In Articole

Vintila Horia despre Poetul erou-martir Ion Siugariu si generatia GANDIREA

ION SIUGARIU DELA MESTERUL MANOLE

Generatiei mele, pe care am putea-o numi „generatia dela 1939”, pentru ca isi atinsese primele teluri in anul cand a isbucnit cel de al doilea Razboi Mondial, i-a apartinut si acest tanar poet-erou care ne-a luminat tuturor existenta si poesia, in acei ani de dubla pregatire: o pregatire catre propria noastra realizare, si o pregatire de moarte, vreau sa spun de moarte reala, cum a fost cea a lui Ion, sau o moarte a Tarii, partiala, evident, si trecatoare, insa care n’a trecut inca si cine stie cat va mai starui de-asupra tragediilor noastre. Ne-am cunoscut si ne-am perfectionat la umbra „Gandirii” si acolo am inteles, in primul rand, ce inseamna a fi Roman. Ne-am desvoltat cetind si meditand carti de Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, Oscar Walter Cisek, Ion Pilat, Vasile Voiculescu, Vasile Bancila, Gib Mihaescu, Mateiu Caragiale, Tudor Vianu, Adrian Maniu, ganditori, poeti si romancieri care au stiut sa creeze o Romanie literara si filosofica pe masura Romaniei geopolitice iesite din rasturnarile celui dintaiu Razboi Mondial. E greu de povestit aceasta istorie paralela si greu de inteles pentru cei care n’au trait-o cum am trait-o eu, Ion Siugariu si ceilalti tineri de atunci. Cei ce ne precedasera si care, intre 1920 si 1940, au dat Tarii un chip cultural fara de care nu se poate reconstitui o imagine valabila a Romaniei antebelice, scriau si publicau in timp ce noi imparteam Universitatea cu poesia, dadeau la iveala carti ca acestea: „Puncte cardinale in haos” si „Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, „Trilogia culturii”, „Trilogia cunoasterii”, „Cruciada copiilor”, „Mesterul Manole” si „Avram Iancu” de Lucian Blaga, „Tarm pierdut” de Ion Pillat, „Urcus” de V. Voiculescu, „Estetica” de Tudor Vianu, nuvelele lui Victor Papilian, romanele (cele bune) ale lui Cezar Petrescu, „Lauda somnului” si „La curtile dorului” de Lucian Blaga, traducerea „Divinei Comedii” de Alexandru Marcu, eseurile lui Dan Botta, „Panorama literaturii romane” de Basil Munteanu si altele, carti modelate intr’un fel sau intr’altul de spiritul „Gandirii”, care a dus in acei ani catre o definire a Romaniei prin crestinism si cultura, ca un final al incercarilor mai vechi realizate de „Convorbiri Literare” si „Semanatorul” sau in sens contrar, de falsele premise, ramase din fericire fara concluzie, ale „Vietii Romanesti”, singura pretentie romaneasca de a face din marxism o cheie de cunoastere, care nu si-a gasit niciodata broasca, pentru ca, dela inceput pana la sfarsit, o cauta pe delaturi, in inesentialul luptei de clase si a unui fals realism care, atat in literatura cat si in politica, au starnit intre noi adevarate catastrofe nationale.

Tot ce gandise despre romantism secolul al XIX-lea si-a aflat in „Gandirea”, ca revista si ca proiectare in afara a unor personalitati crescute in spiritul ei, o continuare si o implinire. Este imposibil, astazi, dupa cum va fi imposibil maine, sa se ajunga la o definire a

culturii romanesti fara sa se tina seama de grupul dela „Gandirea”, care a constituit un fel de Academie Romana paralela, din infaptuirile careia, carti, catedre universitare, conferinte, ziare, s’a putut constitui timp de doua decenii un chip real al Romaniei, un fel de intregire a neamului care dadea celeilalte intregiri, dela 1918, o fiinta nationala si un elan catre constelari exterioare. Aceasta idee de universalizare, plecand dintr’o esenta romaneasca foarte bine definita, a constituit idealul generatiei mele si a lui Ion Sugariu.

Anii in care s’a pus la cale proiectul „Mesterul Manole” au fost 1936-1938, cand, colaborand la „Gandirea” si la alte reviste cum erau, de pilda, „Pagini Literare” dela Turda, sau „Gandirea Romaneasca” de la Cluj, ne adunam aproape in fiecare zi la Cafe de la Paix sau prin restaurante pentru poeti si discutam despre mesajul generatiei noastre. Eram obsedati de ideea unei afirmari europene a culturii romanesti. Cei care, dela inceput, si-au pus fervoarea in acest proiect am fost: Ovid Caledoniu, Horia Nitulescu, Axente Sever Popovici, Ion Siugariu, Miron Suru si cu mine, la care s’au adaugat, cu participari mai mult sau mai putin entuziaste, Stefan Baciu (care s’a despartit de noi inca inainte de aparitia primului numar al revistei), Stefan Stanescu, Ion Aurel Manolescu si Madeleine Andronescu, iar din departarea provinciilor pe unde traiau: Grigore Popa, Mihai Beniuc, V. Benes, Mihail Chirnoaga, Octav Sulutiu si Mircea Streinul, sau Marcello Camilucci, care era pe atunci profesor la Bolonia. Altii ni s’au adaugat mai tarziu, in cei doi ani de existenta a revistei, dupa cum pictorul Ion Mirea, personalitate complexa, obsedata de arta, de filosofie si de poesie, si alti artisti plastici au fost cu noi sau alaturi de noi, ca bucovineanul Rud. Rybiczka, si ne-au ilustrat copertile cu maini si cu ganduri aliate. Grigore Popa isi facuse teza de doctorat despre Kirkegaard, daca nu ma insel, Axente Sever Popovici era matematician si filosof (cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut in viata mea, in Tara si in afara), Ovid Caledoniu traia din Rilke si Angelus Silesius, Horia Nitulescu venea dela Teologie, Mirea voia sa stie si sa reprezinte totul, intr’un elan pluridisciplinar care-i sta si azi inscris in opera, Miron Suru era librar si bibliograf si cel care a facut posibila viata vizibila a revistei punandu-ne la dispozitie tipografia dela Cartile Bisericesti pe care o conducea Pavel Suru. Cautam colaboratori in Franta, Italia si Spania ca sa ne mutam in Europa, convinsi de puterea noastra, era sa spun de geniul nostru, ceea ce atunci ni se parea normal, deoarece, asa cum spunea Ovid Caledoniu, atinsesem o varsta (abia trecusem de douazeci de ani) cand nu mai puteam scrie decat foarte bine, deci universal valabil. Cred ca am fost generatia cea mai ambitioasa si mai orgolioasa nascuta candva pe „tara ronda ca un scut”, cum o numea poetul unui „Urcus” din care ne facusem un itinerar. Ion Siugariu era, printre noi, un fel de lumina incarcata de poesie, antagonic si complementar, ca raza soarelui, facut dintr’o continuitate ondulatorie, care era traditia dela „Gandirea”, din care i se trage intreaga inspiratie, si dintr-o ruptura corpusculara, sau revolutionara care-l aducea in mod logic catre noi. Toti am fost asa, traditionalisti si revolutionari, la modul cel mai complementar posibil fara de care nu e posibil sa intelegi si nici chiar sa contemplezi o miscare literara, un curent, o revista sau o personalitate universal graitoare. Totul se rezolva in noi pe aceasta dubla dimensiune, care este, cu siguranta, si cea a Romaniei de maine.

Critici literari specializati au scris in Tara despre poesia lui Ion Sugariu, adunata in acest volum prin grija iubitoarei lui sotii, inspiratoare si conducatoare, in felul in care Dante vedea femeia si amorul, in felul in care fiecare din noi, cei dela „Mesterul Manole” am fost dusi catre noi insine ca niste „Fedeli d’Amore” ce eram, de ingerii nostri complementari. Daca n’ar fi fost strans cu atata graba dintre noi, Ion Sugariu ar fi devenit, alaturi de Ovid Caledoniu, poetul metafizician al generatiei dela 1939, inscris dela primele lui versuri pe linia Dante-Claudel-Rilke-Eliot, de care tineau aproape toti poetii dela „Gandirea”, fiind desigur Nichifor Crainic cel ce mai mult a fost continuat de versurile din acest volum. „Sete de ceruri” este un titlu gandirist, dar si „Paradisul peregrinar”, ca si multe din poemele adunate aici. E o poesie plina de soare, vreau sa spun de el insusi. De cate ori ne vedeam, ma ruga sa nu-l mai chem Ion, ci Soare. Mi se parea un nume pagan, in timp ce numele lui de botez venea direct din Evanghelie si ma aseza alaturi de chipul interior al poetului. Abia acum il inteleg. A fi soare inseamna a fi lumina, inceput, peste paganism si crestinism, genetic adevarat. Astfel, Cuvantul se imbina cu Lumina si devenea lume. Ii cer iertare ca abia acuma, dupa atatia ani, in fata acestor poeme si a fragmentelor de proza epistolara, atat de ale lui, ii pot spune Soare, chemandu-l asa cum el voia sa-l chem. Cetindu-l, am reavut dinainte drama intreaga a generatiei mele. Idealul universal, proiectarea Romaniei catre ceea ce ii semana si catre ceea ce o astepta, adunarea intr’o revista si intr’o grupare a vointei noastre de putere spirituala, razboiul, separarile, mortile, exilurile. Decenii de deserturi si sange intre acea imagine pura, voitoare de mai bine pentru toti oamenii pamantului, improspatati in romanism, adica in cunoastere, si teribilul destin care a faptuit contrariul. Ura, lupta de clase, materialism absurd, plin de molii si de rautate, patru decenii de proza intunecata si neomeneasca, de durere romaneasca, definitoare si ea, intr’un fel, deoarece a fost poporul roman punctul in spatiu si in timp in care s’a concentrat suferinta si nedreptatea. Poate ca si asta inseamna ceva, desi noi am fi vrut concentrarea pe alte valori si pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Sugariu, atat de legata de acea intentie, sta marturie in aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi si n’a fost decat in sacrificiu si in moarte. In aceasta nedorita dar acceptata grandoare de a fi, generatia dela 1939 se reintalneste cu Ion Sugariu intr’un moment in care intunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare incepuse sa curga peste noi.

Vintila HORIA
Madrid, 21-I-1985

Sursa: marturisitorii.ro.

 

Recent Posts

Leave a Comment

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericiriipeisaj de iarna, cand mor parintii, beatrice silvia sorescu
%d bloggers like this: