ce era imposibil; dupa cum erau altii care sperau sa pastreze, in forme adaptate, vechile imperii rebotezate si cosmetizate, ceea ce era iarasi imposibil. Este drept ca aceasta dorinta de unitate nationala ocrotita de state nationale era ultima etapa a evolutiei miscarilor de emancipare, fiindca anterior, timp de circa doua secole, nationalitatile au dorit doar egalitatea cu natiunile dominante, fara sa ceara neaparat expressis verbis frangerea acestor imperii si formarea statelor nationale unitare.

Romanii cuprinsi in Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, intr-o forma sui generis a acestuia, numita Austro-Ungaria), dar si cei din Imperiul Tarist, s-au incadrat, alaturi de polonezi, cehi, slovaci, croati, sarbi, baltici, finlandezi, ucraineni etc., in aceasta evolutie, fara mari deosebiri ori particularitati. In anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot in regiune, mai ales dupa ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectand si incheind apoi un tratat separat de pace. Romanii, in noile conditii, s-au organizat, si-au ales propriile organe reprezentative – politice si militare (de ordine publica) – si, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului. Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internationala ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei (in sens larg, adica vechiul voievodat, cu Banatul, Crisana, Satmarul, Maramuresul). Aceste foruri erau „Sfatul Tarii” (la Chisinau, in 27 martie – 9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernauti, in 15 – 28 noiembrie 1918) si „Marea Adunare Nationala”, prin cei 1228 de delegati cu drept de vot (la Alba Iulia, in 18 noiembrie – 1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de vointa ale natiunii romane au fost apoi aprobate de catre forul mondial recunoscut sa faca acest lucru, anume de catre Conferinta Pacii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealalta conferinta de pace, de dupa Al Doilea Razboi Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luata de romani in 1918 si ratificata in 1919-1920, exceptand rapirile teritoriale facute de regimul comunist stalinist in timpul si la finele razboiului (nordul Bucovinei, tinutul Herta si Basarabia).

Majoritatea istoricilor romani si straini – cu inerente variatiuni – prezinta succesiunea faptelor de mai sus in acelasi fel, rezervandu-si opinii proprii in interpretari. Astazi, in contextul celor o suta de ani trecuti de la declansarea si desfasurarea Primului Razboi Mondial, aproape toate popoarele rememoreaza evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbari teritoriale si etnice majore, rezultate, in mare parte, din miscarea de emancipare nationala si din prabusirea imperiilor multinationale (cel putin in raport cu formele in care existasera anterior). La finele anului 1918, Romania avea aproape 300 000 de km patrati si circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regionala de prim rang. In acest stat, majoritatea absoluta a populatiei o detineau romanii, aproape trei sferturi din populatie (circa 73%), minoritatile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi si altii.

Fireste, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbari de la finele Primului Razboi Mondial, invingatorii fiind, in linii mari, multumiti si laudativi fata de acele evolutii, iar invinsii fiind critici si dornici de revansa. In tarile succesoare imperiilor destramate, tonul istoricilor, al intelectualilor in general si al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie fata de realizarea edificiilor nationale si chiar triumfalist, in anumite perioade. Aceasta era vocea majoritatii, fiindca reprezentantii minoritatilor (mai ales ai acelor minoritati foste odinioara majoritati) au fost, in cea mai mare parte, retinuti, daca nu ostili si opozanti directi. Schematizarile priveaza, desigur, realitatea de bogatia si varietatea detaliilor, de paleta larga a situatiilor de nuanta. Astfel, au fost atunci chiar si romani care (ca si unii cehi, polonezi, croati, unguri etc.) nu au vrut destramarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personala pana la credinta ca viata lor sau a natiunii romane ar fi trebuit sa se dezvolte in cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este insa clar atestat si dovedit, fara nicio putinta de tagada, este faptul ca majoritatea romanilor au dorit sa faca parte din Romania, ca au format Regatul Romaniei Mari si ca acesta a fost recunoscut pe plan international, prin tratate.

Intre anii 1848 si 1918, cele mai legitime sau mai progresiste miscari europene erau cele de emancipare nationala, de obtinere a libertatilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor dupa criterii etno-nationale. Asa au procedat aproape toate natiunile de atunci, luand exemplu de la occidentali, care facusera acest lucru anterior. Aceasta era tendinta cea mai avansata in acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeana, de globalizare, de autonomia teritoriala a minoritatilor sau de eliminarea discriminarilor pe criterii religioase.

Romanii – in marea lor majoritate – au fost antrenati atunci sa lupte pentru formarea statului lor national, asa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sarbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu facut-o nici mai bine si nici mai rau decat altii. Nu au fost, in aceasta lupta a lor, nici mai constienti sau mai entuziasti, dar nici mai apatici sau mai reticenti decat altii, decat vecinii lor. Fireste, este absurd sa sustinem ca toti romanii au participat la miscarea pentru unire sau ca toti au dorit cu ardoare unirea. Totodata, este nerealist si incorect sa spunem ca unirea de la 1918 s-a facut in conditii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile si ca nu au fost incalcate atunci drepturile si valorile nimanui. Dar si mai incorect este sa pretindem ca romanii – la modul general – nu au dorit unirea, ca ei erau atrasi mai degraba de civilizatia superioara apuseana decat de Vechiul Regat, ca un manunchi de intelectuali i-ar fi amagit si ar fi actionat in numele lor.

Toate datele de care dispunem in prezent arata ca majoritatea romanilor din acele provincii au dorit unirea cu Romania si ca au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigentelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internationala a apreciat actul de vointa nationala a romanilor, formulat in anul 1918, si a recunoscut realitatile decise de romani. Atunci cand a fost posibil, mai ales in Bucovina, dar si in Basarabia si Transilvania, minoritatile au fost intrebate, iar unii membri ai lor au si sustinut apartenenta la Romania. Dar ei – romanii – au fost condusi mereu de elite si nu au ramas nicio clipa fara elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducatorii, desprinsi din popor, se ghidau dupa aspiratiile poporului, le justificau si le sustineau, iar poporul isi urma conducatorii.

De aceea, revin la vorbele inteleptului Mihail Kogalniceanu: „Unirea natiunea a facut-o!”. E vorba de natiunea romana de oricand si de oriunde. Unirea i-a coagulat pe romani si in formele de manifestare ale vietii lor cotidiene, de aceea unirea trebuie faurita, re-faurita si re-traita mereu si mai ales acum la un secol de la implinirea Romaniei Intregite. Unirea nu este un dat, ci este o grea cucerire, iar cuceririle nu se lasa de izbeliste, ci se apara, se ocrotesc si se primenesc in fiecare zi, dupa exemplul generatiilor trecute.
Nota: Discurs rostit in data de 18 septembrie 2018 la Conferinta internationala „Romania si evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desavarsirea Marii Uniri si Intregirea Romaniei” de la Ateneul Roman.

Cum s-a infaptuit Romania – reflectii la un secol de la 1918.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

ioan aurel pop, academia romana, presedintele academiei romane, patriot, revolutia sexuala, educatia sexuala, homosexualitate, periculosii batrani, patriotism

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/ioan-aurel-pop.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/ioan-aurel-pop.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”De ce nu va reusi „Revolutia Sexuala” la comanda in Romania?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530704756559{margin-bottom: 0px !important;}”]Ioan-Aurel Pop, istoric, rector al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca si presedinte al Academiei Romane, respinge, din calitatea de simplu cetatean al acestei tari, Strategia Nationala pentru Educatie Parentala, proiect care mascheaza, de fapt, si promovarea diversitatii de gen.

Evenimentul zilei a dezvaluit ieri mecanismul si reteaua din spatele asa-zisei Strategii Nationale pentru Educatie Parentala, reactiile Bisericii si ale unor importanti lideri de opinie.

Astazi, in continuarea acestui demers, prezentam, in exclusivitate, opinia argumentata a unuia dintre intetelectualii de frunte ai Romaniei. Si l-am numit aici pe Ioan-Aurel Pop, presedintele Academiei Romane. Dar sa aflam, mai bine, ce crede domnul profesor Pop despre intentia statului de a introduce in programa scolara materia Educatie sexuala, cu mentiunea ca trebuie tinut cont de faptul ca lipsa unei asemenea instruiri este evidenta – nu mai putin de 10 000 de minore nasc, in medie, in fiecare an, in Romania.

Dar, pentru ca trebuie spus, sub aceasta eticheta – Educatie sexuala – va fi, cel mai probabil, incurajata „diversitatea”, va fi promovata homosexualitatea etc.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Bulversarea sistemului” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530698852148{margin-bottom: 0px !important;}”]Are cuvantul domnul Ioan-Aurel Pop: „De la inceput, ca unul care a predat patru ani in invatamantul preuniversitar (liceal), pot sa va spun din experienta ca intentia si practica Ministerului Educatiei de a introduce mereu noi discipline (materii) scolare este nerealista si chiar paguboasa. De ce? Numarul de ore pe saptamana pentru un elev este limitat, iar stiintele educatiei ne aduc destule argumente in acest sens. Introducerea de noi ‘materii’ inseamna dislocarea disciplinelor traditionale si verificate in intreaga Epoca Moderna. Cu alte cuvinte, ca sa introducem Educatie bancara sau economica, Educatie pentru protectia mediului, Educatie pentru sanatate, Educatie manageriala, Educatie pentru siguranta circulatiei publice, Sah, Educatie sexuala (sunt numai cateva dintre propunerile facute de felurite instante – persoane, ONG-uri, institutii ale statului etc.), inseamna sa reducem sau sa scoatem din planurile de invatamant ore de Istorie, Geografie, Limba si literatura romana, limbi straine, Biologie si altele”.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Intelegere gresita” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530699106506{margin-bottom: 0px !important;}”]Profesorul Ioan-Aurel Pop isi trage sufletul, apoi incearca sa-si contureze ideea: „Or, nu se poate ca, sub pretextul pregatirii elevilor pentru viata, sa se renunte la disciplinele care formeaza viitoarele personalitati, care fauresc cultura generala, care structureaza identitatea personala si de grup. Toate aceste propuneri de noi ‘materii’ pleaca de la o intelegere gresita a rostului scolii. Asemenea propuneri nu reprezinta, de fapt, materii, ci teme si continuturi care pot fi abordate, cu tact si competenta, in cadrul disciplinelor existente”.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Profesorii de bilologie si „datoria” pentru educatia sexuala” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530704991120{margin-bottom: 0px !important;}”]Expunerea domnului Ioan-Aurel Pop continua in tenta didactica: „Intotdeauna, incepand cu a doua jumatate a secolului trecut, s-au abordat in scolile noastre, mai bine sau mai rau, subiecte ca protectia mediului, circulatia publica, paza contra incendiilor, igiena si chiar sexualitate. Eu insumi, incepand cu clasa a VIII-a, am invatat la materii precum Dirigentie, Anatomia si fiziologia omului, Geografie, Zoologie, Filozofie, Istorie, Chimie, Fizica, Stiinte sociale etc. diferite notiuni foarte necesare legate de subiectele enumerate mai sus.

Profesorii de biologie, mai ales in clasele de liceu, aveau datoria sa faca educatie sexuala, chemand chiar specialisti in domeniu la unele dintre lectiile lor. Ca acest lucru nu se facea constant si bine, ca unii ocoleau – din falsa pudoare ori din alte motive – astfel de subiecte este adevarat, dar acestea nu sunt argumente pentru a disloca o intreaga structura de invatamant”.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Profesorii de bilologie si „datoria” pentru educatia sexuala” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530707242271{margin-bottom: 0px !important;}”]Atunci, care ar fi cea mai buna solutie?

„Natural, din timp in timp, si materiile trebuie primenite si chiar inlocuite cu altele, mai adecvate vietii trepidante pe care o traim, dar acest fapt trebuie sa se petreaca la nivelul duratei lungi, o data sau de doua ori intr-o generatie (socotita cam la 25-30 de ani). Noi, insa, vrem sa schimbam mereu, frenetic, dar nu benefic, dezorientand intreaga scoala romaneasca. Pe de alta parte, procedura pacatoasa de introducere de noi materii inseamna ca acestea, alaturi de multe dintre disciplinele vechi, sa se faca in cate o ora pe saptamana, ceea ce este complet nepedagogic si periculos. Cum sa poti da, ca profesor, cel putin cate doua note obiective pe semestru, la fiecare materie, ca sa inchei media? Evident, nu poti si atunci intervine formalismul, incorectitudinea si chiar frauda”.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”„A contrapune alte tipuri de familii familiei traditionale este o eroare fatala”” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530707380470{margin-bottom: 0px !important;}”]Dupa aceasta acolada-cadru, ajungem si la subiectul fierbinte. „Chestiunea ‘diversitatii’ este o alta problema recurenta azi, mereu repetata si care tine, pe de o parte de mentalitatea lumii contemporane (mult schimbate fata de societatile trecute), iar pe de alta de globalizare, de anumite tendinte din societatile dezvoltate si prospere. Si noi, romanii, traim in aceasta lume in continua miscare (nici macar satul nostru, in care s-ar fi nascut vesnicia – cum frumos si metaforic spune Lucian Blaga – nu mai este cel de odinioara) si, asa cum putem, ne adaptam ei. Dupa anii 2000, ne-am integrat in astfel de organizatii, uniuni etc., care promoveaza alte idei decat cele traditionale”, apreciaza Ioan-Aurel Pop.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”„Diversitatea” si valorile validate de timp” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530720235556{margin-bottom: 0px !important;}”]Mai departe, cu Ioan-Aurel Pop la carma dialogului: „Nu poate pretinde nimeni ca romanii nu trebuie sa fie informati in legatura cu aceste noi trenduri, ca romanii nu trebuie sa respecte si sa accepte asemenea evolutii, dar fortarea ritmului este primejdioasa. ‘Diversitatea’ face parte din realitate, iar realitatea nu trebuie ignorata niciodata, dar a contrapune – cu insistenta si chiar cu vehementa uneori – alte tipuri de familii familiei traditionale este o eroare fatala. Eu nici nu as vorbi despre «familia traditionala», ci despre unicul tip de familie validat de istorie, prin care s-a asigurat perpetuarea umanitatii pana azi. Nu stiu ce va fi in viitor, fiindca nu am darul premonitiei si nici nu cunosc ce ne vor aduce stiinta, descoperirile in biologie, chimie, anatomie etc., dar am idee ce este prezentul. Iar in prezent, romanii, ca si alte popoare, au in mintile si sufletele lor valori verificate, legate de bunul simt si de experienta de viata ale mosilor si stramosilor lor”. Imediat, concluzia limpede: „Altii sunt liberi sa traiasca asa cum doresc, dar a obliga societatea romaneasca ‘sa se revolutioneze’ la comanda si in timp foarte scurt este complet gresit. Ceea ce v-am spus reprezinta opinia mea personala. Academia Romana va veni in curand cu propria pozitie oficiala in legatura cu ‘educatia pentru diversitate’”, subliniaza Ioan-Aurel Pop.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”„A incredinta copilul unor cupluri de homosexuali este de neconceput”” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530720813404{margin-bottom: 0px !important;}”]Este de notorietate cazul romanului din Anglia caruia, din cauza dificultatilor materiale, copiii i-au fost incredintati unui cuplu de homosexuali. Este pregatita societatea romaneasca pentru astfel de „deschideri”, pentru astfel de situatii in care familia este formata din copil/copii si doua persoane de acelasi sex care incearca sa acopere si rolul tatalui, si rolul mamei? Chestiunea nu-l surprinde pe distinsul istoric: „Opinia publica romaneasca si chiar societatea romaneasca, in majoritatea sa covarsitoare, nu pot accepta asemenea proceduri. La noi, copiii sunt conceputi de mama (de sex feminin) si de tata (de sex masculin), nascuti de mama si crescuti de ambii parinti. Aceasta este randuiala dintotdeauna si, chiar daca aceasta ordine a lucrurilor a avut si are si exceptii, exceptiile acestea nu sunt si nu au fost impinse niciodata pana la absurd”.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Pledoarie pentru parintii biologici” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530721286346{margin-bottom: 0px !important;}”]Aprofundat: „Parintii biologici sunt intotdeauna de preferat pentru cresterea si educarea copiilor; daca acest lucru nu se poate, atunci copiii raman in grija numai a unuia dintre parintii biologici; daca, din varii motive, parintii biologici nu-si pot creste copiii, atunci ei sunt incredintati statului (care-i repartizeaza in institutii speciale sau ii da spre adoptie unor cupluri legale, formate din femeie si barbat etc.). Aproape intotdeauna, parintii biologici sau un parinte biologic pot creste si educa mai bine proprii copii decat statul sau parintii adoptivi. Dar a incredinta copilul unor cupluri de homosexuali este de neconceput, din mai multe motive”.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”O necunoscuta” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530723824965{margin-bottom: 0px !important;}”]Ioan-Aurel Pop isi aduna gandurile: „Unul este foarte evident: nu se stie azi, cu siguranta, care sunt mecanismele nasterii homosexualitatii. Iar daca aceasta are si o latura de dobandire datorita mediului ambiant educational, atunci noi, oamenii, nu avem caderea morala si nici permisiunea legala – in virtutea principiilor juridice valabile in Romania – sa orientam sexualitatea naturala a copiilor spre una preconceputa. Masura luata in Anglia, cu acei copii ai romanului in cauza, este una contra naturii, a moralei crestine si a legilor din Romania. Iar daca acest român lovit de soarta este cetatean roman sau si cetatean roman, atunci statul roman are obligatia de a-i apara drepturile in acord cu sistemul juridic de la noi”.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530723867774{margin-bottom: 0px !important;}”]Sursa: Evenimentul Zilei.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

academician ioan aurel pop, ioan aurel pop

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Acad. Ioan Aurel Pop, despre indobitocirea generatiilor viitoare prin eliminarea culturii nationale” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/04/148749.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/04/148749.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1524083223830{margin-bottom: 0px !important;}”]Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universitatii Babes-Bolyai a sustinut o cuvantare despre importanta culturii si a studierii istoriei in scoli, punand accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul mostenirii culturale a umanitatii si a natiunii”.

In cadrul sesiunii organizate de catre Academia Romana cu ocazia Zilei Culturii Romane, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educatia de tip nou din scolile romanesti, aratand ca astfel se obtin generatii intregi de analfabeti functionali.

Am vazut relativ recent ca, in programele scolare, aproape orice referinta istorica din studiul literaturii este eliminata, iar creatiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate intelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifica prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cartarescu, Mircea Eliade si Camil Petrescu, la romanul social prin ‘Ciocoii vechi si noi’ si prin ‘Rascoala’, la literatura religioasă prin Dosoftei si Arghezi, la literatura istorica prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi si Maurice Druon etc. Fireste, nimeni nu mai citeste operele literare respective in intregime, ci profesorii si elevii se multumesc cu ‘povestiri’ despre aceste opere, cu pastise, cu reproducerea unor comentarii ale altora si, rar, cu fragmente din lucrarile in cauza. De aceea, asistand la ore in scoli, mi-a fost dat sa aud in anii din urma intrebari si remarci de genul: ‘De ce scrie Nicolae Filimon asa de naiv in comparatie cu Mircea Eliade?’, ‘De ce sa-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleasi teme?’, ‘Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stanescu?’ etc. Disciplina numită ‘Istorie’ – atat cat mai exista ea in scoala, la dimensiunea unei ore pe saptamana – abordeaza tot ‘teme mari’, reluate la nivel superior (dupa cum ni se spune) in fiecare clasa urmatoare.

De exemplu, se compara revolutiile din epoca moderna si contemporana, de la Revolutia Engleza din secolul al XVII-lea pana la Revolutia Romana de la 1989. La fel se intampla cu razboaiele sau conflictele armate, de la Razboiul Troian pana la Razboiul celor Doua Roze (intr-o prima etapa) sau de la Razboaiele Napoleoniene la Al Doilea Razboi Mondial (in alta etapa). Astfel, unii elevi pot invata cate ceva despre Napoleon Bonaparte inainte de a sti date despre Marea Revolutie Franceza, care l-a produs pe Napoleon. In urma unei lectii de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate pana azi (adica de la catapulta pana la metodele digitale de lupta) am auzit o intrebare stupefianta: ‘Oare Iulius Caesar era un om destept, din moment ce nu-si stabilea strategia de lupta la calculator si din moment ce nu comunica prin e-mail?’. Despre Evul Mediu ‘intunecat’ ce sa mai spun? Mintile tinere se dezorienteaza complet cand afla ca universitatile sunt o ‘inventie’ tocmai a ‘barbariei medievale’ sau cand vad ca, in scriptoriile manastirilor, calugarii truditori au copiat manuscrisele intregii intelepciuni antice si le-au pastrat ca pe odoare de pret pentru viitorime,

a spus profesorul Pop.

Rectorul Universitatii Babes-Bolyai a deplans si eliminarea componentei spirituale din invatamant, care are ca rezultat „promotii animate doar de aspectul material, de castigul banesc, de competitia dupa cat mai multe averi”.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educationale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul mostenirii culturale a umanitatii si a natiunii. Elevii nu mai stiu si nu mai trebuie sa stie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalereasca a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau rationalismul, nici carui secol ii apartine romantismul si nici cum s-a manifestat iluminismul. Am facut experimentul neinspirat de a-i pune pe studentii mei din anul I sa aseze in ordine cronologica cateva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunandu-le ca s-au manifestat in trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet nestiutori, iar unii mi-au spus ca nici nu-si obosesc mintea, fiindca pot sa caute pe telefon daca au nevoie. Altii, mai versati in formele de comunicare actuale, au pretins ca impartirea aceasta vetusta pe curente culturale, literare, de idei este o conventie umana si ca lumea trebuie studiata si cunoscuta global, pieptis, fara bariere si fara domenii. I-am intrebat atunci despre universalismul titanilor Renasterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor si mi-au cerut voie sa caute pe Google.

In aceste conditii, cum sa mai indraznesti sa intrebi ceva despre lipsa de informatii din manuale privind umanismul romanesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienachita Vacarescu si Sadoveanu, Cosbuc si Goga, si chiar Toparceanu si Minulescu? Ti se sugereaza ori ti se spune clar – dupa punerea unor asemenea intrebari – ca esti depasit de vreme, batran, nostalgic sau, mai rau, nationalist si xenofob. Prin astfel de conceptii ale noilor ‘propagandisti’, tinerii ajung la un nivel minim de cunostinte de cultura generala si de cultura nationala, nivel care nu-i ajuta deloc sa se orienteze in lumea contemporana. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma si te cred daca le spui ca Michelangelo a facut Capela Sixtina la 1300, animat de conceptii iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educatiei, ne trezim cu promotii animate doar de aspectul material, de castigul banesc, de competitia dupa cat mai multe averi. Campaniile de denigrare a educatiei (scolii) si a institutiei bisericesti conduc in aceeasi directie de repudiere a valorilor culturale,

a afirmat reputatul academician și istoric.

Academicianul a deplans mentalitatea unor educatori care cred ca singurele cunostinte pe care tinerii trebuie sa le cunoasca sunt cele legate de mancarea sanatoasa, business sau folosirea calculatorului. Adolescentii stiu totul despre pokemoni, dar nu stiu cine sunt marile personalitati ale istoriei nationale.

Exista educatori care cred (si aplica in practica aceasta convingere) ca daca elevii invata azi cum sa lucreze la computer, daca stiu (eventual) cum se deschida o afacere, cum sa manance sanatos, cum sa-si dezvolte anumite grupuri de muschi sau cum sa practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot sa stie si conjugarea verbelor neregulate, sa invete versuri, sa inteleaga pictura murala a Voronetului, sa explice notiunile de ‘hora’ si de ‘doina’ sau sa stie ‘pe de rost’ unde se afla Pietrosul Calimanilor.

Este aceasta, probabil, o gandire de tip digital: memoria tinerilor, ca si memoria calculatorului, este limitata (ca doar nimic nu este infinit pe lumea asta pamanteasca!) si atunci de ce sa le-o ocupam cu ‘vechituri’, cu aspecte ‘revolute’, cu ‘balast’ si sa-i lasam neadaptati la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsApp-ului? Toate bune si frumoase, daca ar fi asa, dar nu este, fiindca mintea omului nu functioneaza pe principii digitale, mintea omeneasca nu este un computer. Capacitatea noastra de memorare este, practic, nelimitata, iar nefolosirea acestei capacitati devine, in anii din urma, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu notiuni de cultura istorica precum cele mentionate mai sus il transforma pe om intr-un ogor fertil necultivat. Inca din vechime, campurile cultivate intens cu anumite plante erau lasate dupa un timp sa ‘se odihneasca’, erau lasate ‘în parloaga’ sau ‘in moina’, dar numai cu un scop: ca sa poata produce apoi mai mult si mai bine ulterior! Daca insa noi, in perioada celor 12 ani de studii elementare si secundare, ii lasam pe elevi sa ‘se odihneasca’ si nu le inoculam deloc sau aproape deloc cultura (experienta culturala a natiunii si a omenirii, mostenirea generatiilor care ne-au precedat) ii lasam complet de izbeliste, ii lasam prada celor mai dureroase si periculoase experiente si experimente.

Multi spun ca nu stiu, fiindca au uitat. Este cel mai adesea fals: ca sa uiti, trebuie mai întai sa ai din ce uita. Se spune ca – in chip paradoxal – cultura generala este ceea ce-ti ramane in memorie dupa ce ai uitat ceea ce ai invatat in scoala!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoastere precum istoria, istoria literara si culturala, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci si istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Va rog sa intrebati un tanar care sunt mecanismele simple din fizica, sau cand a trait Newton, sau ce este un postulat, sau cand a fost inventat motorul cu ardere interna, sau cum, cand si de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu stiu din capul lor daca pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate in lume, in ultimele doua secole, sa zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu stiu ce / cine este ‘Fat-Frumos din lacrima’, nu mai stiu ce sa creada despre Mihai Viteazul, despre Balcescu si Kogalniceanu, dar stiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Razboiul Stelelor, de Stapanul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rau deloc, evident, ca stiu aceste lucruri despre lumea care-i inconjoara, dar este gresit sa fie privati programatic din zestrea lor mentala de mostenirea culturala a omenirii,

a mai adaugat Ioan Aurel Pop.

Profesorul a incheiat spunand ca universalul nu poate fi inteles decat prin particular si adevarul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplans faptul ca unii se rusineaza de Eminescu sau de cultura nationala.

Prin urmare, chiar daca adevarul este relativ, dar el ramane adevar. Iar adevarul nostru se afla in legatura cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu si ne dezicem uneori de el, avem o sarbatoare a culturii nationale si ne rusinam de ea, daca nu de substantivul ‘cultura’, atunci de adjectivul ‘nationala’, ca si cum ar fi ciumat. Deocamdata insa – pana la reusita deplina a globalizarii – un strain venit spre noi nu ne va intreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii nostri de valori, de Ulpia Traiana, de Densus si de Surdesti, de ‘Balada’ lui Porumbescu si de Victor Babes, de un contemporan roman al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai multi vor tacea in fata unor astfel de intrebari sau vor spune – in pacatoasa traditie romaneasca – ca nu avem nimic, ca nu am creat nimic si ca nu reprezentam nimic. Ne complacem uneori in aceasta ieftina filosofie a nimicniciei, autoflagelandu-ne cu pasiune. Noi nu suntem, fireste, creatorii culturii universale, dar fara noi (ca si fara ceilalti), cu siguranta, cultura lumii ar fi mai saraca.

Cultura romaneasca, invatata la scoala din perspectiva istorica – ca sa nu mai auzim oameni spunand ca Eminescu sau Cosbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastra, salvarea mintilor noastre, dar si calea de a intelege universalitatea. Cultura lumii – daca exista – este formata din toate culturile nationale si regionale. Ca romani, vorbitori de limba romana, ca sa-l receptam pe Goethe intr-o buna traducere romaneasca, trebuie sa-l patrundem pe Eminescu, fara de care am fi cu totii mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine sa veghem aici, la Academia Romana, ca noi, romanii, sa nu uitam niciodata ‘sa ne cuprindem de acel farmec sfant’, asa cum ne indeamna, din vesnicie, Eminescu. Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neaga valoarea culturilor nationale in general si a culturii nationale romanesti, in special, 

a concluzionat Ioan Aurel Pop.

Iata discursul integral:[/vc_column_text][vc_column_text css=”.vc_custom_1524213379425{margin-bottom: 0px !important;}”]

Cultura romana si dimensiunea sa istorica nationala

„La 8 februarie 2018, presedinta Coalitiei pentru educatie tragea iarasi, prin mijloacele de difuzare in masa, un semnal de alarmă: ‘40% din generatiile viitoare, din cei care vin din urma si trebuie sa sustina Romania din punct de vedere economic, social, cultural si politic, sunt analfabeti sociali si functionali, adică vor fi un balast in viitor si nu un activ, ca acum, pentru piata muncii, pentru business, pentru economie, pentru Romania. Ce inseamna analfabet social si functional? Nu pot intelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decat operatiuni simple, mecanice, fizice’. Oare este posibil ca Romania contemporana sa se afle tocmai intr-o astfel de situatie? Si daca este asa sau aproape asa, cum se va fi ajuns aici? In ce raport se afla acest ‘analfabetism social si functional’ cu ceea ce numim indeobste cultura?

S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definitii ale culturii, fara sa se cada de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvantul cultura este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are acceptiuni destul de variate: a cultiva (pamantul), a locui, a impodobi, a ingriji, a ocroti, a indragi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituala (intelectuala) de grup, insa, este un concept mai bine circumscris si acesta se refera, cred, la ansamblul manifestarilor spirituale ale unei comunitati, concretizate in creatii si realizate, de regula, in institutii. Cultura aceasta spirituala s-a faurit de-a lungul istoriei si se faureste si acum, sub ochii nostri. Ea este, prin urmare, o mostenire, transmisa deopotriva prin memoria individuala si prin memoria colectiva, dezvoltata mereu. Nimeni nu poate elabora o creatie spirituala – oricat talent ar avea – daca nu este depozitarul acestei mosteniri, daca nu a asimilat valorile culturale anterioare, daca nu are o anumita forma mentis alcatuita prin educatie, transmisa dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici sa vorbesc despre cultura individuala, ci despre cultura acelei comunitati umane care se cheama natiune si, in primul rand, despre cultura nationala romaneasca. Aceasta cultura a romanilor ca natiune nu are niciun inteles fara componenta sa istorica, iar lipsirea ei de dimensiune istorica este un act iresponsabil.

De regula, azi exista o reticenta bine intretinuta fata de trecut (si, implicit, fata de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel putin doua motivații: 1. Trecutul este mort si, prin urmare, el nu prezinta nici o importanta in ‘competitia’ sa cu prezentul si, mai ales, cu viitorul; oamenii si grupurile de oameni trebuie sa se ocupe, asadar, de ceea ce este si de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv ingropat in uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit in functie de criteriul adevarului, fiindca adevarul nu exista. Traim in epoca post-adevarului si suntem, astfel, liberi sa ne construim / inventam fiecare propriile ‘adevaruri’, in functie de nevoi, sensibilitati, gusturi, interese, comenzi sociale, pregatire etc. Repudierea componentei istorice din societatile contemporane, inclusiv din Romania, este vizibila in toate domeniile, dar ceea ce ne intereseaza aici este consecinta acestui fenomen asupra culturii.

Primele notiuni de cultura nationala se dobandesc in anii fragezi de viata, in familie si se sistematizeaza si desavarsesc apoi in scoala, prin educatia organizata. Una dintre cele mai importante institutii de cultura este scoala si orice capitol important de istoria culturii unui popor incepe cu invatamantul. Toate disciplinele scolare contribuie la formarea culturii individuale si a conceptului de cultura in general, in mintile tinere. Creatiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel putin de la Renastere incoace – in filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, stiintifice, artistice, medicale etc., iar de atunci incoace aceste forme de creatie s-au tot diversificat si perfectionat. In lumea contemporana, creatia din domeniile stiintelor exacte, ale naturii si tehnice este considerata, de catre multi exegeti, drept cea mai importanta parte a culturii. In timpurile revolute nu a fost insa asa, de aceea mostenirea culturala a omenirii si a natiunii se transmite, in primul rand, in scoala, prin discipline ca limba si literatura romana, limbi si literaturi straine, istorie, limba si literatura latina, filosofie, religie, geografie etc. Nici una dintre aceste discipline nu se poate studia si intelege in afara componentei sale istorice. Spre exemplu, intre primele notiuni care trebuie insusite la literatura romana se afla succesiunea si definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel putin din secolul al XVIII-lea incoace, secol in care elitele credeau ca prin cultura se poate ajunge la libertate. Am vazut relativ recent ca, in programele scolare, aproape orice referinta istorica din studiul literaturii este eliminata, iar creatiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate intelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifica prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cartarescu, Mircea Eliade si Camil Petrescu, la romanul social prin ‘Ciocoii vechi si noi’ si prin ‘Rascoala’, la literatura religioasa prin Dosoftei si Arghezi, la literatura istorica prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi si Maurice Druon etc. Fireste, nimeni nu mai citeste operele literare respective in intregime, ci profesorii si elevii se multumesc cu ‘povestiri’ despre aceste opere, cu pastise, cu reproducerea unor comentarii ale altora si, rar, cu fragmente din lucrarile in cauza. De aceea, asistand la ore in scoli, mi-a fost dat sa aud in anii din urma intrebari si remarci de genul: ‘De ce scrie Nicolae Filimon asa de naiv in comparatie cu Mircea Eliade?’, ‘De ce sa-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleasi teme?’, ‘Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stanescu?’ etc. Disciplina numita ‘Istorie’ – atat cat mai exista ea in scoala, la dimensiunea unei ore pe saptamana – abordeaza tot ‘teme mari’, reluate la nivel superior (dupa cum ni se spune) in fiecare clasa urmatoare. De exemplu, se compara revolutiile din epoca moderna si contemporana, de la Revolutia Engleza din secolul al XVII-lea pana la Revolutia Romana de la 1989. La fel se intampla cu războaiele sau conflictele armate, de la Razboiul Troian pana la Razboiul celor Doua Roze (intr-o prima etapa) sau de la Razboaiele Napoleoniene la Al Doilea Razboi Mondial (in altă etapa). Astfel, unii elevi pot invata cate ceva despre Napoleon Bonaparte inainte de a sti date despre Marea Revolutie Franceza, care l-a produs pe Napoleon. In urma unei lectii de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate pana azi (adica de la catapulta până la metodele digitale de lupta) am auzit o intrebare stupefianta: ‘Oare Iulius Caesar era un om destept, din moment ce nu-si stabilea strategia de lupta la calculator si din moment ce nu comunica prin e-mail?’. Despre Evul Mediu ‘intunecat’ ce sa mai spun? Mințile tinere se dezorienteaza complet cand afla ca universitatile sunt o ‘inventie’ tocmai a ‘barbariei medievale’ sau cand vad ca, in scriptoriile manastirilor, calugarii truditori au copiat manuscrisele intregii intelepciuni antice si le-au pastrat ca pe odoare de pret pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberatii educationale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul mostenirii culturale a umanitatii si a natiunii. Elevii nu mai stiu si nu mai trebuie sa stie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalereasca a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau rationalismul, nici carui secol ii apartine romantismul si nici cum s-a manifestat iluminismul. Am facut experimentul neinspirat de a-i pune pe studentii mei din anul I sa aseze in ordine cronologica cateva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunandu-le ca s-au manifestat in trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet nestiutori, iar unii mi-au spus ca nici nu-si obosesc mintea, fiindca pot sa caute pe telefon daca au nevoie. Altii, mai versati in formele de comunicare actuale, au pretins ca impartirea aceasta vetusta pe curente culturale, literare, de idei este o conventie umana si ca lumea trebuie studiata si cunoscuta global, pieptis, fara bariere si fara domenii. I-am intrebat atunci despre universalismul titanilor Renasterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor si mi-au cerut voie sa caute pe Google.

In aceste conditii, cum sa mai indraznesti sa intrebi ceva despre lipsa de informatii din manuale privind umanismul romanesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienachita Vacarescu si Sadoveanu, Cosbuc si Goga, si chiar Toparceanu si Minulescu? Ti se sugereaza ori ti se spune clar – dupa punerea unor asemenea intrebari – ca esti depasit de vreme, batran, nostalgic sau, mai rau, nationalist si xenofob. Prin astfel de conceptii ale noilor ‘propagandisti’, tinerii ajung la un nivel minim de cunostinte de cultura generala si de cultura nationala, nivel care nu-i ajuta deloc sa se orienteze in lumea contemporana. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma si te cred daca le spui ca Michelangelo a facut Capela Sixtina la 1300, animat de conceptii iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educatiei, ne trezim cu promotii animate doar de aspectul material, de castigul banesc, de competitia dupa cat mai multe averi. Campaniile de denigrare a educatiei (scolii) si a institutiei bisericesti conduc in aceeasi directie de repudiere a valorilor culturale.

Sa ne intelegem bine: toate acestea nu inseamna deloc ca acesti tineri au un nivel scazut de inteligenta sau ca sunt mai putin capabili decat alte generatii, din trecut; dimpotrivă, sunt convins ca au abilitati mult mai bune si potential mult mai ridicat decat odinioara. Numai ca, fiind unilateral si nepotrivit educati, dupa precepte asa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea. Principiul conform caruia elevii nu trebuie sa memoreze totul, adica sa-si insuseasca mecanic ceea ce-i invata altii, este unul corect, in esenta. Dar de aici si pana la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Exista educatori care cred (si aplica in practica aceasta convingere) ca daca elevii învata azi cum sa lucreze la computer, daca stiu (eventual) cum se deschida o afacere, cum sa manance sanatos, cum sa-si dezvolte anumite grupe de muschi sau cum sa practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot sa stie si conjugarea verbelor neregulate, sa invete versuri, sa inteleaga pictura murala a Voronetului, sa explice notiunile de ‘hora’ si de ‘doina’ sau sa stie ‘pe de rost’ unde se afla Pietrosul Calimanilor. Este aceasta, probabil, o gandire de tip digital: memoria tinerilor, ca si memoria calculatorului, este limitata (ca doar nimic nu este infinit pe lumea asta pamanteasca!) si atunci de ce sa le-o ocupam cu ‘vechituri’, cu aspecte ‘revolute’, cu ‘balast’ si sa-i lasam neadaptati la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsApp-ului?

Toate bune si frumoase, daca ar fi asa, dar nu este, fiindca mintea omului nu functioneaza pe principii digitale, mintea omeneasca nu este un computer. Capacitatea noastra de memorare este, practic, nelimitata, iar nefolosirea acestei capacitati devine, in anii din urma, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu notiuni de cultura istorica precum cele mentionate mai sus il transforma pe om intr-un ogor fertil necultivat. Inca din vechime, campurile cultivate intens cu anumite plante erau lasate dupa un timp sa ‘se odihneasca’, erau lasate ‘in parloaga’ sau ‘in moina’, dar numai cu un scop: ca sa poata produce apoi mai mult si mai bine ulterior! Daca insa noi, in perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, ii lasam pe elevi sa ‘se odihneasca’ si nu le inoculam deloc sau aproape deloc cultura (experienta culturala a natiunii si a omenirii, mostenirea generatiilor care ne-au precedat) ii lasam complet de izbeliste, ii lasam prada celor mai dureroase si periculoase experiente si experimente.

Multi spun ca nu stiu, fiindca au uitat. Este cel mai adesea fals: ca sa uiti, trebuie mai intai sa ai din ce uita. Se spune ca – in chip paradoxal – cultura generala este ceea ce-ti ramane in memorie dupa ce ai uitat ceea ce ai invatat in scoala!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoastere precum istoria, istoria literara si culturala, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci si istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Va rog sa intrebati un tanar care sunt mecanismele simple din fizica, sau cand a trait Newton, sau ce este un postulat, sau cand a fost inventat motorul cu ardere interna, sau cum, cand si de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu stiu din capul lor daca pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate in lume, in ultimele doua secole, sa zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu stiu ce sau cine este ‘Fat-Frumos din lacrima’, nu mai stiu ce sa creada despre Mihai Viteazul, despre Balcescu si Kogalniceanu, dar stiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Razboiul Stelelor, de Stapanul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rau deloc, evident, ca stiu aceste lucruri despre lumea care-i inconjoara, dar este gresit sa fie privati programatic din zestrea lor mentala de mostenirea culturala a omenirii.

Necultivarea memoriei – individuale si colective – este reteta sigura pentru limitarea inteligentei oamenilor. Un om neinformat crede mult mai usor o stire din mass-media, iar astazi se manifesta, in peisajul cotidian, adevarati specialisti in ‘stiri false’ (fake news), adica in dezinformare. Cum sa poti distinge intre adevar si minciuna, daca nu ai inmagazinate in mintea ta cunostintele de baza despre lumea aceasta, ca sa poti compara? Ca sa compari ce afli cu ce stii, este nevoie sa știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregateste ademenirea usoara a publicului spre directii dorite de comunicatorii interesati. Nu digitalizarea este cauza acestei orientari contemporane – despre care am mai scris si am fost rau inteles de unii – ci plonjarea in epoca Facebook fara pregatirea necesara, iar pregatirea inseamna cultura, inseamna cunostinte despre societate, despre experienta de viata a poporului tau si a omenirii. Revin la afirmatiile de la inceput, ca sa inchei.

Este o mare eroare sa credem si sa-i convingem si pe tineri ca trecutul este mort. Trecutul este viata noastra in care se concentreaza toata viata celor care ne-au precedat. In noi se sintetizeaza tot prezentul oamenilor care au trait in trecut. Sa ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: ‘Trecutul nu este mort. Nici macar nu este trecut’. Prin urmare, daca ne propunem sa ignoram trecutul, ne decidem sa ignoram sau sa punem intre paranteze viata insasi.

Este drept ca noi, oamenii, nu stapanim adevarul absolut, dar de aici si pana la campania de discreditare a adevarului nostru, omenesc si pamantean, este o mare diferenta. Adevarul-echivalenta (acela care tinde sa suprapuna perfect discursul nostru cu realitatea descrisa) poate sa fie o iluzie, dar atunci post-adevarul / adevarul-semnificatie (adevarul fiecaruia, dupa imprejurari si interese) este o iluzie si mai mare, o sarlatanie frumos ambalata. Nu sunt mai multe adevaruri – cum incearca sa ne convinga unii ‘exegeti’ – ci exista doar adevar relativ, la care ajungem in masura in care putem, noi, oamenii, daca facem eforturi in acest sens. Adevarul nostru, chiar daca nu este imuabil, exista si este cu atat mai fascinant. Ce poate fi mai tulburator decat cautarea adevarului omeneste posibil si valabil intr-o anumita etapa a cunoasterii?

Prin urmare, chiar daca adevarul este relativ, el ramane adevar. Iar adevarul nostru se afla in legatura cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu si ne dezicem uneori de el, avem o sarbatoare a culturii nationale si ne rusinam de ea, daca nu de substantivul ‘cultura’, atunci de adjectivul ‘nationala’, ca si cum ar fi ciumat. Deocamdata insa – pana la reusita deplina a globalizarii – un strain venit spre noi nu ne va intreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii nostri de valori, de Ulpia Traiana, de Densus si de Surdesti, de ‘Balada’ lui Porumbescu si de Victor Babes, de un contemporan roman al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai multi vor tacea in fata unor astfel de intrebari sau vor spune – in pacatoasa traditie romaneasca – ca nu avem nimic, ca nu am creat nimic si ca nu reprezentam nimic. Ne complacem uneori in aceasta ieftina filosofie a nimicniciei, autoflagelandu-ne cu pasiune. Noi nu suntem, fireste, creatorii culturii universale, dar fara noi (ca si fara ceilalti), cu siguranta, cultura lumii ar fi mai saraca.

Cultura romaneasca, invatata la scoala din perspectiva istorica – ca sa nu mai auzim oameni spunand ca Eminescu sau Cosbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastra, salvarea mintilor noastre, dar si calea de a intelege universalitatea. Cultura lumii – daca exista – este formata din toate culturile nationale si regionale. Ca romani, vorbitori de limba romana, ca sa-l receptam pe Goethe intr-o buna traducere romaneasca, trebuie sa-l patrundem pe Eminescu, fara de care am fi cu totii mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine sa veghem aici, la Academia Romana, ca noi, romanii, sa nu uitam niciodata ‘sa ne cuprindem de acel farmec sfant’, asa cum ne indeamna, din vesnicie, Eminescu.

Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neaga valoarea culturilor nationale in general si a culturii nationale romanesti, in special.”

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

ioan aurel pop, presedintele academiei romane, academia romana

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider][vc_custom_heading text=”De ce vor „multiculturaliștii” din România și din Occident capul patriotului Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2.4em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/04/ioan-aurel-pop-foto-revistasintezaro-465×390.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/04/ioan-aurel-pop-foto-revistasintezaro-465×390.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider][vc_column_text css=”.vc_custom_1523797053778{margin-bottom: 0px !important;}”]DanTomozei.ro: A trecut doar o săptămână de la alegerea în funcția de Președinte al Academiei Române, mai sunt alte șapte zile până la preluarea oficială a funcției, însă eruditul Ioan-Aurel Pop (foto) este conturat, în presa „occidentală cu orice preț”, un pericol ce trebuie oprit! Un pericol pentru care sunt inventate acuzații la modă, care prind la publicul naiv, bolnav de senzațional, ahtiat să demoleze, necum să pună o cărămidă la zidirea țării … sau măcar la cea proprie.

Nerușinarea celor de la „Revista 22” este specifică Grupului de Dialog Social (GDS), o grupare de intelectuali recunoscuți pentru dubla măsură utilizată în raport cu normalitatea: cu marjă de eroare în cazul prietenilor, cu fățărnicie și dispreț în cazul celor care au făcut o datorie de onoare din a vorbi apăsat, cu mândrie, despre români și România. Aceasta nu are cum să placă promotorilor urii, dezbinării, imoralității, defăimării, uzurpării și trădării României.

Academicianul Ioan-Aurel Pop este un pericol pentru promotorii convingerilor multinaționaliste, pentru cei care au pervertit adevărul, esența, valoarea, sensul, rostul românesc, motiv pentru care trebuie mânjit și spurcat. Pentru asta, delatorii de la Revista 22 folosesc metode neosecuriste, inventând realități, folosind capete de jumătăți de adevăr, fără legătură cu acuzațiile, livrând public o mizerie care murdărește nu doar personalitatea celui vizat, ci odată cu aceasta Academia Română și România!

Academicianul Ioan-Aurel Pop, poate cea mai lucidă personalitate din România ultimilor ani, reprezintă un pericol pentru că vine să aducă limpezime, decență, forță și argument, acolo unde predomină impostura și prăbușirea morală. Un astfel de om în fruntea celei mai importante instituții de cultură din România este un pericol pentru cei care au terfelit, până la anulare, sensul și valoarea bunei cuviințe, adevărului, modestiei, măsurii.

Pentru că, în toate, trebuie să existe o măsură. Chiar și pentru cei care s-au îngrijit să se autoproclame noua elită a României, formatoare de false valori, modelate permanent după necesități: când băsiste, când iohanniste, când euro-multinaționaliste, însă niciodată românești și pentru români.

Cu modestia și decența care l-au evidențiat în spațiul public, Academicianul Ioan-Aurel Pop a explicat, stupefiat, pentru PSNews, care este realitatea pe care GDS și Revista 22 o ignoră. Însă, o minciună este aproape impsibil de contracarat cu un adevăr. Ori tocmai pe această situație mizează detractorii de profesie. Detractori care au făcut carieră în luarea la țintă a profesorului Pop. Vezi delirul filozofului Liiceanu.

În mod firesc, Academicianul Ioan-Aurel Pop nu are nevoie să fie apărat de unii ca noi, însă în fața hidoasei imagini și campanii anti-româniste este necesar să ne ridicăm cu toții.

Pentru că Ioan-Aurel Pop, mai ales din postura de lider al Academiei Române, trebuie apărat în fața imposturii. Pentru că Ioan-Aurel Pop, de la înălțimea funcției sale, este o voce rarisimă în România vremurilor globaliste, o voce care oferă certitudinile obligatorii, pietrele de temelie necesare conștiinței naționale, decente!

Pentru a înțelege șansa pe care România o are prin alegerea profesorului Ioan-Aurel Pop în funcția de Președinte al Academiei Române, cei neobișnuiți cu lectura ar trebui să facă măcar efortul de a percurge prezentarea intitulată „Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia” (Acad. Ioan-Aurel Pop, 2013). Apoi, cu siguranță vor fi stârniți să afle mai mult despre sine și despre omul care are, între multe alte misiuni, obligația de a impune decența în România. Cel puțin pentru a promova la nivelul conștiinței publice „Apelul Academiei Române pentru IDENTITATE, SUVERANITATE ŞI UNITATE NAŢIONALĂ!„, al cărui inițiator este.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]