Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. „Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

Paradigma caprei

…O ţară îşi poate reface economia pornind de la prestigiul unui brand, a unor valori de cunoaştere sau comunitare. Acestea din urmă, de pildă, denotă o bună organizare internă, ceea ce înseamnă că oamenii sprijină nu numai o persoană sau alta, ci ideile, principiile, soluţiile, invenţiile. În managementul crizelor – şi noi suntem în criză – singura soluţie o constituie programele de autoorganizare. Ca în chibuţurile evreieşti.

Ce sunt chibuţurile?

Chibuţurile sunt mici organizaţii în deşertul din Israel. Adică în jurul unei oaze s-au strâns câteva mii de oameni care au trebuit să supravieţuiască. Şi au făcut-o oferindu-şi unii altora serviciile, ajutându-se unii pe alţii. Venitul unui chibuţ e echivalent cu venitul naţional al unui stat mediu. 

În România s-ar putea realiza aşa ceva? Noi avem o problemă cu… „paradigma caprei”… Capra vecinului…

Să ştiţi că nu e naturală, e de import. Ni s-a inoculat această mentalitate. Ăsta a fost rolul statului comunist, să cultive nişte principii greşite la populaţie, să-i facă egocentrici, să n-aibă idei generoase, să nu-şi asume riscuri. Fiind egocentrici, erau uşor de manipulat… Acum ne aflăm în faţa unei situaţii care are aparent două soluţii. Una e falsă, perdantă şi, din păcate, este pe cale să fie preluată de sectorul politic. Şi anume ţinerea în mână a sistemului, ca pe vremea proletcultismului, când totul era controlat prin politruci. Dacă se va merge în aceeaşi direcţie, se va ajunge la explozii sociale grozave, la emigrarea în masă a populaţiei şi la schimbarea structurii etnice. 

Cum s-a ajuns la situaţia asta?

În ’90, când s-au format partidele politice, au intrat în ele şi oameni valoroşi – intelectuali de bună factură, specialişti în diverse domenii… N-au rezistat din cauza oportuniştilor. Mai devreme sau mai târziu, coaliţiile care s-au creat în interiorul partidelor pe bază de interese materiale şi pe dat tunuri i-au trecut pe cei buni în linia a doua, apoi în linia a treia, până când i-au făcut să dispară de tot.

În momentul de faţă există şi alţi oameni în România – oameni care au expertiză în politici publice, pentru că s-au luptat, în interiorul partidelor, să promoveze lucruri de calitate, principii de calitate, programe adevărate. Sunt cei rejectaţi de grupurile de interese dubioase.

Până acum, bătălia asta ne-a adus pe noi în situaţia pe care o cunoaştem: suma imensă de 1.500 de miliarde de euro care a fost, practic, furată din ţară, căderea şi colapsul economic din momentul actual, plus starea generală a naţiunii din acest moment (populaţie demotivată, neinformată, gata să fugă în altă parte ş.a.m.d.).
În toată acestă perioadă se punea greşit problema că iniţiativele de dezvoltare naţională nu merg. În realitate, nu exista voinţă politică. De fapt, interesul politic se vede în acest moment de bilanţ, prin banii care au fost furaţi pe căi aproape legale, dar nu şi morale, din România.

Deci, ne aflăm într-o situaţie mai mult decât critică, pentru că oportuniştii şi-au văzut doar propriul interes iar ceilalţi nu s-au putut organiza. Asta nu înseamnă că nu se pot reorganiza. Uite, de pildă, partidele mici, de buzunar, care nu sunt puternice, dar sunt legal constituite şi la care pot adera foştii membri refuzaţi de partide pentru că erau de calitate. Ei, având deja o experienţă, pot fi reactivaţi în sensul de a forma tineri pe criterii de competenţă.

De fapt şi la urma urmei, de ce au fost refuzaţi?

În primul rând pentru că nu erau şantajabili. S-a petrecut o selecţie ciudată, pe persoane. O selecţie foarte dură, numai cu persoane şantajabile, pentru păstrarea “legii tăcerii”… Pentru că partidele erau, de fapt, incubatoare de afaceri, nu incubatoare de politici publice cum ar fi trebuit să fie. Toate acestea au fost făcute sub protecţia partidelor, la limita legii. De fapt, legile au fost făcute în aşa fel încât să le meargă. Au fost legi făcute chiar şi pentru o singură persoană – o anumită persoană. De aceea era nevoie ca toţi cei implicaţi să fie şantajabili – ca să păstreze legea tăcerii.

Mai funcţionează această lege?

Asta-i problema. Legea tăcerii a fost ruptă şi nu mai poate fi dreasă. Pentru că s-au împuţinat resursele şi nu mai au cu ce să cumpere tăcerea. Au fost prea mulţi lupi la stână şi, în momentul actual, nu mai au ce fura. Din această cauză a apărut, în lupta politică, o disperare fără precedent. Sunt în stare să-şi scoată ochii să-şi dea în cap, să se ucidă, orice…

„Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional”

Pe ce se mai bat? „Ciolanul” nu mai are carne pe el….

Pe ultimii bani europeni. Pentru că Uniunea Europeană preferă să bage bani în România prin instituţiile statului, nu direct, la furnizorul de servicii. 

De ce?

Ei, aici e o problemă cu un mare semn de întrebare. În principiu, e limpede. Statul e garantul care poate fi executat de Uniunea Europeană. Pentru că e o instituţie, nu o reuniune de persoane. Un contract semnat cu o asemenea instituţie se face pe o garantare cu bogăţiile naţionale. O bogăţie este şi teritoriul. Şi atunci au interes să facă un shortcut pe linia politicului, astfel încât noi să vindem încet-încet şi ce ne-a mai rămas, ca să nu mai avem autonomie. Să luăm exemplul cu banii de le FMI. FMI-ul nu dă bani, ci împrumută. Împrumutul e cu garanţii. Garanţia înseamnă, până la urmă, ţara. Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional. Şi atunci se poate vinde, ca orice proprietate. E un amănunt pe care oamenii nu-l ştiu. Sunt destul de multe popoare care nu au ţară.

Adică Uniunea Europeană face un joc?

Da. E un joc. Şi trebuie să ţinem seama că resursele sunt limitate pe planeta asta. Una dintre resurse – repet – e teritoriul. La o populaţie care a explodat demografic şi cu o economie în declin, teritoriul contează. E clar că există tot soiul de bătălii şi de influenţe pentru obţinerea resurselor, inclusiv a unor alte teritorii…

„În curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie”

Vreau să ştiu dacă am înţeles bine: se poate pune problema teritoriului României, în jocul ăsta al Uniunii Europene?

Evident. Si nu e vorba doar de Uniunea Europeană, ci şi de o instituţie mondială sau de un alt stat. Uitaţi-vă la China, care deţine acum aproximativ jumătate din Africa şi cam un sfert din Statele Unite. Au cumpărat, pur şi simplu aceste teritorii… Pentru populaţia locală schimbarea unei forme de guvernământ nu e atât de dureroasă. Faptul că pe noi ne conduc români, sau nemţi, sau irlandezi, sau altceva, atâta timp cât avem ce mânca şi o oarecare bunăstare, nu deranjează foarte mult. Însă pentru ei, pentru cei care văd România ca pe o ofertă – ieftină şi uşor de cumpărat în momente de criză – acest aspect e important în ecuaţie. În acest moment apare promiscuitatea politicului care – oamenii politici, mai exact – se oferă să mai vândă ce se mai poate, pentru nişte beneficii personale sau de grup. De aici şi bătălia politică: cel care prinde puterea se alege cu câştigul. Problema noastră este că în curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie.

În ce sens?

Dacă nu plecăm noi, vin alţii. E foarte natural ca migraţia forţei de muncă – masivă în perioade de criză – să ducă la modificarea structurii etnice. Întreprinzătorii noştri nu vor mai putea lucra cu români, pentru că aceştia sunt plecaţi în altă parte, şi vor angaja chinezi, de exemplu, pe care-i cumpără ieftin. Şi care sunt mulţi. China a făcut o treabă extraordinară, ca politică proprie de stopare a crizei, prin plecarea celor care n-au de lucru. 

E un fel de invazie mascată…

Exact. Dar se petrece peste tot în lume, nu e numai la noi… Şi acum, ca să revenim, nici corupţia politică nu e o invenţie românească. Ea a fost gândită şi provocată, ca să poată fi folosită pe termen lung. Momentul cel mai propice al exploatării ei este criza… O a doua problemă, la fel de importantă, este faptul că a scăzut încrederea în administraţie şi în guvern deoarece, în acest moment, guvernul este finanţat de bănci, nu este un dirijor de programe de dezvoltare care să permită sustenabilitatea ansamblului. În aceste condiţii, cine finanţează decide.

În democraţiile adevărate deciziile se iau în urma consultării specialiştilor în politici publice (policy making), iar aceştia au tot interesul să întărească structura economică şi decizională a ţării.

(VA URMA)