Cu mai bine de doua secole in urma, pe cand desfasura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, in fata mamelucilor si a unei situatii-limita, sa aplice o tactica de aparare de tip circular, cu valorile puse la mijloc si cu militarii francezi desfasurati pe lungimea cercului. Se zice ca atunci viitorul imparat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Magarii si savantii la mijloc!”. Asta insemna sa fie protejate aceste doua categorii de fiinte (adevarate valori) prin asezarea lor cat mai departe de primejdie. Nu era rau, ci era bine pentru ca savantii nu erau asimilati cu magarii, decat din punctul de vedere al utilitatii lor.

Dincolo de gluma, magarii erau de nepretuit pentru ca erau cei mai buni carausi, iar savantii erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii si-au facut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite si carate cu greu, iar umanitatea cu mesaje in clar despre o lume careia ii datoram, intre altele, civilizatia greco-romana, din care se trage civilizatia noastra moderna si contemporana.

Unii au inteles astazi, tot intr-o situatie-limita, dar fara umorul lui Napoleon, sa-i puna alaturi de protejatii „magari si savanti” si pe batrani, si tot cu intentia benefica de aparare.

Rafinamentul comunicarii

Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai intamplat una la fel in istoria celor vreo 80-90 de ani recenti (adica timp de trei generatii). Planeta, de la Al Doilea Razboi Mondial incoace, a trait (in mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii linistite, prospere si chiar pline de rasfat pe ici, pe colo. Criza declansata de aceasta boala si de numeroasele cazne si morti pricinuite de ea a trezit in oameni si lupta feroce pentru existenta. Modul de a gandi „politiceste corect” – criticat, pe buna dreptate, in multe privinte – a fost inlocuit uneori cu o gandire pragmatica, de genul „scapa cine poate”.

Evident, nu se spune asta in mod direct. Noi traim intr-un continent numit Europa, unde sedimentarile de civilizatii una peste alta sunt ca sendvisurile cu multe straturi, spre care ne lacomim uneori. Aceasta evolutie ne-a obisnuit cu un anumit rafinament al comunicarii, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intentii, cu ademeniri inselatoare. De exemplu, acum, in mijlocul acestui morb (care ne distruge, in oarecare masura, nu numai vieti, ci ne intuneca si judecata limpede), unor conducatori ai nostri – inclusiv de la nivelul cel mai inalt al Uniunii Europene – le-a casunat pe batrani.

Natural, istoricii stiu ca batranii au fost tapi ispasitori, de la Socrate incoace, in multe perioade istorice si in multe comunitati declarate civilizate. Ce sa faci cu unii neputinciosi si socotiti inutili, care-ti complica viata de pomana, cand vietile tinerilor sunt in pericol? Ba, acesti expirati mai cer si de mancare, mai au pretentia sa primeasca si medicamente scumpe, mai indraznesc – acum, cand ambulantele nu prididesc cu tinerii si cu cei activi – sa sune la 112 si sa clameze ca au febra sau tusesc? Dar, in fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru ca societatile europene au inca resurse, deopotriva alimentare si medicale.

Mai grava pentru locuitorii grabiti ai planetei este insa sacaiala acestor batrani, pretentia lor de a fi activi, dorinta de a umbla pe strazi precum ceilalti oameni, de a merge la piata, la supermarket etc. Insuportabile sunt plangerile lor neincetate, lamentarile lor, repetarea acelorasi lucruri din viata lor trecuta si chiar sfaturile pe care le dau fara sa le fie cerute.

Batranii nu sunt de lepadat

In vremuri normale, acesti batrani nu erau, insa, intotdeauna de lepadat. Isi ingrijeau constant nepotii, pe care ii hraneau, ii rasfatau asa cum numai bunicii pot si stiu, ii duceau in parc la joaca si reuseau sa-i lase liberi din cand in cand pe parintii acestor nepoti. Ba, de multe ori, acesti batrani aduceau periodic mancare gatita, in lipsa activilor casei si o lasau in frigider, incat, la venirea acasa, tinerii se puteau infrupta „ca la mama acasa”. Mai mult, unii dintre acesti pensionari scoteau din economiile lor de o viata sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dadeau maturilor casele lor (si se mutau ei in spatii mici, chiar meschine, „ca doar noi ne-am trait traiul”).

Sigur, tot pisalogi erau, tremurau din cand in cand ori schiopatau, cand veneau spre noi adusi de spate, dar purtau cu sine si avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai rasfatati de lume, pentru ca lumea lor trecuse. Mai auzeai pe la cate o televiziune ca „un batran de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru ca nu s-a asigurat” si simteai in vocea crainicului (mustind de tinerete si de sanatate) un naduf abia retinut, de genul: „Ce-o mai fi cautat si mosulica asta prin oras, cand il cauta moartea pe-acasa?”.

Tot pe la noi, prin mioritica noastra lume originala, mai erau, dupa 1989, si alte reprosuri la adresa batranilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi si atoatestiutori care condamnau „nesimtirea” celor care au trait sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul si care mai voiau sa si traiasca in continuare, sa munceasca, sa faureasca o lume democratica. Sa ne amintim ca avem acum in Romania tineri de 30-40 de ani care nu stiu deloc, pe viu, ce a fost comunismul. Unii nu inteleg inca nimic din lumea asta si condamna generatia celor de 60-70 de ani pentru simplul fapt ca a indraznit sa traiasca sub comunism, ca si-a ales, din toata istoria asta lunga si mare, tocmai „epoca de aur” ca sa fiinteze. Batranii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonsalant un comunicator nu demult – sunt afectate si chiar infectate de comunism si nu prezinta nicio incredere.

Sigur, asemenea judecati nu erau tocmai curente si nu erau rostite Urbi et Orbi mereu si cu voce tare, dar razbateau din cand in cand. Le cenzura bunul simt si nevoia de batrani, care erau, pentru unii, un rau, dar „un rau necesar”. Societatea prea activa, maturii prea ocupati, goana dupa castig material cat mai mare, obtinut din cate 2-3 slujbe (azi joburi) concomitente, ii facea, oarecum, indispensabili pe batrani.

Dar acum, cand stam cu totii acasa, ce sa mai faci cu acesti „paraziti”? Au nevoie de mancare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste si nu „produc” nimic in schimb! Ba mai au si neobrazarea sa se imbolnaveasca – ceea ce ar putea sa fie treaba lor – si sa si raspandeasca boala – ceea ce e treaba tuturor. Daca s-ar imbolnavi doar ei intre ei, daca si-ar da boala numai unul altuia, ar mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor si copiilor, ceea ce este de-a dreptul revoltator.

De cate ori ii vezi pe strada sau oriunde in afara casei lor, parca umbla intentionat cu panere pline de covid-19, ca sa strice cheful si viata oamenilor folositori de pe lumea asta, sa-i infecteze si sa-i distruga. Sigur ca sunt si exceptii intre batrani, de exemplu batranii politicieni. Ei pot umbla liber pe afara si pe dinauntru, pe oriunde, pentru ca ne conduc si ce ne-am face fara indicatiile lor! Nu-i evoc aici doar pe politicienii batrani romani (si nu le dau numele, fiindca ei s-ar putea simti ofensati si m-ar putea dojeni), dar ii spun concret pe cativa din cei mondiali si europeni (pentru ca lor, oricum, nu le prea pasa de noi, rudele sarace).

Sa-l luam, de pilda, pe presedintele Donald Trump, care (nascut in 1946) are, deci, 74 de ani si care se incapataneaza sa fie presedintele celei mai importante natiuni din lume, cum o spune el insusi, mereu. Ba, ilustrul presedinte american a indraznit ca, aproape expirat fiind, sa aiba, la varsta de 60 de ani, chiar si un copil. Sa-l luam si pe domnul Jean Claude Junker (nascut in 1954), care are 66 de ani si care, desi plin de boli, a condus Uniunea Europeana pana de curand. Poate ca el, totusi, sta acum mai mult in casa lui modesta.

E de amintit chiar cazul doamnei Ursula von der Leyen care, cu toata particula ei de noblete din nume, nu este nemuritoare. Domnia sa are 62 de ani (fiind nascuta in 1958) si ne-a avertizat senin, de curand, ca „este posibil ca persoanele in varsta sa fie izolate pana la sfarsitul anului”, in vreme ce „copiii si tinerii se vor bucura de mai multa libertate”. Cer scuze pentru devoalarea varstei unei doamne, dar era nevoie pentru demonstratie. Sa notam delicatetea traducatorului acestui text in romaneste, care nu a redat „elderly people” prin „batrani” ori prin „oameni batrani”, ci prin „persoane in varsta”.

Prin urmare, „persoanele in varsta” vor sta in izolare inca aproape un an, in vreme ce animalele de companie vor fi plimbate liber, chiar daca ele misuna si musina prin microbii si virusii din praful strazilor si chiar daca nu s-a demonstrat deloc ca nu sunt si ele purtatoare ale ucigasului virus. Ba, animalele de companie pot sa se bucure de libertate, desi se spune ca acest teribil morb ar veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, desi nu putem sa stim ce fel de animale au mai ajuns sa fie acum „de companie”). Departe de mine gandul sa cer ingradirea libertatii animalelor, dar ce facem cu oamenii, pentru ca si batranii sunt oameni? As cere timid sa fie batranii asimilati, pe langa „magari si savanti”, si cu aceste fericite animale care au dreptul la libertate.

Izolarea batranilor

Dorinta aceasta rasuna deocamdata in desert. Decidentii tarii si ai lumii, care au nevoie de voturi nu peste mult timp, invoca grija lor sincera si dezinteresata pentru binele social, dar nu s-ar da in laturi sa-i izoleze pe batrani pentru toata viata. Treaba asta – suntem asigurati – le-ar face si lor, batranilor, bine. In izolare, batranii s-ar plictisi, ar muri de inima rea ori s-ar imbolnavi intre ei si le-ar face bine si celorlalti, care s-ar simti in siguranta, s-ar vindeca definitiv si nu si-ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereti. Doar nu se propune ca batranii sa fie gazati, impuscati, aruncati in prapastii, cum au facut alti decidenti din alte epoci si locuri, insa nu de pe Marte, ci de aici de pe Pamant.

Se decide, in chip umanitar, sa fie impiedicati batranii sa se miste liber, ceea ce ar fi un privilegiu de pe urma caruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, ca nu da bine si nici nu este bine sa fie spus, deoarece s-ar trezi unii nostalgici, slabi de inima, milosi sa sara in apararea acestor oamenii inutili. Nu este un scenariu de George Orwell, dar ar putea sa fie, daca ar fi fost scris cu talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Asa, e doar un gand al unui istoric batran, care, evident iti apara batranetea sa si batranetea batranilor in general.

Scenariul acesta este unul imaginat si nu se va intampla decat daca ne va lua Dumnezeu tuturor mintile, pentru ca societatea este ca un corp. Unui corp, daca ii tai bratele nu poate munci, daca ii amputezi picioarele nu poate umbla, daca ii scoti plamanii nu poate respira, daca ii zbori crierii nu poate gandi etc. Sa stiti ca unii dintre acesti ganditori extravaganti nu sunt originali deloc. Au mai fost confrati ai lor cu mintea cat o nuca si daruiti cu putere, care au voit sa extermine copiii, altii care au scos din joc maturii pacatosi ca sa-i pastreze pe copiii inocenti (trimisi la moarte sigura prin „Cruciada copiilor” din 1212), altii care au vrut sa izoleze sau sa extermine „rasele inferioare”, altii care au vrut sa-i ucida pe cei care nu credeau in zeii „buni”, altii care i-au exterminat pe cei care gandeau altminteri decat guvernantii etc.

Nici ideea ca batranii sunt inutili nu este noua. Au incercat multi sa o promoveze si nu au castigat nimic. Comunitatea nu poate trai nici fara tineri, nici fara maturi, nici fara copii si nici fara batrani. Natural, motivarile cu grija fata de batranii contemporani sunt insinuante, sunt ascunse, sunt imbracate in bune intentii. Tot ceea ce se gandeste de catre anumite minti ratacite este prezentat frumos: personale in varsta au nevoie de protectie, iar protectia inseamna izolare, restrictii de circulatie pe ani in sir, ca sa le prelungim viata. De fapt, este teama de boala, pe care, pasamite, ar raspandi-o prioritar batranii. Faptul este nedovedit si judecata care-i incumba este falsa. Toti oamenii sunt sau pot sa fie purtatori de virus si toti oamenii il pot raspandi. Batranii au un singur „avantaj”, anume sunt mai vulnerabili, pentru ca au si alte afectiuni. Aceasta vulnerabilitate se rasfrange, insa, asupra lor, nu asupra altora. Din cate am vazut, dupa datele statistice prezentate, cei mai multi bolnavi de aceasta gripa au intre 40 si 65-70 de ani si nu intre 65 si 90 de ani. Prin urmare, ar fi de asteptat sa nu distorsionam lucrurile, sa nu ne punem numai pe noi la adapost si sa nu dam mereu vina pe altii.

Natural, este nevoie de o anumita disciplina, de ordine si de restrictii severe, dar discriminarea batranilor (chiar si cand este, aparent pozitiva) devine jignitoare, injositoare, rusinoasa. Haideti sa-i protejam pe toti oamenii, sa nu-i lasam pe bolnavi (inclusiv pe batrani) sa ia boala si s-o raspandeasca, sa-i izolam pe cei care au si alte boli, favorizante (inclusiv pe batrani), sa tratam cu grija toate aceste boli (inclusiv ale batranilor). A le fixa insa batranilor ore de iesire in lesa, a le construi tarcuri, a-i desparti complet de lume, de lumea lor, pe care si ei au creat-o, este absurd.

Tinerii de azi vor deveni si ei, iremediabil si indubitabil, batrani. Nu ne mai convingeti ca batranetea este o boala sau un handicap, pentru ca nu este. Iar daca pentru unii batrani este asa, atunci nu au nevoie sa li se aminteasca mereu asta, sa li se spuna ori sugereze ca sunt o povara. Faptul ca ei au ticuri verbale si fizice, ca sunt oropsiti si umiliti de povara anilor si de sacrificiile facute de ei pentru copii si nepoti, ca au in ei un frig sufletesc greu ca viscolul Siberiei este evident si nu trebuie mereu reamintit. Batranii stiu ei si singuri, in mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este suferinta fizica, ce este singuratatea, ce este dorul de copii si de nepoti. Nu va mai chinuiti sa-i izolati, pentru ca multi sunt izolati oricum, nu-si vor mai imbratisa pe dragii lor de departe, cozonacul nu va mai avea acel miros unic de Sfintele Pasti iar drobul de miel (daca va mai fi) va fi oricum fara gust in acest an.

De viata si de moartea noastra se ocupa Dumnezeu si noi insine

Nu le mai spuneti batranilor si nu ne mai spuneti, obsedant, tuturor ca vom muri catastrofic, ca va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, ca starea de urgenta va mai dura o luna, ca nimic nu va mai fi ca odinioara. Lasati grija asta excesiva, ca de viata si de moartea noastra se ocupa Dumnezeu si noi insine, dupa puterile noastre omenesti. Luati-ne cu binisorul, fiti gentili si blanzi, dati-ne termene mai scurte pentru rau si mai lungi pentru bine.

Nu ar fi mai constructiv sa ne puneti cateodata in fata si binele, sa alternati avertismentele dure cu raze de speranta, sa insistati mai mult pe vindecari, pe ganduri si vorbe bune? Cui foloseste crearea de psihoze si de depresii, din moment ce nu avem atatia psihologi ca sa ne vindece ori sa ne aline? Este drept ca suntem in Saptamana Patimilor, dar asta nu inseamna ca trebuie sa fim supusi doar patimirilor.

Nicolae Iorga (1871-1940) a fost ucis acum 80 de ani, dupa ce fusese dascalul de romanitate al tuturor regilor Romaniei. Poate ca si din pricina asta a avut de la Cel de Sus harul sa-si stie clipa mortii. Astfel, cu o zi inainte de „marea trecere”, a scris poezia „Brad batran”. E bine sa ne-o reamintim acum:

Au fost taind un brad batran
Fiindca facea prea multa umbra
Si-atuncea din padurea sumbra
Se auzi un glas pagan:

„O, voi, ce-n soare cald traiti
Si ati rapus stramosul nostru,
Sa nu va strice rostul vostru,
De ce sunteti asa grabiti?

In anii multi cat el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza cracilor rebele
Multi si-au aflat un adapost.

Mosneagul stand pe culme drept
A fost la drum o calauza
Si-n vremea aspra si ursuza
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cat fu viu,
Ci mort acuma cand se duce,
Ce alta poate-a va aduce,
Decat doar inca un sicriu?!…”

Se duc batranii oricum, fiindca asa e datul firii, dar, cat sunt pe lume, ei ne dau poate si altceva decat sfaturi. Dupa moarte, ce ne pot aduce decat sicrie in plus, vorba lui Iorga? Sa presupunem macar ca, trecand prin mai multe situatii-limita decat noi, ei au si niscaiva solutii pentru chinul prin care trecem, sa credem ca ne lamuresc cat de importante sunt in comunitate iubirea si jocul, din moment ce – cum ne spune in zadar Lucian Blaga – iubirea si jocul lor e-ntelepciunea. Batranii sunt (inca) oameni ca toti oamenii. Acum sunt si ei primejduiti de molima, dar nu sunt periculosi. Nu-i mai „protejati” peste masura, fiindca le striviti umanitatea si le patati demnitatea. Omenia nu le-o puteti distruge si nici pata, deoarece o au din belsug si o revarsa neincetat asupra acestei lumi bolnave.