Mircea Dogaru – Ucraina sau drama romanilor de la margine. Retetele rusificarii

La un moment dat, pentru noi, a fost un soc puternic sa aflam adevarul istoric despre Tara noastra a Moldovei, despre ce s-a intamplat cu ea in diferite situatii trecute, cat au suferit acei oameni, cate crime s-au comis si ce este (sau ce s-a ales de) Tara Moldovei astazi. In acest articol ne propunem, gratie domnului colonel istoric Mircea Dogaru, sa punem lumina in acest subiect foarte dureros pentru noi, pentru Romania. Sa vedem:

Beneficiind de experienta acumulata de inaintasii sai, Petru I cel Mare (1696 – 1725), Ana Ivanovna (1730 – 1740), Ecaterina a II-a cea Mare (1762 – 1796) si Pavel I (1796 – 1801), in deznationalizarea romanilor refugiati (1711, 1739, 1774, 1792), inrobiti (1650, 1661), deportati in teritoriile controlate de tar (1739) si a romanilor cazaci (1739-1801), tarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a romanilor, potrivit principiului – „Cumpara pastorul, ca turma il va urma”.

„Proiectul” a fost pus in opera prin actiunea directa asupra elitelor lor socio-economice si politico-militare si prin manipularea elitelor din Principate cu promisiuni de redobandire a libertatii (1711, 1736, 1768, 1788), de elaborare a unei „constitutii liberale” (1769) si chiar prin promisiunea Unirii (1772, 1789). Predecesorii sai visasera, ca forma intermediara, constituirea unui „Regat dac” sau „daco-roman”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege. El insusi crezuse (1801-1810) ca poate actiona direct, ocupand Principatele si adjudecandu-le in contextul unui razboi cu Poarta (1806-1812). Dar concurenta germana, pe de o parte, iar pe de alta interesele franceza, l-au lamurit, in cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I ca nu poate sa se instapaneasca asupra restului teritoriilor romanesti, neocupate de romano-germani, decat facand risipa de inteligenta diplomatica si pe etape.

Planul Prozorovski

Asa s-a nascut, in anul 1810, „Planul Prozorovski” (dupa numele maresalului Alexandr Prozorovski, inspiratorul „proiectului”), care l-a elaborat si care prevedea impartirea Moldovei si Munteniei in cate doua regiuni, „Basarabia” si „Moldova”, respectiv Muntenia si Oltenia, si ocuparea si transformarea lor pe rand, in gubernii. Planul imprumuta mult din srategia germana care, rapind Tarii Romanesti partea de vest in 1718, o transformase in provincia Oltenia. Pierduta din fericire in 1739, aceasta fusese solicitata otomanilor, prin tratative secrete in 1771, in schimbul ajutorului militar impotriva Rusiei, in razboiul din anii 1768-1774. Cum insa, prin impartirea Poloniei (1772) si-au adjudecat Galitia si Lodomeria, Habsburgii au renuntat pe moment si la Oltenia, si la alianta cu Poarta, solicitand rusilor si obtinand acordul de a ocupa regiunea invecinata a Moldovei (1774), pe care, adjudecandu-si-o in 1775, aveau sa o numeasca, mai intai „Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, „Bucovina” (1786). Dezvoltand procedeul, Alexandru I a inceput sa vorbeasca din 1807 despre „Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Rasarit, dintre Siret si Nistru mai intai, apoi, in fata opozitiei franceze, dintre Prut si Nistru, presentand-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.

Alexandru I: „Trebuie sa le promitem independenta”

Din 1810, in baza „Planului Prozorovski”, pentru a atrage populatia romaneasca, dar si pe bulgari, sarbi, greci, el a trimis comandantilor trupelor pe moment „eliberatoare”, care actionau pe teritoriul Principatelor, impotriva Portii (1806-1812), dar, in viitorul apropiat, trupe de ocupatie, pentru a preveni excesele, urmatorul caz: „Administrand Basarabia, trebuie cugetat sa se aseze fundamentele unui edificiu mai intins. Poporul acestei provincii trebuie sa primeasca beneficiile unei administratii parintesti si liberale, ca astfel sa fie atrasa cu dibacie atentia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii si sarbii cauta o Patrie, sa le usuram calea sa o afle. Trebuie sa exaltam prin toate mijloacele aceste populatiuni spre a le aduce la telul ce ne propunem. Pentru a ajunge la intemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie sa le promitem independenta, barbatilor influenti recompense pecuniare, iar decoratiuni si titluri convenabile pentru ceilalti (subl. ns.)”. Strategia tarului viza, asadar, dupa anexarea Moldovei de Rasarit, botezata „Basarabia”, cucerirea, rand, pe rand a celorlalte teritorii romanesti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunarene, dependente de Poarta, dar si ale sarbilor si bulgarilor aflati sub ocupatie otomana efectiva, telul final fiind transformarea lor in „patrie… slava”.

Pseudo-Unirea

Bun cunoscator al psihologiei colective, Alexandru I isi incepea opera de desfiintare a popoarelor din sud-estul Europei si de rusificare a lor promitandu-le „independenta” (fata de otomani, fireste). Mai mult decat „independenta”, existand precedentul – solicitarea de catre „Partida Nationala” romaneasca, la tratativele de pace de la Focsani – Bucuresti (1772-1773), in locul protectiei ruse, a Unirii Principatelor sub garantia marilor puteri, el le promitea chiar… Unirea. O unire, insa, in cadrul unei Federatii ruso-slave, dominata de Rusia, in care sa intre, in viitor, urmatoarele entitati statale autonome: 1) Un regat al Romaniei; cu Moldova, „Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar „Basarabia”, fara Delta Dunarii, Bugeac si Dobrogea (Dunarea maritima urma sa devina exclusiv ruseasca in mod direct, fara ajutorul vreunui artificiu gen „Canalul Bastroe” de care este nevoie astazi pentru atingerea aceluiasi scop; 2) Un regat Ungar; 3) Un regat sarbo-croato-sloven, cu Banatul; 4) Un regat bulgar cu Rumelia si Macedonia; 5) Grecia; 6) Constantinopolul cu Stramtorile.

Colonizarea „Basarabiei”

Pentru ca visul sa devina realitate, trebuia mai intai insa constituita „Basarabia” – colonie ruseasca in teritoriile de rasarit ale Moldovei. Cu investitii de imagine maxime, ea avea sa devina „vitrina” sau hartia de prins muste a tarului. In timp ce intreaga Rusie era, sub puterea despotica a autocratului ei conducator, un imens lagar, aici urmau sa se exercite „binefacerile unei administratii parintesti si liberale”, pentru a atrage viitoarele tinte. Complici aveau sa devina „pastorii” romanilor, „elitele”, tarul mizand pe lacomia si ambitiile lor. „Barbatilor influenti”, adica boierilor deveniti supusi rusi, le-a dat 377445 deseatine de pamant in zona Bugului, obtinand, pe langa fidelitatea lor, o prima dispersie a populatiei romanesti, iar ambitiosilor – grade in armata si ranguri in administratie sau titluri nobiliare.

Pentru schimbarea componentei entice, dand mana libera tradatorului Manuc Bey, stabilit la Hancesti, si luand drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 si 20 februarie 1802, Alexandru si urmasii sai au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 si 8 aprilie 1843, privind colonizarea, in „Basarabia”, pe langa gagauzi si bulgari adusi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (rusi si cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tatari rusificati) dar si de germani, unguri, chiar italieni si francezi, improprietariti si scutii de taxe pe 10-20 de ani. Devenit mitropolit si, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Banulescu – Bodoni (Vidineanul) si boierul Scarlat Sturdza au sprijinit aceasta politica. De asemenea deportarile, numai in gubernia Herson, locuita masiv de romani transnistreni, fiind dusi, in 1812, pentru a face loc colonistilor, 25000 de tarani romani „basarabeni”.

Ucrainenii, natiunea inventata

In pofida colaborarii unei mari parti a „elitei” romanesti insa, a colonizarilor si deportarilor, rusificarea s-a produs lent si incomplet, majoritatea populatiei, ancorata in traditiile de obste ale lumii satelor, pastorita de preoti luminati si patrioti, ramanand romaneasca si conservatoare, in ciuda introducerii serviciului divin si a invatamantului exclusiv in limba rusa, dupa 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului si a raporturilor milenare dintre taranul roman si pamant, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale – cea sovietica. Mai mult, romanii rusificati si dispersati in afara „oblastiei Basarabia”, simtindu-se, ca si urmasi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificati, altceva decat rusii de la Petesburg si Moscova, aveau sa cada, in cautarea propriei lor identitati, prada unei strategii antiruse de proportii, vizand constituirea unei „natiuni culturale” adverse si extrem de violente in manifestarea „nationalismului” sau, rod al experimentelor „de cabinet” germane si pe care am putea-o numi „diversiunea ucraineana”.

II. Alte natiuni inventate: russinii si rutenii

Cele trei impartiri ale Poloniei – din 1792, 1793 si 1795 – , adusesera Imperiului Romano-German, importante zone din Podolia, Pocutia, Volhynia etc., regiuni candva populate de romani (volohi) si, alaturi de polonezi si malo-rusi, populatii si popoare supuse rusificarii, dar nemijlocit legate de istoria romanilor, ca hutanii (hutulii), lituanienii si primii romani rusificati, asa cum vom vedea – „rutenii”. Cu exceptia „goralilor” din jurul Cracoviei si lituanienienilor, toti acestia se considerau „rusi mici” sau „russini”. In pericol sa graviteze spre Moscova, indeosebi in conditiile in care Imperiul Romano-German a disparut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale nascandu-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanenta pentru germanii austrieci si, in preajma revolutiei de la 1848, pentru unguri. Acestia erau permanent gata oricand sa-si inmulteasca efectivele prin „unguri facuti, nu nascuti”. Habsburgii au avut ideea – la care varfurile ungurimii liberale au aderat in interes propriu – de a transforma aceste mase de rusi si rusificati intr-o parghie a destabilizarii Imperiului Rus si de a extinde teritoriul habsburgo-ungar spre Nipru.

Sub protectia serviciilor speciale si a politiei austriece, agenti ai Habsburgilor au inceput sa desfasoare o vie activitate printre tinerii „ruteni” din Galitia austriaca, propagand, impotriva batranilor care se considerau rusi, ideea ca „rutenii” sunt totuna cu malo-rusii sau „rossinii” si altceva decat poporul rus. Ca ar trebui sa-si obtina independenta si sa constituie o republica a lor, pana la Nipru, cu centrul la Lvov, in Galitia. Cum procentul „rutenilor”, prin colonizare, aproape ca il egala la data aceea, in Bucovina, pe al romanilor bastinasi, acestia au cerut, in 1848, Vienei, separarea Bucovinei de Galitia si de focarul de conflict rutean. Dupa revolutie, dovada ca in politica nu exista sentimente, ci doar interese, desi Habsburgii fusesera salvati de la dezintegrarea statului lor de interventia salvatoare a armatelor tariste si de rezistenta romanilor impotriva armatei „internationaliste” ungare care urmarea crearea, in dauna tuturor vecinilor, a „Ungariei Coroanei Sfantului Stefan”, ei au sprijinit intens, ca si ungurii, miscarea ruteana inmugurita la Lvov, initial ca o banala luare de pozitie a tinerilor intelectuali ruteni, fata de batranii conservatori si fata de „monstrii sacri” ai culturii ruse. Dovada, liderul pasoptist al hutulilor din Campulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit, dupa 1849, a fi fost spion al lui Lajos Kossuth! Din nenorocire, il chema Lukian Kobilita, adica Lucian Cobilita, calitatea lui de roman rusificat dand destule indicii asupra greselii facute de hutani „ruteni” in cautatea identitatii lor.

Dupa 1867, anul crearii monstrului dualist (un stat „chezaro-craiesc”, adica si „imperiu” si „regat” in acelasi timp), ungurii si germanii austrieci, avand aceleasi interese, miscarea de emanicipare ruteana s-a transformat intr-o miscare de secesiune, nu fata de ocupantul austro-ungar, ci fata de Rusia. Asa cum, astazi, aromanii, zicandu-si „vlahi”, solicita statutul de minoritate, nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o si resping) ci… Romaniei! Centrul spiritual al miscarii gravita in jurul catedralei Greco-catolice Sfantul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punand semnul egalitatii intre „rus” si „ortodox”, ca adversar. Ideologi ca Markim Saskievici, Iacob Holovatki, Ivan Varghilovici, nume abia mascand originea non-europeana a purtatorilor lor, au lansat conceptul de „natiune ruteana”, chemata la ruperea legaturilor cu polonezii si boicotarea miscarii lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat „rutenesc” in Galitia de Est, Rusia Subcarpatica (devenita, in secolul XX, Ucraina subcarpatica) si Bucovina, dar si la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, si cuprinderea in „Rutenia” a 5 milioane de suflete.

In 1868, rutenii tineri au creat la Lvov asociatia „Provita” (Desteptarea), obligand serviciile speciale tariste, in scopul militarii pentru unicitatea poporului rus, sa creeze la Kiev societatea ruteana „Hromada”. Franz Joseph (1848-1916) l-a delegat, in aceasta situatie, pe contele Franz Stadion sa se ocupe personal de miscarea ruteana din Lvov, axand-o strict impotriva miscarilor de eliberare polona si romana, dar si pe propaganda pentru secesiune fata de Rusia a pamanturilor „rutene”. Mutarea dovedea clar, atat rusilor, cat si romanilor, ca temuta prima organizatia politica ruteana „Holovna Rada Ruska” („Inaltul Sfat Rusesc”) sau „Rada Swietojurka” („Statul Sf. Gheorghe”) si ziarul acesteia „Zorja Halycka” („Zorile Galitiei”) fusesera create pe banii Habsburgilor. De altfel, lovind direct in Rusia, Habsburgii au admis existenta si studierea, la Universitatea din Lvov, a „limbii rutene”, declarata a fi altceva decat limba rusa.

Anul 1877 – al proclamarii independentei Romaniei si al unei efervescente patriotice romanesti fara precedent si printre romanii din „Bucovina” – a deturnat insa miscarea ruteana impotriva… romanilor. La Lvov, unde se erija, impotriva curentului secesionist, in lider al miscarii panslaviste (deci si antiromanesti) Mihail Dragomanov, secesionistii au tiparit sute de brosuri antiromanesti, prin care autorii, elevi si studenti, revendicau „Bucovina” ca fiind „ruteana”. Pentru romanii nedeznationalizati, ambele curente „rutene” erau la fel de periculoase – batranii ruteni revendicau nu numai Bucovina si nordul Maramuresului istoric, ci Maramuresul intreg, Nordul Transilvaniei si intreaga Moldova, ca parte a unei Rusii Mari, in timp ce tinerii le vedeau parti integrante ale statului si poporului „rutean”, intre Carpati si Caucaz.

Scandalul „brosurilor”, declansat in urma arestarii, de catre politie, a unui curier, a scos la lumina cateva din numele tinerilor ruteni militanti: alaturi de un Popovici si un Brandzan (Branzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)! Din pacate, pentru bietii „ruteni” aflati in cautarea propriei identitati, ideologii nostri, prea preocupati de multimea de probleme imediate, legate de consolidarea Romaniei, nu le-au dat niciun sprijin, fie si, macar, indemnandu-i sa-si intrebe propriile nume. Raspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost candva romaneasca, fiind, in timp, rusificati, motiv pentru care, nefind rusi „de la mama lor”, limba „rusa” pe care o vorbeau ei, intre Lvov si Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg si Moscova. Nu erau nici rusi, „mari” sau „mici”, nici „ruteni” ci, pur si simplu, niste fosti romani. De aceea se simteau (si se simt) strans legati de toate teritoriile in care mai supravietuiesc, sau inca traiesc, romanii ca bastinasi, de la zidirea popoarelor moderne.

Mentalul nostru fiind insa unul de supravietuitori si nu de cuceritori, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fratii risipiti si dezorientati la matca. N-au ratat ocazia insa serviciile de diversiune germane, care au dat „rutenilor” o „identitate”. Adus in graba de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hrusevski a pus in circulatie, in 1894, termenul de „ucrainiti”, cum suna initial, in graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau acesti fosti romani, apoi „ucraineni”. Numele veneau de la „u-Craina”, teritoriile situate, in veacul XVI, „La Marginea” regatului polon, formand o banda litorala Marii Negre, ocolind posesiunile tataresti din Crimeea, intre varsarea Nistrului si pragul „Voloski” („Romanesc”) al Niprului, locuit de vechii romani („Ulaghi”), peste care s-au asezat fugarii din Tarile Romane, organizandu-se pe temeiul obstilor satesti de la inceputurile istoriei romanilor. Istoria lor o vom reinvia insa la momentul oportun. Sa ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de „Ucraina” si „ucraineni” care, in traducere, in toate limbile pamantului, inseamna „la Margine” si „la margineni”. Ei au fost lipiti, ca etichete, de specialisti germani in confectionarea de „natiuni culturale”, pe o miscare, initial de fronda literara, apoi spirituala si, in final, politic secesionista fata de Rusia imperiala, dar si fata de miscarile pentru independenta si unitate nationala ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. si, in special, romanilor. Pentru ca, in „natiunea culturala” ucraineana, intrau de-a valma, prin tactica „FAUSTRECHT” („Dreptul pumnului”), rusi (mici), romani rusificati („ruteni”) si nerusificati, traci slavizati (hutani) si neslavizati (lituanieni) dar nici romanizati, polonezi, letoni, estonieni, finlandezi, slovaci, tatari etc. Si intrau impreuna cu teritoriile lor.

Material realizat de col. (r) istoric Mircea Dogaru via certitudinea.ro.