Vasile Motrescu – „Vă spun răspicat că iubesc mai mult Libertatea decât viaţa”

vasile motrescu

Vasile Motrescu - „Vă spun răspicat că iubesc mai mult Libertatea decât viaţa”

„Stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia.”

„Credinţa în Dumnezeu a fost arma mea cea mai puternică”Vasile Motrescu, Jurnal din timpul rezistenţei armate din munţi.

„Este un caz unic în istoria rezistenţei anticomuniste din România. Un ţăran bucovinean sărac, Vasile Motrescu, constrâns de comunişti să ia calea codrului, a pus mâna pe armă spre a-şi apăra libertatea şi viaţa. În acelaşi timp, în anii 1952-1954, el notează zilnic ceea ce face şi simte. Este singurul partizan anticomunist român de la care a rămas un ‘Jurnal’, în care a consemnat toate preocupările, suferinţele şi gândurile care îl frământau, toate evenimentele şi speranţele care i-au marcat viaţa de om liber în sălbăticia munţilor, ziua şi noaptea, vara şi iarna”, se afirmă în prezentarea lucrării „Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu şi rezistenţa armată din Bucovina, 1944-1958”, de Adrian Brişca (INST). Vasile Motrescu mai scrie şi nouă excelente scrisori, pline de patriotism şi curaj, pe care partizanul le-a trimis autorităţilor comuniste, precum şi şase poezii, compuse în aceleaşi condiţii vitrege. Vasile Motrescu, care s-a aflat şi alături de Gavril Vatamaniuc, are la un moment dat şi un joc cu Securitatea, dar doar pentru a salva în cele din urmă gruparea lui Ion Gavrilă Ogoranu, care afirma că autorul rândurilor de mai jos, în ciuda aparenţelor de simplu ţăran, era un literat şi un foarte bun cunoscător al istoriei naţionale.

Născut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de Jos, județul Suceava, Vasile Motrescu, după ce este capturat prin trădare, este executat la Botoşani, pe 29 iulie 1958, la orele 21:30. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Jurnalul unui învingător

Marţi, 25 noiembrie 1952

Eu, partizanul Vasile Motrescu, sunt executorul testamentului voievodului de la Putna, Ștefan Vodă când a lăsat cu limbă de moarte ţării şi urmașului său Bogdan aceste cuvinte: „Iar dacă vrăjmașul vostru vor (vă va) strâmtora prin rușinoase închinări, atunci mai bine muriți prin paloșul lui decât să (fiți) privitori împilării și ticăloșirii țării voastre, că Dumnezeul părinților voștri se va îndura de lacrimile slugilor sale și va scula dintre voi pe cineva care va pune pe urmașii voștri în libertate pe puterea de mai înainte”. Aceste cuvinte jur eu, partizanul Vasile Motrescu, că le voi ține până la cea din urmă suflare de viață. (…)

Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paștilor)

Amărât și plin de gânduri am petrecut și această zi de cum m-am sculat, am ieșit la soare și citesc în Biblie și mă gândesc că vine Sfintele Paști și sunt aciulea.

Paști petrecut în necaz, sunt disperat și fără nicio nădejde și eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu și mă va strânge după pământul celor vii.

Stau la soare și mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paști orice suflet cât de sărac și tot se bucură cel puțin de libertate și e la un loc cu toți oamenii. Numai eu stau pe pustii și îmi plâng păcatele singur și fără nicio mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată acuzând și iertând tovarășii de viață și pe toți vrăjmașii sufletului meu.

Cât necaz, câtă trudă, durere, suferință, oboseală și gânduri fără niciun rost am întâmpinat într-acești 4 ani, de prigoană, temniță și captivitate, trupul meu istovit și mintea mea obosită. Nu există ființă de om pe fața pământului să-și poată imagina viața mea de câine, pe care am trăit-o acești 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Gruet că zăpada pe față s-a pleșit.

În vârful Gruetului pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica rușilor și atunci am trăit greu dar nu ca acum. Atunci eram prigonit de ruși, acum sunt de frații mei români. Da, stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kgr de zahăr și un litru de ulei și au adus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în raiul bolșevic.

Peste noapte am tăiat lemnele m-am culcat la ora 24 și m-am sculat dimineața mi-am făcut mâncare, am mâncat și cu ajutorul lui Dumnezeu am pornit spre sat. Pe la ora 9 dimineața am plecat de la colibă și mergând spre Vicov totodată am mers și cu trasa poate văd ceva, am trecut pe cărarea Cracului pe la Pietrele Scursului până la glod și tot cu cărarea pe coasta Hacingului până la Sigarie de unde m-am suit Opcioca Hacingului am trecut în Pietroasa în Parc 40 și am mers cu cărarea roată pe fața dealului Slatinii până la Sleaga la Leon. Acolo am văzut două ciute dar la distanță și nu am putut trage în ele, am vrut să mă retrag, am vrut să mă trag mai aproape dar m-au simțit și au trecut în Gruetul Poni. De la Sleagan la Leon am venit prin Altonca Pataieta și în cot la Petrea lui Anton stau și scriu aceste rânduri uitându-mă pe țarina dezbrăcată de zăpadă, trist amărât, dau târcoale afară pe marginea satului așteptând să vină întunericul să mă duc să găsesc o bucată de pască și un ou roșu și tot noaptea să mă întorc înapoi și să mănânc cu lacrimi în văgăunile munților, acesta este Paștele anului 1953 al cincilea Paști petrecut în prigoană.

Timpul s-a răcit vântul rece, ora 3,30 dimineața când a înserat am pornit spre sat când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F.2 și mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane prăjituri și altele de ale mâncării și două cămăși curate și o izmană atâta bucurie am și eu la sufletul meu de Sfintele Paști, dacă am ce mânca și o cămașă curată parcă toată lumea e a mea simt și eu că sunt pe la Sfintele Paști. Numai a uitat să-mi aducă ou roșu, nu am mai avut răbdare să stau mult cu el când am văzut că mi-a umplut cu bunătăți rucsacul și o traistă, mi-am luat merindele și m-am dus pe groapa Ploștei și mi-am împachetat din nou și am mâncat și eu pe săturate pască, smântână mi-a adus și miere și săpun de spălat, acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paști petrecute în prigoană cred că acestea sunt cele din urmă.

Am pornit pe groapa Ploștei a început să plouă și e întuneric de nu vezi nimic, mă duc plută înotând prin glod, secând băltoacele și făcând salturi prin șanțuri și gropi, nu țin seama de acestea sunt fericit că sunt sătul și am două traiste cu mâncare în spate. La G.C. m-am dus de am băut apă și i-am făcut un semn pe fereastră, dormea creștinul așa că nu l-am mai sculat. De la el m-am dus la bordei la Ciuntu la Slatina să stau de ploaie cu creștinul acolo și m-am ferit să nu fac zgomot și am plecat mai departe spre Stânișoara mai poposind din loc în loc și clipocind pe sub copaci atâta era de întuneric că m-a trezit lângă Cosoaia din Pietroiu lângă gardul grădinii încet m-am retras să nu fac zgomot să nu mă simtă câinii. Foarte greu am ieșit de la deal de Onari în drum și am luat-o pe drum cu popasuri, la Găvan am stat o oră și m-am odihnit, am făcut foc și iarăși am mâncat căci se apropie de zi. S-a făcut ziuă am ajuns în Stânișoara. Aceasta este noaptea Învierii a Domnului nostru Isus Hristos – Paștele anului 1953.

Toată noaptea m-a plouat și am făcut salturi prin glod, sărituri și gropi. Dar totuși mă simt fericit când mă gândesc la cei de prin temnițe căci mulți ar dori să aibă fericirea aceasta cu toate căci eu nu o doresc nici vrăjmașilor mei.

vasile motrescu, arhiva sriDuminică 5 aprilie 1953 (Sfintele Paști)

Din Stânișoara mi-am continuat drumul pe Obcina Hacigului până la Arsița m-am coborât în vale la colibă cu toate că ploua și sunt obosit și nu mă lasă inima să mă duc și totodată nici nu e lucru curat cu cobilița de la A.H. căci când am trecut pe lângă ea, mi-a venit miros de tutun și astăzi în ziua de Paști și chiar în zori de zi și pe vreme așa de grea, e imposibil să fie cineva în pădure. Lucru hotărât că este post fix în preajma colibei, așteaptă să mă duc pe la ea, să-mi dea Hristos a înviat Securitatea.

Bănuiesc că ori a dat cineva de colibiță astă iarnă căci am făcut multă urmă pe zăpadă și tot în trecere am dat pe la colibă de am făcut foc și am stat câte o zi două. Să păzească până or înnebuni până la anul pe la Paști tot în coliba de la Arsița Haciumului să stea. M-am coborât pe la Preluca Grofului în cracii prislofului, e zăpadă mare și nu e nicio urmă așa că trebuie să ocolesc prin Scoru din Cracii Prislofului m-am suit în cărarea Grofului și merg pe cărare. A început să ningă îi dau zor, am trecut iarăși pârâului Prislofului pe unde am trecut și ieri. La ora 9 dimineața am ajuns cu Paștele la coliba Gruetul stâncii. Cum am ajuns am făcut foc și am mâncat și m-am culcat iar și am adormit până dimineața. Peste noapte am visat că m-a luat miliția într-o mașină, dar am scăpat și că soția mea mi-a ieșit înainte și mi-a spus că e bolnavă tare.

(…)

Astăzi am împlinit 4 ani de când sunt prigonit şi nu ştiu cum e viaţa liberă. La ora 10:30 am plecat spre Vicov să duc mai bine de jumătate din carnea de capră să o dau pe făină, vreau să mă duc la U.T. De la colibă am coborât pe drumul Prislopului şi am venit pe drum până la grădină, m-am suit în păr…. am trecut în Dealul Slateni şi fiind seară, am mâncat, mi-am făcut rugăciunile de seară şi când a înserat am plecat către sat. Pe drumul din Criveţe peste toloaca ca la o ½ oră după ce am înnoptat am ajuns la U.T., m-a primit cu bunăvoinţă, m-a dus în casă la căldură. Dar nefiind obişnuit cu căldura a început să mă doară capul, mi-a spus noutăţi, veşti şi încurajare, i-am dat carnea de capră şi în schimb mi-a dat 10 kg de făină, 5 ouă, o bucată de slănină, mâncare de drum, poame uscate şi cartofi aşa că am făcut o încărcătură de peste 20 kg. La ora 24 am plecat de la U.T. Cum am ieşit de la el a început să plouă, e foarte întuneric, cad în gropi şi şanţuri, şi sec bălţile de apă în Criveţe am stat sub un brădănel, dar tot mă plouă, am plecat mai departe şi pe Dealul Babii am tras de am stat de ploaie la un bordei părăsit, într-un sopron şi m-am băgat într-o grămadă de gunoaie şi nu ştiu ce gângănii se suiau pe mine şi mă înţepau de parcă stau în furnicar. Înspre ziuă a venit şi un dihor şi s-a cuibărit lângă mine, dar când m-a simţit a fugit speriat şi revoltat că i-am ocupat locuinţa. (…)

Oare de ce nu am fericirea să trăiesc cel puţin în sat sau să mai am pe cineva cu mine, să nu fiu singur, să stau în pustiu împreună cu fiarele pădurii, să duc viaţă de pustnic la vârsta de 32 ani, să mă conformez regulilor partizanatului,…greu de suportat? Căci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferinţa, durerea sufletescă şi trupească căci nici bolnav n-am timp să fiu. Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte şi toate cele ce are nevoie un om… pentru cine le suferi? (…)

A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 2448, vol. 13.

Fragmente din Studiul „Existenţa cotidiană a unui ‘bandit’: cazul Vasile Motrescu, de Theodor Bărbulescu și Liviu Ţăranu – CNSAS” publicat în „Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România. 1944-1962”, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 281-299, din cartea „Jurnale din rezistența anticomunistă – Vasile Dobrescu, Mircea Dobrea”, Editura Nemira, 2006, prefață de Ion Gavrilă-Ogoranu, ediție îngrijită de Liviu Țăranu si Theodor Bărbulescu, și din „Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu și rezistența armată din Bucovina”, de Adrian Brișcă, lucrare apărută în 2005 la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST), București.

Existenţa cotidiană a unui „bandit”: cazul Vasile Motrescu

vasile motrescu

Studiul de faţă îşi propune prezentarea unui aspect mai puţin analizat în studiile care au abordat tema Rezistenţei anticomuniste, şi anume existenţa cotidiană a unui „bandit”3 , a unui membru din acele numeroase grupări care, cu credinţa în venirea şi eliberarea de către americani a României de sub ocupaţia sovietică, au încercat să reziste, cu arma în mână4 , noilor autorităţi instalate cu susţinerea şi din interesul Moscovei5.

Alimentate de chemările la luptă lansate prin intermediul unor posturi de radio occidentale precum „Europa Liberă” sau „BBC”, „bandele” anticomuniste au menţinut, timp de mai bine de un deceniu, o anumită teamă în rândul conducerii comuniste, locale şi centrale, care se vedea subminată în eforturile sale de a-şi consolida pe deplin puterea, aceasta şi datorită unui climat de incertitudine existent în rândul populaţiei, sensibile la zvonurile vehiculate6 de cei care se înrolaseră în lupta împotriva noului regim7 şi care propovăduiau o iminentă sosire a americanilor8 în Balcani. Această sosire s-a lăsat însă mult aşteptată şi a depăşit pe alocuri posibilităţile biologice de supravieţuire ale celor din Rezistenţă. Capturaţi de Securitate, judecaţi în tribunale militare, condamnaţi (cu sentinţe bazate pe „unanimitate de voturi”)9 la moarte sau la ani grei de închisoare şi la confiscarea tuturor bunurilor, membrii „bandelor” nu au putut accepta că americanii i-au uitat pe români10 sub mantaua sovietelor şi nici că ei sau urmaşii lor nu vor fi salvaţi de marea putere de la apus.

Puţine sunt mărturiile care ne oferă o perspectivă asupra vieţii de zi cu zi a unui membru al Rezistenţei, existenţă care nu a fost una nici fericită şi nici lipsită de griji. Memoriile unor supravieţuitori publicate după 199011 oferă anumite informaţii despre universul cotidian al grupărilor din munţi, percepţiile fiind însă rarefiate de trecerea timpului şi de distanţarea mentală de evenimente. Cu caracter de unicat12 datorită condiţiilor în care a fost scris, a momentelor zugrăvite, dar mai ales a faptului că evenimentele sunt descrise de unul din ultimii membri ai Rezistenţei (prins şi încarcerat de către Securitate şi, apoi, pedepsit cu moartea de justiţia comunistă), jurnalul lui Vasile Motrescu, de fapt fragmentele de jurnal care se regăsesc în dosarul de la Securitate – pentru că nu avem nicio garanţie că ele au fost capturate şi păstrate în întregime – oferă una din perspectivele cele mai reale şi dureroase, totodată, a vieţii de anticomunist.

Născut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de Jos, judeţul Suceava, într-o familie de ţărani simpli, Vasile Motrescu a absolvit 6 clase primare şi, până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a îndeletnicit cu agricultura. Finalul războiului avea să-i aducă în pofida aşteptărilor o existenţă deosebit de zbuciumată.

Începând cu primăvara anului 1944 a intrat în componenţa primelor grupuri de partizani antisovietici – fosta grupare Macoveiciuc – aflate sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc şi instruite în şcoala din comuna Sadova13. În toamna anului 1944 este nevoit datorită acestei activităţi să se ascundă de teama trupelor sovietice. Revine apoi în localitatea sa de baştină unde îşi întemeiază o familie având şi doi copii. În primăvara anului 1949 află că este urmărit de Securitate pentru acţiunile sale antisovietice din vara anului 1944 şi se refugiază din nou în pădurile din zona Rădăuţi. A făcut parte apoi din grupul Constantin Cenuşă, care luptase şi împotriva sovieticilor; Vasile Motrescu şi Constantin Cenuşă au fost condamnaţi în contumacie de către Tribunalul Militar Iaşi la un total de 31 ani de închisoare datorită „activităţii desfăşurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”14. În urma promisiunilor Securităţii s-a predat de bunăvoie şi este lăsat în libertate de către autorităţi în speranţa că îl vor putea prinde astfel şi pe Constantin Cenuşă ceea ce s-a şi întâmplat ulterior. Vasile Motrescu a fost utilizat ca element acoperit infiltrat în grupul condus de Ioan Gavrilă, care acţiona în Munţii Făgăraş, având misiunea de furniza informaţii referitoare la locul unde se afla această grupare şi de a crea condiţiile necesare capturării membrilor acesteia15. După cum mărturiseşte chiar Ioan Gavrilă, Vasile Motrescu a dejucat în ultimul moment planul Securităţii avertizându-i pe cei în cauză de iminenta lor capturare16. Este recuperat de către organele Securităţii şi folosit în altă operaţiune de deconspirare a unui fost membru al Rezistenţei – Macoveiciuc Silvestru – în a cărui celulă de la Penitenciarul Botoşani este introdus Vasile Motrescu17. Şi în acest caz se deconspiră în faţa celui vizat de securişti. În urma acestor „eşecuri” este judecat şi condamnat la un total de 23 de ani şi şase luni pentru tâlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. În urma acestei sentinţe, la 29 mai 1952, pentru a treia oară, se refugiază în pădure, având asupra sa şi o armă Z.B. din timpul războiului. O lună mai târziu, se alătură lui Gavrilă Vatamaniuc (fugar din 1948) şi fraţilor Chiraş Ioan şi Gheorghe18 – aceştia din urmă împuşcaţi ulterior, în timpul unei ciocniri cu trupele de securitate aflate pe urma lor. Alături de ceilalţi membri ai grupării din care făcea parte, Vasile Motrescu, a răspândit manifeste şi a contribuit la întărirea ideii, în rândul populaţiei din regiunea Bucovinei, că un nou război este în pregătire şi că Occidentul va răsturna regimul nou instalat de către sovietici. De asemenea, a participat alături de alte grupări din zonă, la acţiunile întreprinse contra autorităţilor, ameninţând pe cei care se alăturau noului regim. A iniţiat mai multe atacuri împotriva unor cabane ale lucrătorilor forestieri – cunoscuţi ca activişti comunişti – sau a unor stâne pentru a procura provizii şi diverse alte lucruri necesare existenţei în munţi, lăsând în aceste locuri scrisori de ameninţare la adresa regimului. Securitatea răspândeşte zvonul că Vasile Motrescu este agent al său, cu scopul de a distruge unitatea grupării Vatamaniuc în care era încadrat şi Motrescu. Datorită persecuţiilor, familia nu-l mai poate ajuta cu alimente, iar cei mai mulţi dintre consăteni refuză să o mai facă de teama represaliilor19.

În toată această perioadă, (1952-1958), Vasile Motrescu20 trimite autorităţilor o serie de scrisori în care arată motivele pentru care s-a refugiat în munţi, prezentând totodată şi starea de nemulţumire existentă în rândul ţărănimii din Bucovina, în faţa colectivizării forţate. El cere graţierea deţinuţilor politici şi eliberarea, în special, a lui Constantin Cenuşă, promiţând că dacă aceste cereri vor fi îndeplinite, el va ieşi din clandestinitate. Un caiet, de 38 de pagini, cu însemnările şi poeziile sale, din anul 1953, este depus la Miliţie21. În toamna anului 1954, grupul Vatamaniuc construieşte un bordei bine aprovizionat, în pădurea Bercheza de la Bâtca Corbului, în care Gavril Vatamaniuc şi Vasile Motrescu îşi petrec cea mai mare parte din iarnă. Descoperit fiind alături de Gavril Vatamaniuc la 18 ianuarie 1955 de soldaţi ai trupelor de securitate, Vasile Motrescu nu a ezitat să tragă în cei doi ostaşi care i-au tăiat orice posibilitate de fugă22. Aceştia au murit la scurt timp şi figurează şi astăzi ca eroi pe placa comemorativă de la Muzeul Jandarmeriei Române. În bordeiul părăsit de către partizani s-au găsit, alături de alimente, arme sau muniţie şi două caiete cu însemnări, precum şi un petic de hârtie cu un text intitulat „Către călăii Neamului Românesc”, semnat „partizan V. Motrescu”. După acest moment, Vasile Motrescu s-a despărţit de restul grupării, preferând să acţioneze singur şi să fie astfel mai greu de depistat şi capturat de către Securitate. Între 1955-1958 se ascunde prin pădurile Bucovinei sau pe la unii dintre consătenii săi, precum Calancea Gheorghe sau Marciuc Vasile care l-au găzduit şi i-au furnizat alimentele necesare.

La 30 ianuarie 1956 este condamnat pentru a treia oară – la moarte prin împuşcare pentru „crima de acte de teroare” – fiind considerat de Securitate drept şef al grupării Vatamaniuc. În perioada cât a fost fugar (1944-1958) s-au pronunţat trei sentinţe de condamnare a sa: pentru tâlhărie, agitaţie publică şi port ilegal de armament. Trădat de către Toader Şfichi a lui Ilie a Măţului, la mijlocul lunii ianuarie 1958 este arestat de către organele Securităţii, într-una din nopţile în care se ascundea la una din gazdele sale din anii 1955-1958: Gavril şi Valeria Şfichi din Gălănești23. Aceste gazde, pe lângă faptul că i-au oferit adăpost, i-au furnizat şi hârtie sau rechizite de scris necesare pentru redactarrea propriului jurnal. Este internat la Penitenciarul Botoşani, este anchetat, dar nu mai este judecat fiind considerată valabilă sentinţa din 1956 prin care era condamnat la moarte. I se respinge recursul şi cererea de graţiere. Execuţia a avut loc la Botoşani la 29 iulie 1958, orele 21:30.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva momente semnificative din viaţa de fugar a lui Vasile Motrescu, pentru a ilustra astfel două laturi ale existenţei acestuia – şi a partizanilor în genere – o zi obişnuită şi momentul cu semnificaţie aparte (Sfintele Paşti), având în vedere şi deosebita credinţă care îi însufleţea în general pe toţi cei care au luptat în Rezistenţă.

Primul fragment aduce în atenţie lipsurile acute cu care Motrescu trebuia să se confrunte zilnic. Procurarea hranei şi grija de a nu fi descoperit reprezentau aspectele principale ale traiului în munţi şi, nu rareori, datorită condiţiilor vitrege, alimentele erau insuficiente sau lipseau cu desăvârşire. Frigul, umezeala, singurătatea erau alţi factori nelipsiţi, în special în timpul nesfârşitelor luni de iarnă.

Marţi 24 martie 1953

M-am sculat de dimineaţa am mâncat, am luat o bucată de mămăligă şi trei cepe şi am plecat cu ajutorul lui Dumnezeu după vânat căci am terminat alimentele de o bună bucată de vreme, ne chinuim mai mult cu mămăliga friptă, cir şi ceapă căci zăpadă pe unele locuri trece de un metru. De la bordei de la grădină am plecat la Stâncile Sfredelului pe faţă căci se vedea gol. Aceste rânduri le scriu chiar pe Stânca Sfredel la soare, cântă sturzul şi păsări de primăvară. Astăzi am auzit sturzul întâi şi chiar când scriu aceste rânduri pe stâncă un fluturaş roşu saltă jucăuş în jurul meu povestindu-mi bucuria primăverii. De la „Stâncile Sfredel” spre făgetul pârâului Pădureţ e cald şi frumos, adevărată zi de primăvară, când scriu aceste rânduri aud bătând un ţap pe coasta Pădureţului, mă face atent că el e gata de pus în oală, cum am plecat de la stânci spre făget, am simţit cerbul, am găsit urma trecută în Ursoaia tot la Sfredel în pădure am tras un foc de armă pe la orele… dimineaţa într-o pricăjită de căprioară fiindcă nu am avut vizibilitatea bună şi fiind prea dorit de carne nu am lovit-o. Din Făget am trecut în Ursoaia în slag la Tcaciuc m-am pus în faţa soarelui m-am dezbrăcat de cămaşă şi haina de blană goală şi mi-am uscat rufele fiind ude, e cald, e frumos, zăpada se topeşte. După ce mi-am uscat rufele am plecat în Gruetul Pădureţului unde stau la soare şi scriu rânduri de la orele 12 ziua, după ce mi-am uscat rufele am plecat de-a lungul pârâului Pădureţului pe coasta cu trasul în al doilea Gruet, am mai făcut vreo trei ore de pândă, urma este mult, am găsit o păsărică îngheţată de frig din astă iarnă. Din Pădureţul am plecat la Ursoaia, am găsit o urmă de bocanci suspectă pe calea coborâtă în vale de pe râul Ursoaiei, am plecat de unde venea urma m-am dus cu ea până la baraca Ursoaia unde lucrează feciorii lui Ifrim a Babii din Voivodeasa am făcut pândă puţin să văd ce mişcare este în baracă, m-am scoborât în marginea pârâului Ursoaia unde trage lemne Negru, am făcut pândă la marginea pârăului până ce au trecut cu lemnele la vale fără să mă arăt la ei, foarte obosit m-am dus de am dat târcoale la baracă la Negru fiindcă îngheţasem de frig vărsam venin verde şi mă durea grozav capul, m-am dus de la baracă fără să mă mai simtă cineva flămând, bolnav şi amărât, am început să plâng şi în acele momente eram bucuros să [mă] şteargă Dumnezeu de pe pământul celor vii, de la baraca de la Negru m-am dus pe coasta Ursoaiei şi fără nimic am făcut puţin foc de m-am încălzit la picioare. Pe lângă tot necazul şi durere mea am mai ars şi pătura. După ce m-am încălzit pe la 24 noaptea am plecat mai la deal, îmi era frică să nu se vadă focul din drum, nu puteam să stau jos căci mă duceam pe coastă la vale, puţin mai la deal mai făcui puţin foc, am tras zăpada şi având lemne pe foc şi obosit am adormit pe zăpadă ca căprioara fără foc până în zori de zi 24.

Singurătatea, dorul de casă şi lipsurile cu care se confrunta Vasile Motrescu erau amplificate cu prilejul fiecărei sărbători creştine. Jurnalul său reprezintă o mărturie cutremurătoare a gândurilor ce-l frământau în preajma Sfintelor Sărbători ale Paştilor din anul 1953.

Joi 2 aprilie 1953

M-am sculat de dimineaţă, am făcut mâncare şi rugăciunile obişnuite şi am plecat de am stat în preajma urmei, m-am suit într-un fag de m-am uitat în poiana Haneagului, încă se văd pete de zăpada, încă nu s-a luat toată nici pe aici. Până la amiază am citit în Biblie 25 iar după amiază mi-am adunat lemne şi mi-am aranjat cobiliţa. Timpul se menţine înnourat spre seară s-a arătat puţin soare. Seara am mai făcut un şir, am mâncat apoi m-am culcat tot fără foc 26.

Ca bun creştin, Vasile Motrescu, ţinea post negru de vineri seara până sâmbătă la apus, timp în care nu lucra şi nici nu mergea la vânătoare. De altminteri, morala creştină a constituit un factor primordial în cadrul luptei anticomuniste. 27

Rezistenţa anticomunistă din România a apărut ca urmare a nemulţumirii generalizate, existente în rândul populaţiei faţă de puterea impusă cu ajutorul tancurilor sovietice. Aceasta s-a manifestat pe multiple planuri şi a cuprins toate clasele sociale, fără nicio deosebire. Rezistenţa armată a avut loc pe aproape întreg teritoriul ţării: în Oltenia, Banat, Apuseni, Maramureş, Bucovina, Neamţ, Făgăraş, Vrancea, chiar şi în Deltă sau în zonele de câmpie. Ea era constituită din câteva mii de oameni, retraşi de obicei în grupuri mici în zonele greu accesibile.

În Bucovina, acţiunile de luptă ale partizanilor contra Armatei Roşii invadatoare au început în aprilie 1944, sub coordonarea Comandamentului româno-german. Acestea au constat în misiuni de patrulare, de recunoaştere, în ambuscade, diversiuni, acţiuni în spatele liniilor sovietice etc. După 23 august 1944, acţiunile s-au diminuat considerabil, o mare parte din partizani revenind la viaţa de dinainte de război. Începând însă cu anul următor, datorită noilor instrucţiuni venite de la centru, foştii luptători încep să fie urmăriţi pentru războiul purtat împotriva Uniunii Sovietice. În această situaţie mulţi reiau lupta, refugiindu-se în munţi pentru a-şi apăra viaţa şi libertatea. Desigur că, disproporţia forţelor implicate în conflict, lipsurile de tot felul pe care trebuiau să le suporte partizanii şi nu în ultimul rând acţiunile de trădare au dus în cele din urmă la anihilarea grupurilor armate, membrii acestora fiind executaţi sau condamnaţi la ani grei de închisoare. În mod individual sau constituiţi în grupuri, aceştia s-au opus cu arma în mână abuzurilor, instaurării şi consolidării comunismului. Între aceştia, Vladimir Macoveiciuc, Constantin Cenuşă, Gavril Vatamaniuc sunt conducătorii unora din principalele nuclee de rezistenţă.

Arestarea şi executarea lui Vasile Motrescu, în 1958, reprezintă unul din ultimele episoade ale luptei armate din Bucovina.

Bărbulescu Liviu Ţăranu

Publicat în „Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România. 1944-1962”, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 281-299.

Testamentul partizanului bucovinean Vasile Motrescu

„Eu, Motrescu P. Vasile, am executat testamentul lui Ştefan Vodă, şi urmaşilor mei le poruncesc să-l execute ori de câte ori va veni vrăjmaşul să le calce ogorul şi va râvni la avutul ţării, la libertatea lor, ori de câte ori va veni restriştea peste ţara lor, să nu plece capul în faţa vrăjmaşului şi a străinului ori de ce naţie şi ori de ce neam ar fi.

Mai bine lăsaţi să vă cadă capul lovit de sabie decât să fiţi laşi şi trădători, căci sunteţi urmaşii străbunilor daci care v-au lăsat în moştenire petecul de pământ apărat de ei cu ghioaga şi stropit cu sânge, lacrimi şi sudoare din belşug.”

Frunză verde matostat

Frunză verde matostat
Oare cin’ m-a belstemat
De nu pot trăi în sat
Numa-n codru înarmat?

Să-mi câștig pâinea cu-amar,
Să stau prin păduri fugar?
Pentru Sfânta Libertate,
Prin păduri umblu, măi, frate,
Ca melcul cu casa-n spate!

De robia comunistiă
Am lăsat copii, soție
M-am lipsit de libertate
Și m-am dus în haducie

Cine spune că mi-e bine
Să vină-n codru cu mine
Să șadă numai trei zile
Să vadă cât mi-e de bine.

Să mănânce din mâncare
Câștigată cu sudoare,
Udată cu lăcrămioare,
Să vadă și-al meu somn dulce
Cu mâna pe țeava puștii
Și cu capul pe cartușe.

Poteca haiducului

Stând pe marginea poienei
Ascult, cântecul Ilenei
Ea cantă și strânge fân,
Mie-mi curg lacrimi în sân.

Ea cântă și pologește,
Iar eu n-am nici o nădejde.
Cine-ar putea să-mi descrie
Traiul meu, viața pustie
Ce-o trăiesc în haiducie
Pe coastă la Sihăstrie?

Frunză verde, floare deasă
De trei ani sunt dus de-acasă
Haiduc în păidurea deasă,
Traiul mi s-a părut greu,
Dar viata-i tare frumoasă
Mi-i somnul pe floricele,
În cântec de păsărele.

De cum mă scol pân-mă culc
Păsări cântă și un cuc.
Mi-am trăit zilele mele
Prin poieni cu floricele,

Cântând în frunză de jele.
De n-aveam pușca în codru
Aș fi-nnebunit cu totul.

Păsările, țapii, pușca
Îmi sunt mângâierea mea.
Vara-mi cântă păsari, cucul
lana-mi urlă-n prislop lupul,
Vara dorm pe floricele
Și iarna strâng din măsele.

În pământ zac sub o stâncă,
Și urâtul mă mănâncă
Pe marginea codrului,
La piciorul porcului,
M-a ajuns o supărare
Uitându-mă-n sat pe vale.

De la vale de Portiță
Am dormit într-o căpiță
Într-o căpiță de fân
Cu genunchii strânși la sân.

Codrule drag

Mi-a cântat o păsărea
Că vin câini pe urma mea.
Nici n-apucai să mă culc
Și trebuie să mă duc
De pe coastă la Haciung,
La poiana Mese-n fund.

La Vicov și prin poieni
Stau la pândă milițieni.
Mă păzesc când vin în sat
Să-mi iau ceva de mâncat.

Mănânc fragi, frunze de fag
Și la sat eu nu mă trag.
Dacă vin la sat, la vale,
Îmi iau crucea în spinare.

Frunză verde trei smicele
La preluca din Pormele
Strânge-o fată floricele.
Fata strange viorele
Și eu cânt doină de jele.

Dumnezeul vieții mele,
Codrule, sub umbra ta
Mi-am trăit viața mea.

Când sta lumea-n închisori
Tu mi-ai fost de ajutor
De-acasă când am fugit
De comuniști hăituit.

La tine când m-am suit
Tu mi-ai zis „Bine-ai venit!”
Tu mi-ai dat pat de dormit,
Cetină de-acoperit
Și locuri tari de trăit.

De dușmani m-ai ocrotit
Și de lume m-ai ferit.
Codrule, scump frățior,
Tu mi-ai dat când a fost dor
Cărniță de țăpușor,
Apă rece din izvor.

Cât îi Pietroasa de lată
Nici o palmă nu-i lăsată
De-al meu picior necălcată.
Cât îi Ascunsu de lung
Din Măgură la Haciung
Nu-i rămas metru pătrat
De-al meu picior necălcat.

Nu există brădănel
Să nu fi dormit sub el,
Nu-i izvor, nici sforăcel,
Să nu fi băut din el,
Nici un țap să fi lăsat
Ca să nu-l fi împușcat,
Ori să văd vreun godăcel
Și să nu mănânc din el.

Când îmi era dor de sat
Mă suiam pe-un fag înalt.
De pe vârf, la Bâtca Mare,
Mă uitam în sat, pe vale,
Pe Măgură la izvor.

De necaz am vrut să mor!
De miliție hăituit
Măgura când am suit
Că deam jos de obosit
În zăpadă m-am trântit
Și-acolo am adormit.
Somnul din cotul cărării
Mi-a mâncat șira spinării.

Pentru libertate

De mult ce-am iubit libertatea cu drag,
De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,
Lăsat-am pustiu al căminului prag
Și sapa ruginii și coasă și plug.

Lipsit m-am lăsat și plin de amar,
Când pruncii micuți i-am strâns lângă piept
În mână-am luat al soartei pahar
Și al vieții destin pe nedrept
Și sus către munte, pe-a codrului cale,
Acuma cinci ani plecat-am de-acasă.
În urmă-am lăsat suspinuri si jale,
Nevastă, copii şi mamă duioasă
Ei fără să știe de-a lumii-împărțire
De grele necazuri ce vin,
Ei fără să ştie de-a mea despărţire
De milă-au rămas şi de chin.

În gheara mizerii, se-zbat copilaşii,
Nevastă şi fraţi, părinţi chinuiţi
Din dreptul vieţii ne-a şters vrăjmaşii
La moarte cu toţii suntem osândiţi.

Prin codrii-am trăit cu greu şi în chinuri,
Cu foame, viaţă amară şi gol.
Prin ploi şi prin geruri umblând cu suspinuri
Pe creste făcut-am al ţării ocol.

De casă-am avut copacii, tufişe
Şi cetina verde sub mine pe geruri,
Iar hrana mi-au dat-o creştinii miloşi,
Nădejdea, credinţa la Tatăl din ceruri.

Cu trupul sleit de puteri
Ajuns-am la mijloc de viaţă
Prin gând mi-au trecut străbune-amintiri
Şi lacrimi sudoare pe faţă.

Prin undele morţii trecut-am pe drum
Frumoasa şi tânăra viaţă,
Mă uit la ea şi nu e acum
Decât un fir subţire de aţă.

Ce-mi poartă osânda şi haina durerii
Şi zilele-mi negre, le leagă de brazi
Privind mereu spre locul tăcerii
Cu gândul la soarta şi ziua de azi.

Cu greu am trecut al vieţii nou an
Cu moartea de mână, cu-amar, cu necazuri,
Păşit-am acum pe al şaselea an,
Prin grele furtuni şi talazuri.

Căci nu ştiu, vedea-voi cu ochii-mplinită dorinţa
Şi liber cu lumea în sat să trăiesc
De nu mi-o curma un duşman suferinţa
Şi viaţa în chin aşa să-mi sfârşesc.

Căci nu e viaţă mai scumpă la mine.
În care-am trăit lipsit de noroc.
Decât libertatea ce o port pe coline,
Pe a munţilor creste, iubită cu foc.
Legământ am făcut cu al ţării pământ.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
Become a patron at Patreon!
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lăsați un comentariu