Tudor Urse – Ion Popescu-Gopo, din simplitate în geniu

Nu putem vorbi despre istoria animației românești fără să vorbim de geniul lui Ion Popescu-Gopo. De fapt, animația românească s-a făcut cunoscută prin faimosul omuleț al lui Gopo care a stabilit niște standarde și o viziune unică asupra lumii. 

Așa că astăzi vom vorbi despre moștenirea lui Gopo.

Ion Popescu-Gopo și Walt Disney la Cannes în 1957

„Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat și tonic, intercalat în forfota timpului și a existenței agitate, se cheamă cu numele pământesc de GOPO, celebru și căutat împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu nume derivat din Popescu, a ridicat Popeștii noștri, luați până mai deunăzi în răspăr, până la prestigiul mondial. America îi cere Buftei filmele lui, pe nevăzute.”

—Tudor Arghezi

Ion Popescu-Gopo s-a născut în București, la 1 mai 1923. Era fiul regizorului și caricaturistului Constantin Popescu.

Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu.

A studiat la Academia de Arte din București, dar nu a absolvit, apoi a urmat un curs de animație la Moscova. 

În 1939 debuta în presă cu caricaturi, a ilustrat cărți pentru copii printre care cele de poezii ale lui Topârceanu.

Matty Aslan

Primul film de desene animate l-a realizat în 1949 împreuna cu tatăl său și cu regizorul, și caricaturistul Matty Aslan, și se numea Punguța cu doi bani. A fost angajat în 1950 la Studioul Cinematografic București, la secția de animație, apoi a organizat studioul Animafilm. A realizat filme de desene animate precum Albina și porumbelul (1951), Rățoiul neascultător (1951), Doi iepurași (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Șurubul lui Marinică (1955), Ariciul răutăcios (1955), Fetița mincinoasă (1956), Galateea (1957).

Șurubul lui Marinică (1955), Ion Popescu-Gopo

Era cunoscut pentru încercarile sale de a folosi tehnici noi atât în filmografie, cât și în animație.

În 1957 realiza filmul Scurtă istorie (1956), avându-l ca personaj pe omulețul schițat simplu care îi va purta numele și obținea premiul Palme D’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, în Franța. Celebrul omuleț a apărut și în Șapte arte (1958) Homo sapiens (1960) Allo! Hallo! (1962). În 1958, cu filmul 7 arte, a obținut premiul Cel mai bun film de animație la Festivalul de Film de la Tours. A continuat cu O poveste obișnuită… o poveste ca în basme (1959), Homo sapiens (1960).

„În Scurta istorie am desenat povestea omulețului care se naște din natură și apoi începe cucerirea naturii împodobind-o cu flori. Am vrut să schițez în câteva linii caricaturale geneza celor 7 arte, acordându-i fiecareia cel mult un minut de proiecție. Am vrut ca acest omuleț mic, fără mușchi și gheare care tremura de propria lui umbră, să devină stăpânul universului care-l îngrozea.”

–Ion Popescu-Gopo – 1958

Activitatea sa de regizor a inclus filme precum Fetița mincinoasă (1956), S-a furat o bombă (1962), nominalizat la Festivalul Internațional de Film și Televiziune Cinéma tout écran, din Elveția, De trei ori București (1967), Pași spre Lună (1963), Comedie fantastică (1975), De-aș fi Harap-Alb (1965), Poveste de dragoste (1976), Faust XX (1966). În 1981 a regizat și a scris scenariul filmului Maria Mirabela, produs la Chișinău, de Moldova Film.

De trei ori București (1967), Ion Popescu-Gopo

De asemenea și-a scris și propriile scenarii de filme.

Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre lună (1964) sau Comedie fantastică (1975).

„Omulețul lui Gopo”

Fiind un spirit inovator și nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depășească barierele tehnice și modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omulețul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omulețul”, creația lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud și schițat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.

Ion Popescu-Gopo

Mai târziu a mărturisit că nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea tehnică a filmelor americane de animație, Gopo a inițiat o revoltă anti-Disney:

„Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.”

—Ion Popescu-Gopo

„Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță.”

—Ion Popescu-Gopo

Primul său succes, Marele Premiu (Palme d’or) la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost și cel mai mare.

7 arte (1958), Ion Popescu-Gopo

Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obținând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animație, la Festivalul de Film de la Tours), dar Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul și-a abandonat pentru moment Omulețul.

El creează la mijlocul anilor ’60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: Balanța, Ploaia, Ulciorul.

Ion Popescu-Gopo, „Omulețul, tuș și acuarelă”, 24x18cm, semnat dreapta-jos cu ocru, datat Geneva – 1971, proiect pentru posterul Conferinței OMS Geneva din 1971

În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animație: mișcarea acelor de gămălie (Și totuși se mișcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).

Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un muzical; în Rămășagul (1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.

A și jucat în câteva dintre filmele regizate de el precum Rămășagul, Faust XX, O zi la București, în filme ale altor regizori ca O noapte de pomină, în regia lui Ion Șahighian, a fost țarul Petru cel Mare în filmul Dimitrie Cantemir, regizat de Gheorghe Vitanidis.

Ion Popescu-Gopo a fost președintele Asociației Cineaștilor din România în perioada 1969-1989, vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, directorul secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății.

Ion Popescu-Gopo

Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.

Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

Premiile Gopo

Premiile Gopo, denumite în onoarea complexului creator cinematografic român, constituie o festivitate anuală de premiere a celor mai bune acte din cinematografia românească a ultimului an cronologic (de la 1 ianuarie la 31 decembrie). Prima ediție a avut loc la 26 martie 2007 la București. 

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!