Iată, tânărul meu prieten, că am ajuns la jumătatea drumului pe care l-am început împreună cu tine, în prima miercuri de dinaintea Postului Mare, din săptămâna numită „a brânzei”. Atunci ţi-a răsunat pentru prima dată chemarea pe care urechile tale însetate de adevăr au primit-o, iar sufletul tău dornic de absolut a urmat-o. Pe atunci eram singur, dar ştiam că glasul meu nu era vox clamantis in deserto, căci erau cuvintele lui Iisus; ştiam că vorbele prin care îţi spuneam:

„Pregăteşte calea Domnului, drepte fă cărările Lui spre inima ta!”, vor pătrunde în urechile tale.

Şi nu m-am înşelat, căci iată câţi suntem astăzi aici ca să ne mărturisim, chiar şi numai în inima noastră, credinţa în Hristos şi dragostea unora faţă de alţii. De ce te-am numit prietenul meu şi de ce mi-am dat sufletul în inima ta, tinere? De ce am crezut în tine până la a te implica în actele mele de credinţă, până la a-mi pune viaţa pentru tine? Pentru că duhul meu a cunoscut sufletul tău, încă înainte de a-mi fi auzit tu cuvintele şi încă înainte ca eu să te fi văzut.

Îţi ştiam neliniştea şi frământarea, nefericirea şi suferinţa. Înţelesesem încă de pe atunci că răutatea ta era un scut împotriva lumii, iar bravada ta – o apărare pentru rănile tale. Pentru că tu eşti prietenul meu; ne leagă o prietenie pe care nimic şi nimeni n-o poate desfiinţa, deoarece libertatea noastră este garantată de Iisus, iar temelia iubirii noastre este El, Cel Înviat, Care ne-a spus:

„De acum nu vă voi mai numi slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul ei; ci vă voi numi pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).

Cine ţi-a mai mărturisit asemenea adevăruri? Din toate părţile te înconjoară o atmosferă de mister, ca un complot urzit de cei mari. O reţea selectivă nu lasă să ajungă la tine decât ceea ce aserveşte unei singure idei sau concepţii impuse. Unde este libertatea ta de opţiune şi unde este cuvântul tău? Unde este nobila libertate dată ţie de Dumnezeu, în baza căreia poţi avea satisfacţia de a răspunde în fața istoriei? Atunci de ce să mă mir că nu ştii ce este libertatea, nici cum s-o foloseşti? De ce să mă mir că nu ştii cu adevărat ce înseamnă prietenia şi iubirea, nici cui să le dai, nici cum să le păstrezi? Cine din lumea aceasta îţi este prieten adevărat, sau cine „şi-ar pune sufletul” pentru tine?

Din orice grupare socială ai face parte, eşti mereu exclus de la raţionamentele de bază, singurele care le justifică existenţa ca fenomene sociale. Orice excludere de la aceste justificări te aruncă în postura de sclav. Există o taină socială şi filosofică de la care eşti sistematic îndepărtat, oferindu-ți-se doar concluzia. Cu autoritate. Dacă eşti inapt să cunoşti calea prin care se ajunge la concluzii, de ce ai fi apt să cunoşti concluzia? Iar dacă eşti apt, atunci de ce această taină? Se teme cineva de dreapta ta judecată? Sau de libertatea ta? Sau de prietenia ta? Poate să fie credinţa religioasă obiectul unei interdicţii?

Sclavajul de idei este la fel de greu ca orice sclavaj. Iisus îţi oferă, prin Biserică, taina adâncă a dumnezeirii şi a prieteniei Lui. Nu mai eşti rob, ci prieten, de vreme ce ţi se dezvăluie taina lucrurilor divine. Demult eziţi să-L alegi pe Iisus ca prieten. Îţi era poate teamă de oceanul de libertate în care trebuia să te afunzi. Dar Iisus te alesese cu mult înainte ca tu să-I fi auzit glasul:

„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, iar roada voastră să rămână” (Ioan 15, 16).

Alegerea a fost făcută demult, fiindcă Hristos te-a iubit dintotdeauna, tinere, iar acum tu ai răspuns chemării Lui. De-acum eşti rânduit să mergi şi să aduci roade care să rămână. Să fii, pentru lumea în care trăieşti, un profet al lui Hristos. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi fiecare om să-ţi fie prieten. Să propovăduieşti prin actele tale această iubire unică şi nelimitată, care-l ridică pe om de la treapta de rob la aceea de prieten al lui Dumnezeu. Să fii profetul acestei iubiri liberatoare, care te scoate de sub orice constrângere, redându-te ţie integral, pentru că tu însuţi să te oferi lui Dumnezeu.

Cea mai înjositoare aservire a ta este aceea prin care ţi se interzice orice zbor teologic, orice încercare de a transcende imanentul şi prizonieratul lui. „Tu eşti robul voinţei mele – pare a ţi se spune – şi voinţa mea îţi interzice să crezi altceva decât ceea ce eu îţi îngădui să crezi!” De ce ţi se interzice putinţa de a părăsi spaţiul în care eşti prizonier al simţurilor şi al raţiunii tale? De ce ţi se impune ca real numai ce intră în această circumscriere, iar restul e declarat ficţiune? Şi atunci, mai ales, de ce nu ţi se îngăduie să pătrunzi cu propria ta cunoaştere în această aşa-numită ficţiune, ca s-o spulberi? Nu cumva există temerea că „ficţiunea” este mai reală decât ceea ce ţi se impune drept realitate?

Un sistem filosofic sau teologic (şi, mai ales, unul de trăire) nu poate fi desfiinţat din afara lui. Din acest punct de vedere, el rămâne o realitate inexpugnabilă pentru asediator. Fraze ca „Religia a fost creată de clasele exploatatoare” nu mai sunt astăzi în stare să stârnească nici măcar un zâmbet. Ele sunt pur şi simplu ignorate. Iar ţie, pentru că eşti tânăr, ţi se cere să iei în serios argumentaţia vreunei „Biblii hazlii” sau vreunei „Anticazanii” din „Scânteia Tineretului”, care se întemeia numai pe interdicţia de a i se răspunde! Libertatea înseamnă eliberarea de păcat şi de moarte în Hristos, iar în plan social lupta ideilor. La noi, ateismul are un curs forţat şi din ce în ce mai restrâns.

Viaţa nu stă în autoritatea de stat. Credinţa este însă în plin asalt, căci este un fapt de viaţă. Autoritarismul aserveşte, credinţa eliberează. Am citit în „Contemporanul” din 11 noiembrie 1977, sub titlul „Cu ateii despre Religie”, declaraţiile unor tineri la o anchetă făcută de reporterul revistei. Orice anchetă pe temă religioasă devine la noi sursă de nelinişte şi de teamă, deoarece a fi credincios este, pentru oficialitate, aproape o trădare. Dar tinerii de care vă vorbesc – toţi membri ai PCR – au răspuns conform cu credinţa lor, iar credinţa lor i-a făcut liberi. Vă îndemn pe voi toţi să citiţi acest articol din „Contemporanul”, organ oficios de ideologie materialistă al PCR.

Veţi vedea acolo ca tinerii anchetaţi s-au eliberat de sclavia teroarei, care ar fi putut să-i determine să-şi ascundă adevărata credinţă şi să facă declaraţii formale de ateism. Ei au biruit însă instinctul de conservare şi şi-au afirmat public şi curajos credinţa şi libertatea de opţiune pentru ea. Ei au ales deschis pe Hristos şi Biserica Lui. Erau toţi tineri ca tine, prietenul meu, şi tot ca tine de buni, de generoşi, de bravi. Erau prietenii noştri. De aceea s-au şi găsit unii dintre voi care să le scrie cuvinte de preţuire şi de încurajare, prin care voiaţi să le spuneţi că nu sunt singuri, ca toţi cei mai buni cred ca ei, iubesc ca ei, vor să se exprime liber ca ei.

Prietene, ne leagă această infinită iubire a lui Hristos, ne leagă organic credinţa în El. Şi ne leagă prietenia noastră comună, căci toţi oamenii suntem prieteni de-ai lui Hristos. Nu te teme, tinere, să te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme să respingi o ideologie ateistă, care urmăreşte să-ţi anuleze sufletul ca entitate metafizică, sau măcar să ţi-l schilodească. Nu te teme să afirmi că neamul nostru este dintru începuturile lui creştin şi ortodox, că douăzeci de ani de ateism impus şi de propagandă nu-i pot opri aspiraţia spre absolut. Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea te uneşte. Vei fi liber în unirea cu Iisus Hristos şi vei rămâne în dragostea Lui. Iată cât de sus ai ajuns, prietene, încât eşti acum prietenul lui Hristos! Pentru aceasta te iubesc, tinere; şi pentru aceasta cred în tine.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a treia miercuri din Postul Mare, la 29 martie 1978.

Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 37-42.